In New York nu se fumeaza

In New York nu se fumeaza. Adica se fumeaza dar nu oriunde vrei tu. Nici macar afara. Faptul ca nu putem in restaurante, ne-am prins cu totii, dar peste ocean nu te lasa nici in parc. Si nici pe terase. Deci nu exista ca stai la cafea si fumighezi privind la soare. Prin urmare, poti fuma…din mers. Bye, bye…Bine, plus ca mi-au cerut buletinul sa fie sigur, ceea ce nu pot sa nu admit ca m-a gadilat nitel:)

Eu nu mai am acest obicei de multi ani, dar uneori mai pipez una ca sa ma dau mare. Imi placea sa vad parcurile curate si lumea “clean” asa, dar parca viciul din mine se mai enerva din cand in cand ca nu era in Europa tuturor posibilitatilor libere.

Cred ca undeva intre respectul atat fata de cei care au ales sa nu fumeze cat si fata de cei care fumeaza se poate gasi o cale de mijloc de impartire a spatiului public comun. Una in care sa ne bucuram de aer curat si de cafea cu fum in locurile destinate.

I.7. Prostituata

coada-soricelului

Printre norii de fum greu de țigară, se îmbâcsea un păr castaniu de fetișcană și doi ochi verzi, mari și curați ca lacrima priveau cu încredere și admirație spre grupul vesel de tineri ce-și aruncau ocheade și îmbrățișări, încontinuu. Avea 18 ani și nu reușise să aprindă inima niciunui băiat. De Aurel nu mai vroia să audă. Din nevoia de a fi în rând cu celelalte fete și starea tulbure din care nu mai reușea să iasă, s-a dus într-o seară rece de toamnă într-o mașină cu un italian. Erau o mulțime veniți în nordul țării și, în cele din urmă, a cedat unuia, orișicum ar fi fost el. Au urcat pe-un deal ascuns de întunecimea brazilor noaptea și nu mai știa de ea. O durere scurtă și adâncă i-a luat ultima picătură de inocență. Un piept păros și mulțumit s-a ridicat de pe ea zâmbind. A dus-o înapoi, până în fața blocului de unde o luase, prinzând-o încă o dată de sâni, să-și satisfacă o ultimă simțire.

Ploua cu putere și Adela se temea să intre-n casă. Alte trei fete surori tremurau de frică probabil în camera mică, de urletele și loviturile lui, ale tatălui. Așa că se apropie de crâșma de cartier unde se auzea muzică și voie bună. Sufletu-i era gol, amorțit. În sfârșit se lăsase liniștea.

I-a privit în treacăt zâmbind fals, grăbindu-se la toaleta mizerabilă. O usturime-o îndemnă să vadă ce-a făcut. Între patru pereți înguști vopsiți în galben uleios, cu sanitarele sparte de ticăloșia vremii, o dâră de sânge pe-o țesătură albă i-a întristat chipul pentru o tinerețe-ntreagă, aruncând-o în vârtejul vieții de adult.

Răsunau manelele, acelea când criticate pentru decadență și lipsă de elită intelectuală, valori și alte prințipuri, când unduite-n șolduri de doamne cu și fără înalte școli recunoscute de societate.

Lângă masa prietenilor ei de cartier, doi flăcăi bine îmbrăcați și-o tipă fițoasă nu încadrau bine atmosfera de coniac servit de pe etajere cu șervețele de hârtie-n pătrățele roșu-alb.

„- Fată, așează-te cu noi, ce stai așe, nu vezi ce udă ești. Hai lângă calorifer”. Corina, avea doar 17 ani, atât de frumoasă sub parul blond cârlionțat și ochii albaștri ca marea aceea de vezi nisipul alb prin ea.

