Schiță. Redeschiderea lumii

Treceau cu pași repezi, luați pe după șale. El era preocupat, trecuse de 10. Ea nici c-avea vreo grija. Înaintau mai greu așa, dar nu-și dădeau drumul.

Pustiul Place Flagey, altădată plin de viața și tinerețe, era cu ochii doar pe ei. Licaririle apartamentelor întrețineau o oarecare atmosfera conviviala, o convorbire solidara, solitara. Încă suntem acolo. Tăcuți ori adânciți intr-o alta lume, lăsam lumina in urma noastră. Cei mai mulți dintre noi cuminți, supuși dar nu răpuși încă. Cei mai mulți insaraciti de închiderea lumii, disperate fețe suferinde. Câțiva preocupați de condiția precară a libertății, cu nevoia dezbaterii valorilor și-a eternului omenirea, noi, încotro ne îndreptam? Unii răzvrătiți, liberi, conștienți sau mai puțin, goi și sfâșiați de păduri înghețate, ascuțite.

“-Aveți grija, ieri i-au prins.”

Stătea lipit de-un perete, speriat.

“-Haide, nu-l baga in seama…”

Dar ea chiar nu se necăjea. Se obișnuise cu tablouri dramatice, nepictate încă. Probabil la redeschidere o sa organizeze o expoziție mondiala a artistilor care in perioada aceasta au transpus prin filtre sensibile o realitate comuna. Așa cum au fost razboaiele. Guernica.

Chiar ii prinsese bine închiderea lumii. Era atât de calma, dacă n-as cunoaște-o, as crede ca si-a pierdut din ardere. A avut timp sa doarmă, in sfârșit. Dacă in anii trecuți sfârșitul nu-i speria gândurile, fără sa fie depresiva, acum nu-și dorea sa fie capătul. In liniștea și timpul recuperat pur și simplu vroia sa trăiască. Și traind vroia sa se odihneasca, sa doarmă. Esențialele luxurioase ale vieții moderne.

Imaginea acelui tânăr pierdut a rămas frescă egoniana in clădirea librăriei de cartier pentru copii. Pierdută fiind printre culorile atelierului de ceramica din vecinătate, trebuia sa o cauți cu atenție. Intr-un sertar al minții unde vei afla cum ai trăit închiderea lumii pentru un an de zile dintotdeauna sufletului tău.

Un ceas scurs, prelins din Marea Neagră peste Zidul Chinezesc, o persistenta a memoriei lui Dali de la 1931 pana in zilele viitorului nostru, este strania liniște care-a cuprins ce era imposibil. Fericiți cei care pot sa se bucure, sa creeze, sa doarmă, sa-și asculte liniștea!

La expoziția mondiala de deschidere a lumii vor fi mulți artiști care-și vor arata frământările.

“-Trebuie sa ne schimbam!”

Da, trebuie sa fim mai buni.

Si vor lucra la definitia bunatatii. Cu noi insine, cu cei din jur si cu-mprejurul nostru.

Poate el și ea trecând agale-mbratisati se vor opri sa vadă marea redeschidere. Nu-i va opri sa-i prindă nimeni. Trupurile lor albastre și sculptate-n piatra vor aminti Sărutul, înălțător pana la Modigliani. 

Natura umanã de pe social media


In ultima vreme am dat de o noua creatura pe social media. Sigur, era de mult acolo, numai ca încă nu potriveau algoritmii și nu m-a mirosit. M-a cam speriat, trebuie sa recunosc. Fiindcă mulți dintre cei pe care ii chiar cunosc hranesc stomacul fără saturație a mașinăriei. Un soi de caracatița cu tentacule pregătite sa te înșface. Și sa te facă sa taci. Prin sufocare. Ceea ce cunoscuții și necunoscuții nu văd este ca se sufoca in fiecare zi alături de victimele lor.

Cine sunt ei? Sunt noii patrioți care se înfrupta din conspirații, sentimente oculte, oareșce nevoi și visuri neîmplinite și cu grija identificate, inconjurate de elemente încurajatoare. Pot sa înțeleg ca toți avem niscaiva neajunsuri. Ce nu știam, și încerc sa înțeleg, este cât de departe putem merge in a coaliza energia asta negativă, crezând ca suntem stăpânii adevărului absolut.

Nu știam decât din cărțile de istorie. Nu de putine ori trebuie sa le reamintesc teoria ariana a lui Hitler care-a condus la genocid. Și de multe ori absurditatea face ca trebuie sa le răspund astfel unor pretinși credincioși.

Dacă am ajuns in acest punct înseamnă ca ceva dureros, ceva care a dezrădăcinat sufletul, conștiința umană a lovit cu putere și n-a fost nimeni in jur sa ajute. Niciun partid zdravăn și cu tradiție. Au început alții sa culeagă roadele neajunsurilor, a psihicului obosit și dezamăgit, a neîmplinirii și-a oricăror dorințe anti-sistem. Cu o agenda foarte clara, de diviziune și de extrema. Unii nici cred ca și-au dat seama ce fac, alții sunt pierduți. Aceștia din urma sunt cei periculoși.

Pe Facebook și social media in general este foarte simplu sa devii un astfel de tentacul. In primul rând te păzeste ecranul. Foarte probabil ca in viața reala mulți nici nu cutează sa spună tot ceea ce gândesc. Oricum, trebuie sa te înarmezi cu răbdare sa poți raspunde, dacă vrei sa intri in joc.

In al doilea rând este foarte simplu sa construiești sau sa faci parte dintr-o comunitate. In viața reala, îți trebuie niște aptitudini de comunicare măcar.

Pe Facebook astfel nu trebuie sa ai nicio pregătire, nicio aptitudine specială și poți fi exact cum te taie capul.

Astfel, dacă s-a dovedit ca globalizarea a eșuat din multe puncte de vedere și-a lăsat oameni in urma și sectoare fără viitor, se cheamă ca era mai bine pe vremea comunismului. Cine sau cati mai stam sa analizam, sa ne aducem aminte ce înseamnă o e economie închisă, sa calculam ce-a mers bine  și ce-a mers prost, sa corectam și sa înțelegem ca la nivel de peștera nu ne mai întoarcem decât cu un potop probabil.

Dacă Europa Unita nu-și face simțită prezenta, ori nu-i știi efectele cooperării de atâția ani, răspunsul din tentacul e sa o distrugem. De ce sa ne-aducem aminte de pre-aderare și de libertățile acumulate după integrare. Mai bine ținem România izolata sau o facem prietena cu prietenii noștri imaginari.

Dacă trebuie sa purtam masca și măcar sa evitam gripa de sezon și tot e ceva! Ah, nu, se încalca un drept democratic la îmbulzeala! Pai, stai așa, ca dacă unuia dinte noi i se nazare ca e prea mult sa poarte masca in pandemie fiindcă a auzit mărturii ca nu serveste la nimic, încalcă dreptul democratic la sănătate a celui cu care se întâlnește și căruia ii vorbește, in condițiile in care virusul circula de huzureste. Pe întelesul tuturor, o chestiune simpla, când eram cât piciorul de la masa din bucatarie și ne lua strănutul, auzeam: pune mâna la gura! Oare de ce?

Astfel, s-a scris mult și politic se încearcă in continuare o responsabilizare a social media legata de conținut, dezinformare, știri false, propaganda mincinoasa și așa mai departe. Fiindcă acestea reprezintă un pericol real la adresa democrației și-a statului de drept. Valorile pentru care ne-am luptat decenii și secole trebuie sa rămâna moștenire. Dar asta o cred eu, spre pilda. Unii și alții, noi între noi nu ne putem pune încă de-acord pe o scara de valori comune, fiecare înțelegând democrația după bunul plac.

Este impetuos necesar controlul acestei mașinării de știri false care atrage și naște un extremism ce risca sa anihileze umanitatea din noi. Fiindcă ceea ce ma îngrijorează, in afara de cum anume stabilim democrația pe internet, cum guvernam lumea digitală și cum luptam împotriva dezinformării, ei bine, este dezumanizarea. Novalis in 1799 ii scria lui Coline Schlegel ca trebuie sa construim o lume poetica in interiorul nostru și sa trăim in poezie. Fiindcă nicio tehnologie, nicio inteligenta artificiala nu va putea înlocui sufletul omului. Singurul care va conta in ecuație și la care vom putea recurge sa ne regăsim in dezbinare și întuneric. Sper.

Umanitatea nu este conectata doar prin știri și informații fie reale sau neadevărate. Dacă ar fi doar asta, ar fi simplu. Am urmări faptele, dovezile, am naviga pe firul apei. Ceea ce ne face diferiți și speciali sunt emoțiile și trăirile interne. Degeaba construim cu argumente un răspuns, dacă nu e pe gustul și in asentimentul cititorului ori respondentului, declara Marty Baron, directorul Washington Post. Oamenii se încred mai mult in ceea ce simt, alături de cei care simt ca ei, decât in fapte. Iar cei care speculează asta, conștient, inconștient, cu un plan ori din joaca, face regulile. Regulile de ordin intern ale conștiinței umane.

Reglementarea digitală este cheie. Însă cei care se vor simți in continuare excluși ori nereprezentați politic, vor găsi noi și noi canale sa se adune. Ceea ce întâmpla acum pe internet are nevoie de dezbatere publica despre valori și direcția in  care vrem s-o apucam. Altfel, in timp ce unii își vor dezvolta spiritualitatea poetica și inteligenta emoțională, capacitatea de inovare și cercetare pentru noi medicamente și vaccinuri, alții vor protesta împotriva lor crezând ca li se pregătește sfârșitul.

Înainte sa dați click, line, share și orice altceva, gândiți-va cine sau ce anume va mânã. Fiindcă răspunsul e mereu in natura umanã.

Iată, de nou înșine ma tem. De natura noastra. Aia pe care o iubim atât de mult.

Scurte. Foarte scurte povestiri. Van Gogh

Cand dansa, corpul i se facea una cu timpul, cu aerul, cu infinitul universului. Parcă nu pășea prin lumea asta. Dar ochii care văd forma absolută a artei de a fi, o vedeau. De-ar avea pensulă ar încerca să o picteze. Van Gogh putea suprinde mișcarea și dansul naturii intrând pe diverse căi ale conștiinței. Nu, nu are pensulă. Dar o vede călătorind atât de demnă și de elegantă! Mama.

O fi important sa umbli astfel, demn, prin toate lumile universului?

Privind la porumbelul apropiat de terasa mării, Afimie sărută cerul. Un gând îi străbate mintea de pe urmă: “Și dacă ea nu e din lumea asta, pur si simplu? Si daca unii sunt chiar calatori printre usile constiintei universale. Ah, sa fiu atat de norocoasa ca-mi vegheaza trecerea mediocra pe-aici!”

Porumbelul nu pleca. Afimie mai saruta cerul inca o data. O aude. “Si cu tine are Dumnezeu un plan, nu te mai necăji.”

Ofteaza. “Liberul arbitru m-a cam lasat sa fac ce vreau. Halal raspundere.”

Il vede cum isi ia zborul energic si strabate orizontul altor ochi. Atunci cand poti dansa si zbura astfel, pesemne trebuie ca esti liber. Echilibrat. Modest. Altfel n-ai cum sa intelegi sufletul tuturor lucrurilor. Unii tin post si rugaciune, n-au harul ei dar vor sa imbratiseze nevazutul. Împãcați.