„- Dar Aurel, vrea să stea lângă mine?” Adela întrebase cu putere fiindcă băiatul se uită iscoditor la obrajii îmbujorați ai fetei. Pe undeva, cândva simțise un fior, într-o îmbrățișare de dans sub paiete aruncate la sfârșit de an școlar. Când Aurel i-a adus o coroniță de albe flori să-i fie mândrie când i-or înmâna premiul I la Olimpiada de matematică pe județ. A ei mamă era internată în spital în urma bătăilor de la cel cu care îngenunchease în fața altarului să-și jure iubire și loialitate. El, un mustecos cu burta până sub barbă lâncezea-n mahmureala de dimineață. Iar celelalte fete încercate de soartă plângeau absente în grija unei bunici întristate.

„- Hai, fată, nu fi proastă… ți frică de aiuritu ăsta?”

Adela întoarse șuvițele de după urechi, acoperindu-și adevărul de pe față… după părul umed.

Din glumele și râsul zgomotos al tinerilor, ce doi mahări însoțiți de gagica fatală aleg să privească numai la ea. I-au trimis câte-un cincizeci de coniac de câteva ori și când ceilalți s-au îndepărtat spre casă eliberând mesele, au chemat-o la masa lor. Aurel a rămas singur, cu genunchii înmuiați de alcool dar mintea extrem de concentrată-n iubire.

Adela nu avea să fie a lui o bună bucată de vreme.

„- Ce faci, fată? Cât mai stai pe-aici?”

„- Pai io aici stau, aici louiesc, la cinci pași…”

„- Io-s Carmen, ei îs Radu și Dan. Aseară am venit din Austria. Și în câteva zile ne-ntoarcem.”

„- Ce munciți acolo?” Mintea Adelei conecta deja mizeria în care se născuse cu emigrarea de dincolo de gunoiul din familie.

„- Într-un bar, fată. E mereu nevoie de ospătare. Ei îs bodyguarzi, eu debarasez mesele. Că încă nu știu vorbi bine limba.”

„- E mereu nevoie de ospătare? Nu vorbesc germană, aș putea și eu să fac ce faci tu?”

„- Cu ușurință!”

 

Carmen și cei doi mahări o văzuseră pe Adela exact așa cum o privea Aurel. Dar planurile lor nu ocroteau creștetul fetii cu nicio coroniță.

I-au propus să meargă cu ei deja în trei zile. Pentru 6 euro la oră, la negru, cu cazare și masă inclusă. O cameră deasupra restaurantului și bucătărie la discreție. Adela le mulțumi și cu o oarecare sfială se ridică să plece.

„- Deci? Ce facem, fată? Vii? Sâmbătă la opt dmineața plecăm. Te așteptăm aici, în față, vrei? Bem o cafea înainte.”

Aurel o trase de mână către perete.

„- Ce vrei să faci? Cine-s oamenii astia? Nu-s de noi, Adela! Ce vor cu tine?”

„- Noi? Nu-s de noi? M-ai lăsat să mă bată, m-ai lăsat singură! Și vorbești de noi?!”

O luă la fugă prin ploaie înspre casă. Aurel a rămas stană de piatră. Într-o seară animalul a tras fata de păr pe scări în sus. Și Aurel din casa scării nu a avut curaj să sară s-o scoată din mâinile tatălui… Fata întârziase la ceas 10 minute. Findca băiatul a sărutat-o. Primul sărut. Și ultimul. De atunci ea nu-i mai rostea o vorbă. I s-a opintit ideea că e pe cont propriu și că Făt-Frumos nu există. Înșelăciune curată, lașitate și multă durere provocate de-o copilărie neterminată.

N-a spus nimănui ce are să facă. Trei zile a copt explicații, dar știa că nu o vor lăsa să plece. La ce bun să le spuie. Și la ce bun să stea. Că bani de facultate nu aveau. Dacă merge măcar doi-trei ani, se-ntoarce și-și plătește singură studiile. Matematică-fizică. Corina nu înțelegea atracția ei pentru științele astea. Nici Adela nu înțelegea exact! Dar nu-și punea astfel de întrebări. Avea nevoie de un plan, de obiective. Și nopțile acestea au sfătuit-o să plece pentru o vreme. La urma urmei, nu mai avea nimic de pierdut. Câte nu-s femei de menaj prin lumea largă ca să își poată construi un destin. Poate că e chiar o normalitate. Lejeritatea cu care o abordase Carmen îi spulberase îndoielile.