Isi reia cursul. Afimie vrea să fie împăcată. Picteaza valurile marii, mută ușor doua barci in spuma involburata si recunoaste misterul cerului strapuns de ultimele linii de trecere ale norilor. O nouă lume în fiecare clipă, în aceeași poveste.

“Cu pensula mintii toti suntem Van Gogh.”

Poate nu chiar toti. 5CA5F0DE-3BFB-46DD-8848-815052DB84BC

Gri de toamna

Nici nu mai stiu, o fi prea devreme? Cand eram acasa, anotimpurile erau mult mai clare in caldura sau norii lor. Ori oi fi fost si eu candva copil. Si-atunci toate imi pareau altfel.

E august, totusi. Din Bruxelles, toate casele privite din spatele curtii, arata trist, precum cele din descrierile lui Victor Hugo. E un gri al cerului care le    asterne in linistea vremii de poti vedea in trecutul mereu prezent un drum de țară si-o Ileana a lui Șofron cu sita de cernut samburii de pepene.

In casă poamele-s la uscat pe sârmă si miroase a zeama dulce, de pere.
-De unde vii din sus?

-Dintre Suciuri, am fo sa ne jucam.

Cum sa-i spui ca mi-era drag de-un baiat din sus de sat? O rușine m-ar hi impinsa afara din casa. Am tacut asa cu o ochii ațintiți la acel gri de toamnă linistitor si misterul bunicii care parfuma curtea. Un drum ducea spre orizontul nesfarsit al posibilităților pe care le simțeam in libertatea cu care ma inconjura. La fiecare firicel de toamna timpurie mi-e inima imbrăcată-n halubele sărăcăcioase ale Ilenei cernand pe trepte. O poți vedea de după mărul cela dulce si prunii de-o facut păntru dulceață.

E clipa cea mai meditativa, cautata de yogini si sufletele infometate de regasirea sinelui. O simți doar toamna, cand bunica din sus mă asteapta pe trepte.

Diaspora romaneasca ca factor geopolitic

Peste patru milioane de turci in Germania si politica nemtilor fata de vechiul Imperiu se dezvolta si in functie de cum se resimt acestia pe teritoriul german. Bratul lung al lui Erdogan, asa cum scria „The Economist” prin 2016, influenteaza comunitatea din afara, punand astfel presiune politica si strategica pe decidentii germani. Daca ni se pare nedrept, conteaza mai putin in argumentul pe care mi-l propun. Ceea ce consider interesant este ca si noi avem milioane de romani in diverse state membre ale Uniunii Europene. Cu ani in urma, preziceam o influenta puternica a votului care va determina insasi soarta politica de conducere a tarii. Lucru care s-a si intamplat.  Acum ma gandesc ca poate vizionarii strategici si politici ai Romaniei vor intelege ca alierea diasporei si reprezentarea corecta a acesteia in Italia, Franta, Spania, Belgia sau Germania, poate chiar sa puna Romania pe tabla de sah. Daca romanii rezidenti in aceste tari conecteaza mai mult la viata locala, regionala si nationala a tarii gazda, daca se implica in alegeri, in comunitate si societate in general, devin elemente de mare greutate electorala, interesante pentru orice partid. Cand ai o „armata” de oameni, adevarati ambasadori, sufletisti si patrioti in afara granitelor, pe care nu faci altceva decat sa ii enervezi prin lipsa de proiecte reale si cu impact, sau ii bombardezi cu dezinformari si ii razvratesti impotriva conationalilor intorcand cutitul in rana plecarii de-acasa, joci pe termen scurt o carte urata si defel durabila. Pe termen lung, astfel de miscari vor pierde teren in urma instalarii neincrederii generalizate. Si interesul fata de politicul local, acolo unde traieste romanul plecat, va creste. Copiii nascuti ori crescuti in diaspora, cu legaturi slabe romanesti, vor fi noua generatie de romani care poate juca un rol pozitiv pentru Romania, in afara tarii.

 

 

Etapele unui compromis financiar impotriva Covid-19

Una dintre tehnicile de iesire dintr-o neintelegere politica este disecarea chestiunii in speta in parti si timpi care pot aduce o solutie. La nivel european era evident ca se va construi un compromis pe masuri economice de iesire din criza si de refacere. Chestiunea era daca se va mutualiza datoria tarilor aflate in necaz, precum Italia, Spania sau Franta. Incheind un deal ambitios pe masurile care olandezii le pot explica acasa fara sa isi piarda electoratul liberal, au amanat intrebarea obligatiunilor pentru o data viitoare, numindu-le „instrumente inovatoare”, fara sa fie precisi in a le spune pe nume. Data viitoare poate sa existe ori ba. Depinde de ce ne asteapta in urmatoarele saptamani si cum se va resimti criza in toate tarile. Ideea de incredintare a daroriei unei tari tuturor statelor membre pe conceptul de solidaritate existent si in tratat, a fost zanzania celor care argumenteaza ca nu pot plati proasta gestionare bugetara si fiscala a unei tari. In realitate, nu ar fi fost asa. Orice mutualizare a datoriei s-ar fi facut corespondent la criza de acum nu la problemele istorice. Insa, veteranul premier olandez, Rutte, si-a bazat toata ideologia politica pe o alianta nordica de taiere a bugetului UE dupa Brexit, blocand inclusiv reforme pe zona euro. Deci n-are nicio motivatie politica sa-si schimbe platforma.

Aseara ministrii de finante ai UE au cazut de acord pe un pachet financiar de urgenta in lupta impotriva Covid-19, pe bucata pe care se simtea deja o relaxare din partea olandezilor. Este cea de inlaturare a conditiilor de accesare a Mecanismului de Stabilitate. Practic vorbim de o linie de creditare de 2% din PIB pentru costuri „directe si indirecte” produse de criza de sanatate, fara conditii. Daca aveai Troika conditionalitatilor ( Fondul Monetar International, Banca Centrală si CE) iti ridicai euroscepticii in cap. De fiecare data cand Troika a intervenit, a creat austeritate.

Bun, al doilea element al intelegerii, care, nici acesta nu e vreo noutate, se refera la ceea ce Comisarul S&D N. Schmit a anuntat deja, fondul de garantare pentru somaj european, SURE. Tot o masura temporara pe perioada crizei. Practic imprumuturi atractive pentru statele membre, de 100 de miliarde de euro. Olandezii, nemtii si austriecii au fost foarte vocali ca nu vor o schema de somaj european pentru totdeauna.

Al treilea element, 25 de miliarde prin Banca Europeana de Investitii, un Fond de Garantare care ar atrage vreo 200 de miliarde pentru intreprinderile mici si mijlocii.

Al patrulea element, siacesta este cheia. Un Fond de Recuperare deja pus la cale de italieni si francezi. Dar e lasat la mana liderilor sa gaseasca resurse, modalitati de functionare si detalii. Unii il vor chema mutualizare de datorie, altii vor spune ca e doar un fond benefic tuturor, samd.

Restul, un MFF-cadrul financiar plurianual care sa reflecte situatia de criza si un plan de actiune de dupa criza, care inca trebuie discutat. Si alte masuri care erau deja anuntate.

Mutualizarea unei datorii comune prin obligatiuni e trimisa astfel de catre ministrii de finante in mainile liderilor care se vor „intalni” saptamana viitoare. Chestiunea e ambalata in cuvinte care pot fi interpretate dupa urechea alegatorilor de tot felul.

Compromis in doua parti pentru o Europa unita.

https://www.consilium.europa.eu/en/press/press-releases/2020/04/09/report-on-the-comprehensive-economic-policy-response-to-the-covid-19-pandemic/

In New York nu se fumeaza

In New York nu se fumeaza. Adica se fumeaza dar nu oriunde vrei tu. Nici macar afara. Faptul ca nu putem in restaurante, ne-am prins cu totii, dar peste ocean nu te lasa nici in parc. Si nici pe terase. Deci nu exista ca stai la cafea si fumighezi privind la soare. Prin urmare, poti fuma…din mers. Bye, bye…Bine, plus ca mi-au cerut buletinul sa fie sigur, ceea ce nu pot sa nu admit ca m-a gadilat nitel:)

Eu nu mai am acest obicei de multi ani, dar uneori mai pipez una ca sa ma dau mare. Imi placea sa vad parcurile curate si lumea “clean” asa, dar parca viciul din mine se mai enerva din cand in cand ca nu era in Europa tuturor posibilitatilor libere.

Cred ca undeva intre respectul atat fata de cei care au ales sa nu fumeze cat si fata de cei care fumeaza se poate gasi o cale de mijloc de impartire a spatiului public comun. Una in care sa ne bucuram de aer curat si de cafea cu fum in locurile destinate.

I.7. Prostituata

coada-soricelului

Printre norii de fum greu de țigară, se îmbâcsea un păr castaniu de fetișcană și doi ochi verzi, mari și curați ca lacrima priveau cu încredere și admirație spre grupul vesel de tineri ce-și aruncau ocheade și îmbrățișări, încontinuu. Avea 18 ani și nu reușise să aprindă inima niciunui băiat. De Aurel nu mai vroia să audă. Din nevoia de a fi în rând cu celelalte fete și starea tulbure din care nu mai reușea să iasă, s-a dus într-o seară rece de toamnă într-o mașină cu un italian. Erau o mulțime veniți în nordul țării și, în cele din urmă, a cedat unuia, orișicum ar fi fost el. Au urcat pe-un deal ascuns de întunecimea brazilor noaptea și nu mai știa de ea. O durere scurtă și adâncă i-a luat ultima picătură de inocență. Un piept păros și mulțumit s-a ridicat de pe ea zâmbind. A dus-o înapoi, până în fața blocului de unde o luase, prinzând-o încă o dată de sâni, să-și satisfacă o ultimă simțire.

Ploua cu putere și Adela se temea să intre-n casă. Alte trei fete surori tremurau de frică probabil în camera mică, de urletele și loviturile lui, ale tatălui. Așa că se apropie de crâșma de cartier unde se auzea muzică și voie bună. Sufletu-i era gol, amorțit. În sfârșit se lăsase liniștea.

I-a privit în treacăt zâmbind fals, grăbindu-se la toaleta mizerabilă. O usturime-o îndemnă să vadă ce-a făcut. Între patru pereți înguști vopsiți în galben uleios, cu sanitarele sparte de ticăloșia vremii, o dâră de sânge pe-o țesătură albă i-a întristat chipul pentru o tinerețe-ntreagă, aruncând-o în vârtejul vieții de adult.

Răsunau manelele, acelea când criticate pentru decadență și lipsă de elită intelectuală, valori și alte prințipuri, când unduite-n șolduri de doamne cu și fără înalte școli recunoscute de societate.

Lângă masa prietenilor ei de cartier, doi flăcăi bine îmbrăcați și-o tipă fițoasă nu încadrau bine atmosfera de coniac servit de pe etajere cu șervețele de hârtie-n pătrățele roșu-alb.

„- Fată, așează-te cu noi, ce stai așe, nu vezi ce udă ești. Hai lângă calorifer”. Corina, avea doar 17 ani, atât de frumoasă sub parul blond cârlionțat și ochii albaștri ca marea aceea de vezi nisipul alb prin ea.