Vineri seara a așezat cu grijă câteva cârpe-n rucsacul cusut de mama ei. De cu sâmbătă dimineață le-a spus că merge la piață după cum era obiceiul și la opt era în fața barului.

Dintr-o mașină extrem de luxoasă pentru acel cartier, ieși Carmen, la fel de machiată că în ziua aceea.

„- Ai ales bine, fată. Hai că Radu se grăbește. În câteva ore suntem acolo, poate începi diseară. Vedem cum îi placi lui Matheus.”

Adela se așeză în colț pe bancheta de piele moale. Spre liniștea ei, Carmen a rămas cu ea în spate. Băieții păreau relaxați, ba chiar i-au zâmbit prietenește.

Ieșind din Negrești i se strângea puțin inima. Lucrau la amenajarea parcului că primăriile accesau fonduri europene dacă creau spații verzi. Toată lumea știa că aveau nevoi mai stringente, însă cine se poate pune de-a curmezișul unor astfel de lucrări. Pe prima bancă colorată roșu, galben și albastru a luat-o-n brațe Aurel prima oară. A privit-o-n ochii plini de stele atunci și-a cuibărit suflet curat de femeie la piept. Nimic n-avea s-o atingă. Așa a crezut.

A încercat să adoarmă. În mașină muzica nu asurzea, spre suprinderea ei, băieții ascultau oarecum în liniște. Carmen era încontinuu cu mâna pe telefon, când nervoasă, când râzând cu gura până la urechi. Ba chiar i se părea că vorbea cu un copil la un moment dat, de somn ușor și noapte bună.

Tirurile vuiau pe autobandă ca pădurea furioasă în timpul furtunii. Îi amesteca și ei gândurile vârtej ca toamna frunzele naintea treptelor către biserică.

Când au intrat în Viena, Adela s-a gândit imediat la prințesele din cărțile de colorat. Capitala aceasta era numai broderie și eleganță amintind de valsuri, romantism și împărăți de seamă.

Se înălța astfel Viena măreață pe malurile Dunării, plină de istorie, căci a fost capitala Imperiului Habsburgic timp de aproape șapte secole, apoi a Austriei, din 1918. Viena își datorează renumele împărătesei Maria Tereza, care, între secolele 18-19 a ridicat-o la rangul de capitală a artei și culturii europene. Cadrul romantic și cultural deosebit i-au dăruit înscrierea în patrimoniul mondial al UNESCO.

Au intrat pe Ringstrasse, bulevardul ce înconjoară orașul și care oferă curioșilor o mulțime de puncte turistice importante.

Mașina lor a tras undeva pe dreapta, pe Engerstrase la nr. 120. Era un hotel bar și Adela a fost profund surprinsă de panoul luminos cu tânăra în lenjerie intimă. Au târât valizele după ei la recepție și în scurt timp și-a primit camera, curată și modestă la mansardă. A urcat singură.

„- Te odihnește că de mâine începi! Nu mai fi morocănoasă, am ajuns. Va fi bine.”

Carmen avea o sclipire de mulțumire neobișnuită în ochi și nu putea să-i alunge neliniștea.

„- Noapte bună, mulțumesc, Carmen. Din prima plată îți plătesc transportul. Dimineață la cât?”

„La 9, fată. Ca să nu vii cu cearcăne.”

Adela intră timid pe ușă scârțâindă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost scăparea de lumină din geamul mic, ieșire către stele și soare.

Era de-un albastru atât de pur camera aceea. Un pat mic, cât pentru copii, o bucătărie deschisă și baia. Într-un colț o masă de scris.