„- Dar Aurel, vrea să stea lângă mine?” Adela întrebase cu putere fiindcă băiatul se uită iscoditor la obrajii îmbujorați ai fetei. Pe undeva, cândva simțise un fior, într-o îmbrățișare de dans sub paiete aruncate la sfârșit de an școlar. Când Aurel i-a adus o coroniță de albe flori să-i fie mândrie când i-or înmâna premiul I la Olimpiada de matematică pe județ. A ei mamă era internată în spital în urma bătăilor de la cel cu care îngenunchease în fața altarului să-și jure iubire și loialitate. El, un mustecos cu burta până sub barbă lâncezea-n mahmureala de dimineață. Iar celelalte fete încercate de soartă plângeau absente în grija unei bunici întristate.

„- Hai, fată, nu fi proastă… ți frică de aiuritu ăsta?”

Adela întoarse șuvițele de după urechi, acoperindu-și adevărul de pe față… după părul umed.

Din glumele și râsul zgomotos al tinerilor, ce doi mahări însoțiți de gagica fatală aleg să privească numai la ea. I-au trimis câte-un cincizeci de coniac de câteva ori și când ceilalți s-au îndepărtat spre casă eliberând mesele, au chemat-o la masa lor. Aurel a rămas singur, cu genunchii înmuiați de alcool dar mintea extrem de concentrată-n iubire.

Adela nu avea să fie a lui o bună bucată de vreme.

„- Ce faci, fată? Cât mai stai pe-aici?”

„- Pai io aici stau, aici louiesc, la cinci pași…”

„- Io-s Carmen, ei îs Radu și Dan. Aseară am venit din Austria. Și în câteva zile ne-ntoarcem.”

„- Ce munciți acolo?” Mintea Adelei conecta deja mizeria în care se născuse cu emigrarea de dincolo de gunoiul din familie.

„- Într-un bar, fată. E mereu nevoie de ospătare. Ei îs bodyguarzi, eu debarasez mesele. Că încă nu știu vorbi bine limba.”

„- E mereu nevoie de ospătare? Nu vorbesc germană, aș putea și eu să fac ce faci tu?”

„- Cu ușurință!”

 

Carmen și cei doi mahări o văzuseră pe Adela exact așa cum o privea Aurel. Dar planurile lor nu ocroteau creștetul fetii cu nicio coroniță.

I-au propus să meargă cu ei deja în trei zile. Pentru 6 euro la oră, la negru, cu cazare și masă inclusă. O cameră deasupra restaurantului și bucătărie la discreție. Adela le mulțumi și cu o oarecare sfială se ridică să plece.

„- Deci? Ce facem, fată? Vii? Sâmbătă la opt dmineața plecăm. Te așteptăm aici, în față, vrei? Bem o cafea înainte.”

Aurel o trase de mână către perete.

„- Ce vrei să faci? Cine-s oamenii astia? Nu-s de noi, Adela! Ce vor cu tine?”

„- Noi? Nu-s de noi? M-ai lăsat să mă bată, m-ai lăsat singură! Și vorbești de noi?!”

O luă la fugă prin ploaie înspre casă. Aurel a rămas stană de piatră. Într-o seară animalul a tras fata de păr pe scări în sus. Și Aurel din casa scării nu a avut curaj să sară s-o scoată din mâinile tatălui… Fata întârziase la ceas 10 minute. Findca băiatul a sărutat-o. Primul sărut. Și ultimul. De atunci ea nu-i mai rostea o vorbă. I s-a opintit ideea că e pe cont propriu și că Făt-Frumos nu există. Înșelăciune curată, lașitate și multă durere provocate de-o copilărie neterminată.

N-a spus nimănui ce are să facă. Trei zile a copt explicații, dar știa că nu o vor lăsa să plece. La ce bun să le spuie. Și la ce bun să stea. Că bani de facultate nu aveau. Dacă merge măcar doi-trei ani, se-ntoarce și-și plătește singură studiile. Matematică-fizică. Corina nu înțelegea atracția ei pentru științele astea. Nici Adela nu înțelegea exact! Dar nu-și punea astfel de întrebări. Avea nevoie de un plan, de obiective. Și nopțile acestea au sfătuit-o să plece pentru o vreme. La urma urmei, nu mai avea nimic de pierdut. Câte nu-s femei de menaj prin lumea largă ca să își poată construi un destin. Poate că e chiar o normalitate. Lejeritatea cu care o abordase Carmen îi spulberase îndoielile.

Vineri seara a așezat cu grijă câteva cârpe-n rucsacul cusut de mama ei. De cu sâmbătă dimineață le-a spus că merge la piață după cum era obiceiul și la opt era în fața barului.

Dintr-o mașină extrem de luxoasă pentru acel cartier, ieși Carmen, la fel de machiată că în ziua aceea.

„- Ai ales bine, fată. Hai că Radu se grăbește. În câteva ore suntem acolo, poate începi diseară. Vedem cum îi placi lui Matheus.”

Adela se așeză în colț pe bancheta de piele moale. Spre liniștea ei, Carmen a rămas cu ea în spate. Băieții păreau relaxați, ba chiar i-au zâmbit prietenește.

Ieșind din Negrești i se strângea puțin inima. Lucrau la amenajarea parcului că primăriile accesau fonduri europene dacă creau spații verzi. Toată lumea știa că aveau nevoi mai stringente, însă cine se poate pune de-a curmezișul unor astfel de lucrări. Pe prima bancă colorată roșu, galben și albastru a luat-o-n brațe Aurel prima oară. A privit-o-n ochii plini de stele atunci și-a cuibărit suflet curat de femeie la piept. Nimic n-avea s-o atingă. Așa a crezut.