S-a așezat pe spate cu ochii la noaptea ce va să vie. A adormit așa, fără vise și cu mintea obosită de gânduri.

De dimineață o pasăre îi cânta în neștire pe-o rază de lumină gâdilând somnul. A sărit că arsă și-n nici un sfert de ceas a coborât la datorie.

O datorie bag seama ce-o avea de plătit pentru păcate neștiute. Carmen o aștepta cu un braț de lenjerie colorată și‑mpestrițată cu paiete să-și aleagă care-i place. Adela se ținea strâns de balustradă. Îi transpira palma și gândurile-i erau de-a valma. Toată copilăria i-a trecut prin minte într-o fracțiune de secundă, de la caii sălbătici cu care alergase vara până la primul sărut.

O lacrimă i-a înmuiat obrazul încremenit de durere. Matias, un om plin de mușchi de-a căror existență nici nu știm în mod normal, a tras-o de pe scări, să se îmbrace mai repede.

Carmen l-a secerat cu privirea. E fata ei… să nu se bage.

Adela a îmbrăcat puțina îmbrăcăminte ce avea să-i descopere de-acum întreaga tinerețe. Când urca pe scenă ea nu era acolo. Se deplasa acasă, în poiană, la bunici. Asculta pasările pe lângă râu și-și oglindea fața curată în apa de munte.

Barbați din toate colurile lumii, simpli sau nu, urâți sau frumoși, cu toții păreau că-și grohăie hormonii sălbătici. Nu era nimic erotic și senzual în toată imaginea aceasta. Era siluire și violență.

La puțin timp, din lumina artificială creată pentru goliciunea expusă forțat, Adela a fost cuprinsă înspre dimineață de două fiare. Au țintuit-o la podea, luându-i ultima speranță pentru schimbare.

Adela a înnebunit. A dat drumul viselor pe râu în jos. Brațele sale injectau drog și venele sale dansau alcoolul. Încontinuu. Nu vorbea cu nimeni nimic, niciodată. Și-a vândut trupul ani la rând, dar n-a strâns nicio plată. În mod ciudat, s-a trezit după patru ani. A coborât să-și facă o cafea și n-a mai vrut să bea. Colegele ei, pe care nu le-a observat până acum, o respectau pentru starea de sânge rece și detașarea pe care o arătase mereu. Fata s-a așezat în mijlocul lor să le asculte povestea. Erau 20, care de care mai frumoase. Unele mămici, care trimiteau bani acasă, altele țigănci care plăteau mafiei ce le-au adus, altele studente, suferinde pentru ceea ce li se întâmplă, din a căror ochi nu mai putea citi nimic în suflet. Numai una era acolo fiindcă așa a ales. Sorina, 35 de ani, din Argeș, a ajuns la concluzia că oricum femeile îs bătaia de joc a bărbaților.

„- În România ne agresează constant. Bărbații primesc necondiționat iubirea, trupurile și dedicarea noastră. Abuzează de ea, ne calcă în picioare, mental și fizic. M-am saturat. Românii sunt în urma celor din Occident nu doar economic vorbind, fetelor, ci, mai ales cultural. Îs niște animale. Acum îs aici, fac ce vreau cu mine, eu am ales. Când n-am să mai pot văd ce fac. Dar acasă nu mă întorc…”

Toate au fost de aceeași părere.

„- Cratița, curățenia, supușenia și amorul la ordin, acestea sunt regulile după care joacă ei!” a strigat Sorina înainte să urce pe scena luminată.

 

Adela a început în sfârșit să plângă. Mult. I se făcuse dor de ea și de el. Gândul bun și planul lui Dumnezeu cu noi l-a adus în poarta barului în două săptămâni. Aurel a căutat-o ani la rând. Când într-un sfârșit, Carmen a făcut greșeala să se întoarcă în oraș, băiatul i-a sărit la jugulară.