A încercat să adoarmă. În mașină muzica nu asurzea, spre suprinderea ei, băieții ascultau oarecum în liniște. Carmen era încontinuu cu mâna pe telefon, când nervoasă, când râzând cu gura până la urechi. Ba chiar i se părea că vorbea cu un copil la un moment dat, de somn ușor și noapte bună.

Tirurile vuiau pe autobandă ca pădurea furioasă în timpul furtunii. Îi amesteca și ei gândurile vârtej ca toamna frunzele naintea treptelor către biserică.

Când au intrat în Viena, Adela s-a gândit imediat la prințesele din cărțile de colorat. Capitala aceasta era numai broderie și eleganță amintind de valsuri, romantism și împărăți de seamă.

Se înălța astfel Viena măreață pe malurile Dunării, plină de istorie, căci a fost capitala Imperiului Habsburgic timp de aproape șapte secole, apoi a Austriei, din 1918. Viena își datorează renumele împărătesei Maria Tereza, care, între secolele 18-19 a ridicat-o la rangul de capitală a artei și culturii europene. Cadrul romantic și cultural deosebit i-au dăruit înscrierea în patrimoniul mondial al UNESCO.

Au intrat pe Ringstrasse, bulevardul ce înconjoară orașul și care oferă curioșilor o mulțime de puncte turistice importante.

Mașina lor a tras undeva pe dreapta, pe Engerstrase la nr. 120. Era un hotel bar și Adela a fost profund surprinsă de panoul luminos cu tânăra în lenjerie intimă. Au târât valizele după ei la recepție și în scurt timp și-a primit camera, curată și modestă la mansardă. A urcat singură.

„- Te odihnește că de mâine începi! Nu mai fi morocănoasă, am ajuns. Va fi bine.”

Carmen avea o sclipire de mulțumire neobișnuită în ochi și nu putea să-i alunge neliniștea.

„- Noapte bună, mulțumesc, Carmen. Din prima plată îți plătesc transportul. Dimineață la cât?”

„La 9, fată. Ca să nu vii cu cearcăne.”

Adela intră timid pe ușă scârțâindă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost scăparea de lumină din geamul mic, ieșire către stele și soare.

Era de-un albastru atât de pur camera aceea. Un pat mic, cât pentru copii, o bucătărie deschisă și baia. Într-un colț o masă de scris.

S-a așezat pe spate cu ochii la noaptea ce va să vie. A adormit așa, fără vise și cu mintea obosită de gânduri.

De dimineață o pasăre îi cânta în neștire pe-o rază de lumină gâdilând somnul. A sărit că arsă și-n nici un sfert de ceas a coborât la datorie.

O datorie bag seama ce-o avea de plătit pentru păcate neștiute. Carmen o aștepta cu un braț de lenjerie colorată și‑mpestrițată cu paiete să-și aleagă care-i place. Adela se ținea strâns de balustradă. Îi transpira palma și gândurile-i erau de-a valma. Toată copilăria i-a trecut prin minte într-o fracțiune de secundă, de la caii sălbătici cu care alergase vara până la primul sărut.

O lacrimă i-a înmuiat obrazul încremenit de durere. Matias, un om plin de mușchi de-a căror existență nici nu știm în mod normal, a tras-o de pe scări, să se îmbrace mai repede.

Carmen l-a secerat cu privirea. E fata ei… să nu se bage.

Adela a îmbrăcat puțina îmbrăcăminte ce avea să-i descopere de-acum întreaga tinerețe. Când urca pe scenă ea nu era acolo. Se deplasa acasă, în poiană, la bunici. Asculta pasările pe lângă râu și-și oglindea fața curată în apa de munte.

Barbați din toate colurile lumii, simpli sau nu, urâți sau frumoși, cu toții păreau că-și grohăie hormonii sălbătici. Nu era nimic erotic și senzual în toată imaginea aceasta. Era siluire și violență.

La puțin timp, din lumina artificială creată pentru goliciunea expusă forțat, Adela a fost cuprinsă înspre dimineață de două fiare. Au țintuit-o la podea, luându-i ultima speranță pentru schimbare.

Adela a înnebunit. A dat drumul viselor pe râu în jos. Brațele sale injectau drog și venele sale dansau alcoolul. Încontinuu. Nu vorbea cu nimeni nimic, niciodată. Și-a vândut trupul ani la rând, dar n-a strâns nicio plată. În mod ciudat, s-a trezit după patru ani. A coborât să-și facă o cafea și n-a mai vrut să bea. Colegele ei, pe care nu le-a observat până acum, o respectau pentru starea de sânge rece și detașarea pe care o arătase mereu. Fata s-a așezat în mijlocul lor să le asculte povestea. Erau 20, care de care mai frumoase. Unele mămici, care trimiteau bani acasă, altele țigănci care plăteau mafiei ce le-au adus, altele studente, suferinde pentru ceea ce li se întâmplă, din a căror ochi nu mai putea citi nimic în suflet. Numai una era acolo fiindcă așa a ales. Sorina, 35 de ani, din Argeș, a ajuns la concluzia că oricum femeile îs bătaia de joc a bărbaților.

„- În România ne agresează constant. Bărbații primesc necondiționat iubirea, trupurile și dedicarea noastră. Abuzează de ea, ne calcă în picioare, mental și fizic. M-am saturat. Românii sunt în urma celor din Occident nu doar economic vorbind, fetelor, ci, mai ales cultural. Îs niște animale. Acum îs aici, fac ce vreau cu mine, eu am ales. Când n-am să mai pot văd ce fac. Dar acasă nu mă întorc…”

Toate au fost de aceeași părere.

„- Cratița, curățenia, supușenia și amorul la ordin, acestea sunt regulile după care joacă ei!” a strigat Sorina înainte să urce pe scena luminată.