În câteva ceasuri a fost după Adela.

A găsit umbra ei, a luat-o-n brațe și-a zburat cu ea înapoi în țara de origine a emigrării rușinoase. Până la graniță, fata a dormit somn de liniște, așa cum trebuie să simtă orice om când se alătură iubirii.

I.8. Când venim înapoi din iad

Din uliță iese praf greu de nu mai vedeai câțiva metri buni. O intrat italianul cu mașina lui de teren la familia Blidarului. Că are omu două fete, de câte 17 și 19 ai. Și-ar ave de îmblat la școală, dapoi pă cie să le trimată.

Ermano a dus vreo 20 de fecioare la plantațiile lui de porodici din Sicilia. Nu s-o întors niciuna de-acolo nici măcar de Paști ori batăr die Crăciun. Povestește lumea prin sat că nu vin fetele de rușinea mare ce-i pă iele. Și plâng mamele lor lacrimi die sanje pă la icoane cu busuioc în toate besericile, deopotrivă catolică și ortodoxă. Vezi cum la durere nu ne mai ajung nici religiile din urmă. La capăt suntem noi și Cel de Sus.

Că s-o dus tinere să-și facă un ban, așa cum au înţeles că trebuie să fie mobilitatea muncii, libertatea noastră. Și când o fost la plată, au fost batjocorite de animale și lăsate să-și urle chinul prin halele insalubre, locuințe pentru emigranți.

Din darul lui Dumnezeu putem face minuni și dăm naștere copiilor noștri. Fecioarele acestea au rămas de-atâtea ori siluite și cu prunci supuși avortului, încât darul lui Dumnezeu a căzut ca un blestem de neînțeles pe capetele tinerelor nevinovate.

Le-a văzut un sat întreg ieșind pe poartă. Mariuca și Sofia, se țineau de mână și nu mai conteneau să plângă. O mama îndurerată urla cât o țineau rărunchii:

“- Omuleee, ce-ai făcut, feteleeee meleee!! Nu-mi lua fetele… că știi bine la ce le dai, măi omule, nu te temi de Dumnezeu?” Un chip schimonosit de durere și-un trup de mamă disperat alerga după ele… Omul a prins-o cu putere la poartă și-a tras-o die cap încuind o mamă în grajd la porcii spărieți de urletele femeii.

Măriuca a strigat o dată “- Tataaa, n-o-ntide pă mama, tataaaa!!!” da o dat s-o prindă pă Sofia care căzuse fără conștiință pă iarba șanțului.

Le-o-nșfăcat Ermano și dus a fost cu ele până dincolo de județ unde le-a dat altora să le ducă până în Sicilia.

Nime nu mai știe de-atunci ce s-a petrecut ce iele. Un șofer de tir a povestit odată că Sofia s-a prăpădit și că Măriuca a făcut zeci de avorturi în urma violurilor de pe plantația de roșii.

La bordeiul Blidarilor nu mai e lumina die ceva vreme. Mama a murit de inima rea. Pe el l-o aflat pticat din car, după ce băuse săptămâni la rând.

Din zarea de lumină pe care Dumnezeu o lasă peste sat toamna târziu, a apărut odată Măriuca. Slabă, palidă și cu ochii cenușii. A adus-o șoferul de tir și-a lăsat-o în capătul satului. O vrut să vie pă jos. Lumia a ieșit la poartă și-a făcut cruce ca la icoanele bisericilor. Nime nu rostea niciun cuvânt. Capete plecate și rușinate că au lăsat-o atunci să iasă din sărăcie ca să între în iad, după arginți.

O vinit înapoi. Că să nu mai meargă și altele. Si să aprindă cele trei lumini pentru morți să le ierte Dumnezeu păcatele, și una pentru vii, acei ce siluiesc femeile să-i ardă Dumnezeu de vii, ani și ani la rând, o veșnicie!