 

Adela a început în sfârșit să plângă. Mult. I se făcuse dor de ea și de el. Gândul bun și planul lui Dumnezeu cu noi l-a adus în poarta barului în două săptămâni. Aurel a căutat-o ani la rând. Când într-un sfârșit, Carmen a făcut greșeala să se întoarcă în oraș, băiatul i-a sărit la jugulară.

În câteva ceasuri a fost după Adela.

A găsit umbra ei, a luat-o-n brațe și-a zburat cu ea înapoi în țara de origine a emigrării rușinoase. Până la graniță, fata a dormit somn de liniște, așa cum trebuie să simtă orice om când se alătură iubirii.

I.8. Când venim înapoi din iad

Din uliță iese praf greu de nu mai vedeai câțiva metri buni. O intrat italianul cu mașina lui de teren la familia Blidarului. Că are omu două fete, de câte 17 și 19 ai. Și-ar ave de îmblat la școală, dapoi pă cie să le trimată.

Ermano a dus vreo 20 de fecioare la plantațiile lui de porodici din Sicilia. Nu s-o întors niciuna de-acolo nici măcar de Paști ori batăr die Crăciun. Povestește lumea prin sat că nu vin fetele de rușinea mare ce-i pă iele. Și plâng mamele lor lacrimi die sanje pă la icoane cu busuioc în toate besericile, deopotrivă catolică și ortodoxă. Vezi cum la durere nu ne mai ajung nici religiile din urmă. La capăt suntem noi și Cel de Sus.

Că s-o dus tinere să-și facă un ban, așa cum au înţeles că trebuie să fie mobilitatea muncii, libertatea noastră. Și când o fost la plată, au fost batjocorite de animale și lăsate să-și urle chinul prin halele insalubre, locuințe pentru emigranți.

Din darul lui Dumnezeu putem face minuni și dăm naștere copiilor noștri. Fecioarele acestea au rămas de-atâtea ori siluite și cu prunci supuși avortului, încât darul lui Dumnezeu a căzut ca un blestem de neînțeles pe capetele tinerelor nevinovate.

Le-a văzut un sat întreg ieșind pe poartă. Mariuca și Sofia, se țineau de mână și nu mai conteneau să plângă. O mama îndurerată urla cât o țineau rărunchii:

“- Omuleee, ce-ai făcut, feteleeee meleee!! Nu-mi lua fetele… că știi bine la ce le dai, măi omule, nu te temi de Dumnezeu?” Un chip schimonosit de durere și-un trup de mamă disperat alerga după ele… Omul a prins-o cu putere la poartă și-a tras-o die cap încuind o mamă în grajd la porcii spărieți de urletele femeii.

Măriuca a strigat o dată “- Tataaa, n-o-ntide pă mama, tataaaa!!!” da o dat s-o prindă pă Sofia care căzuse fără conștiință pă iarba șanțului.

Le-o-nșfăcat Ermano și dus a fost cu ele până dincolo de județ unde le-a dat altora să le ducă până în Sicilia.

Nime nu mai știe de-atunci ce s-a petrecut ce iele. Un șofer de tir a povestit odată că Sofia s-a prăpădit și că Măriuca a făcut zeci de avorturi în urma violurilor de pe plantația de roșii.

La bordeiul Blidarilor nu mai e lumina die ceva vreme. Mama a murit de inima rea. Pe el l-o aflat pticat din car, după ce băuse săptămâni la rând.

Din zarea de lumină pe care Dumnezeu o lasă peste sat toamna târziu, a apărut odată Măriuca. Slabă, palidă și cu ochii cenușii. A adus-o șoferul de tir și-a lăsat-o în capătul satului. O vrut să vie pă jos. Lumia a ieșit la poartă și-a făcut cruce ca la icoanele bisericilor. Nime nu rostea niciun cuvânt. Capete plecate și rușinate că au lăsat-o atunci să iasă din sărăcie ca să între în iad, după arginți.

O vinit înapoi. Că să nu mai meargă și altele. Si să aprindă cele trei lumini pentru morți să le ierte Dumnezeu păcatele, și una pentru vii, acei ce siluiesc femeile să-i ardă Dumnezeu de vii, ani și ani la rând, o veșnicie!

The multiple faces of the wolf called Social Dumping (I)

“Despite an increase in usage of the expression, there is still no clear, universally accepted definition of ‘social dumping’. Social dumping is a hotly debated issue in European circles, the term itself having negative connotations, hinting at the exploitation of workers.

On 14 August 2015, Marianne Thyssen, European Commissioner for Employment, Social Affairs, Skills and Labour Mobility, gave a written answer to a European Parliament question on definitions, in which she stated: ‘There is no definition of the concept of „social dumping” in EC law. The term is generally used to point to unfair competition due to the application of different wages and social protection rules to different categories of workers’ (Parliamentary questions, 27 May 2015, E-008441-15).

The use of the term in public discourse primarily refers to international, cross-border situations. Nevertheless, some key features of social dumping practices can also be found in domestic markets.”[1]

The lack of a general acceptance or definition, leads not only too confusion but also to tricky and sometimes unjust political and legislative decisions, splitting or dividing even the socialists themselves, scrapping the roots of trade unionism and collective wellbeing values.

It is for this heroic reason that I write this article, as I think I have my own theory.

One aspect , the most visible and commonly known is when you read in the press about a bunch of poor Romanian, Polish or Czech workers, partially in the construction or transport sector who worked for quite a while without being payed, exploited, and found in the street in despair. And if the end of the true story is not that tragic, you have at least the following conditions of social abuse and exploitation:

1) no papers, letter box companies and similar -that is not social dumping it is a criminal, fraudulent act and should be punished accordingly;

2) salaries and working conditions below the arrangements foreseen in their contracts (if at least concluded in the virtue of the directives and the collective labour agreements)-that is again, not social dumping but an act of exploitation and abuse which could be punished by the administrative or civil law;

3) salaries and working conditions  which are in full respect of the directives and collective bargaining agreements, but which are not at the same level as the local workers benefit from-now that is social dumping.

Unfortunately, the mix of the three situations, which as you can see are totally different, contribute to a chaotic perception of the mobile workers, sometimes triggering the sympathy or empathy of the reader public and for other and many times hated and reiterated in the populist speeches of the Tories or Le Pen. Not to forget that some EU countries are “fed-up” to see migrants and mobile workers everywhere while their living conditions get worse and the public speech is used in order to persuade one man against another, as “divide et impera” is quite easy to do, rather than unite people.

The problem of the latter situation from my third example stems in the organization of the single market and the particularities of every Member State regarding the labour market, social partners and economic interests. So, indeed, the debate is European and the solution is to be found at the EU level.

Morality, a word I would put under political discussion for the sake of channeling decisions as close as possible to the citizens interests, on the single market would mean that for the same work every workers should get the same payment and the same working conditions, no matter where they are active. All trade unions agree upon. But this is pure theory and ideatic approach for now, as the European minimum wage failed the mathematics.

If we look at the competitive advantages gained by the foreign investment companies in Southern-Eastern Europe, in the main countries of origin of the mobile workers, you can easily see that the minimum wages ranged at 300 euros are of an interesting argument in the question of equality and morality as mentioned above. But you would say that this is fine, as it is paid according to the law and local realities. So is social dumping. Therefore, I would argue that this could also be interpreted as a form of social dumping. Furthermore, there is no interest to discourage the practice as it would mean outsourcing or delocalization of the foreign companies, which would mean an economic disaster for the regions of my country. This situation reminds me, perhaps extrapolated, of the debate in economics regarding what is best or worse for a child, to be sexually abused or survive the labour exploitation.

Following the same logic of the competitive advantage on the single market, the posted workers and the companies benefiting from the process of mobility in full recognition of the law, could also be accepted as the ones mentioned above, even if the wording of social dumping would intervene again. So, there should be no division, one could say. So, where is the problem?

In the constructions sector, one posted worker can earn and does earn (and please do not mix this argument with the cases of exploitation and abuses which are not about social dumping, but criminal acts) more than a local worker. The minimum wage in Belgium for a person in the sector is 1. 200 euros net.  One Romanian posted worker that is treated in respect of the rules in place earns 1. 800 net. He has his 300 euros plus the daily allowance, which is calculated as salary. The daily allowance is not to be taxed neither in Belgium, neither in Romania. This could be a discussion, but not in the context of social dumping, rather in the context of taxation of income. An employer has to ensure also the food, the housing and the transport of the posted workers.

Currently, there is a new proposal on the table to change the posted workers directive in order to secure the fair wages and working conditions. I would argue that none of the parties concerned should be worried if their final purpose is to secure the fair wages and working conditions. The problem is that the picture as a whole is far from being fair. Because you can’t speak so bluntly [2]about equality of wages or any other conditions, until you reached cohesion within North and South, between East and West. It is for that reason that I would argue that we fight on the wrong battle filed. And as long as we feed the wrong wolf, we will increase the power of Eurosceptics. There is no way possible to explain to Eastern Europe that “she” should accept and be happy with less, as the foreign companies pay the 300 minimum wage salary, while “her” own companies can’t send workers abroad in full respect of the legislation which, by the way,  is about to change.  “She” will never understand why the competitive advantage of her inner market can’t be exploited outside too. Cause, I repeat, unless there are clear cases of slavery, exploitation and abuses, unless there is a proven distortion of the market under the competition law, I tend to argue that we do nothing else but to divide even more Europe under the wrong approach, while we need to be busy fighingt against further division in Europe, under a new, representative slogan which can unite people across the Member States.

And I, among few, fought and fight abuses against the workers since many years. [1]

For as long as there will be poverty, little information and a certain education, people will accept to be exploited.

It is for this reason, that the title of social dumping, its multiple faces, and several connected directives will not be sufficient, and even worse, it risks to divide us even more. Simply beacuse they are all used under the wrong umbrella of gapping the EU.

 

[1] https://www.rtbf.be/info/economie/detail_des-roumaines-exploitees-dans-les-boucheries-d-anderlecht?id=7849710

 

 

 

 

[1] https://www.eurofound.europa.eu/observatories/eurwork/industrial-relations-dictionary/social-dumping-0

 

[2] http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=471

 

Femeia de la tara

Femeia de la tara ii invatata cu munca grea, rostul pamantului si-a animalelor, crucea lui Dumnezeu si umorul cu talc, de usureaza trecerea peste vicisitudini si nevoile spatiului rural, necompetitiv in globalizare.

Trezita pe la un 35 de ani, mintenata 36, isi afla existenta legata ca prin ombilic de primii ani. Tot comportamentul, manifestarea si intrebarile vin din satul acela.

Sunt o taranca. Cochetez precum Ileana a lui Dionisie, rad liber precum Ileana a lui Sofron, traiesc cum imi canta vioara inimii, in paza lui Dumnezeu, ca nu m-a ocolit norocul, zice Alin, sotul meu.

Nu e deloc usor. M-au crescut prea naiva, prea increzatoare. Imi plac oamenii prea tare si oricat citesc despre cat este de important sa primim inapoi  iubire, nu ma potolesc. Ma incarca daruirea. Si ma intereseaza mai putin daca voi capata in retur. Cand obosesc, ma mai supar. Si regina dramei prinde forme. Intr-o forma sau alta, vine si recompensa. Always. Si la sfarsitul zilei, ajung sa-i multumesc lui Dumnezeu si pentru cele rele si pentru cele bune.

Stiu, is de la tara. Prea simpla.