The multiple faces of the wolf called Social Dumping (I)

“Despite an increase in usage of the expression, there is still no clear, universally accepted definition of ‘social dumping’. Social dumping is a hotly debated issue in European circles, the term itself having negative connotations, hinting at the exploitation of workers.

On 14 August 2015, Marianne Thyssen, European Commissioner for Employment, Social Affairs, Skills and Labour Mobility, gave a written answer to a European Parliament question on definitions, in which she stated: ‘There is no definition of the concept of „social dumping” in EC law. The term is generally used to point to unfair competition due to the application of different wages and social protection rules to different categories of workers’ (Parliamentary questions, 27 May 2015, E-008441-15).

The use of the term in public discourse primarily refers to international, cross-border situations. Nevertheless, some key features of social dumping practices can also be found in domestic markets.”[1]

The lack of a general acceptance or definition, leads not only too confusion but also to tricky and sometimes unjust political and legislative decisions, splitting or dividing even the socialists themselves, scrapping the roots of trade unionism and collective wellbeing values.

It is for this heroic reason that I write this article, as I think I have my own theory.

One aspect , the most visible and commonly known is when you read in the press about a bunch of poor Romanian, Polish or Czech workers, partially in the construction or transport sector who worked for quite a while without being payed, exploited, and found in the street in despair. And if the end of the true story is not that tragic, you have at least the following conditions of social abuse and exploitation:

1) no papers, letter box companies and similar -that is not social dumping it is a criminal, fraudulent act and should be punished accordingly;

2) salaries and working conditions below the arrangements foreseen in their contracts (if at least concluded in the virtue of the directives and the collective labour agreements)-that is again, not social dumping but an act of exploitation and abuse which could be punished by the administrative or civil law;

3) salaries and working conditions  which are in full respect of the directives and collective bargaining agreements, but which are not at the same level as the local workers benefit from-now that is social dumping.

Unfortunately, the mix of the three situations, which as you can see are totally different, contribute to a chaotic perception of the mobile workers, sometimes triggering the sympathy or empathy of the reader public and for other and many times hated and reiterated in the populist speeches of the Tories or Le Pen. Not to forget that some EU countries are “fed-up” to see migrants and mobile workers everywhere while their living conditions get worse and the public speech is used in order to persuade one man against another, as “divide et impera” is quite easy to do, rather than unite people.

The problem of the latter situation from my third example stems in the organization of the single market and the particularities of every Member State regarding the labour market, social partners and economic interests. So, indeed, the debate is European and the solution is to be found at the EU level.

Morality, a word I would put under political discussion for the sake of channeling decisions as close as possible to the citizens interests, on the single market would mean that for the same work every workers should get the same payment and the same working conditions, no matter where they are active. All trade unions agree upon. But this is pure theory and ideatic approach for now, as the European minimum wage failed the mathematics.

If we look at the competitive advantages gained by the foreign investment companies in Southern-Eastern Europe, in the main countries of origin of the mobile workers, you can easily see that the minimum wages ranged at 300 euros are of an interesting argument in the question of equality and morality as mentioned above. But you would say that this is fine, as it is paid according to the law and local realities. So is social dumping. Therefore, I would argue that this could also be interpreted as a form of social dumping. Furthermore, there is no interest to discourage the practice as it would mean outsourcing or delocalization of the foreign companies, which would mean an economic disaster for the regions of my country. This situation reminds me, perhaps extrapolated, of the debate in economics regarding what is best or worse for a child, to be sexually abused or survive the labour exploitation.

Following the same logic of the competitive advantage on the single market, the posted workers and the companies benefiting from the process of mobility in full recognition of the law, could also be accepted as the ones mentioned above, even if the wording of social dumping would intervene again. So, there should be no division, one could say. So, where is the problem?

In the constructions sector, one posted worker can earn and does earn (and please do not mix this argument with the cases of exploitation and abuses which are not about social dumping, but criminal acts) more than a local worker. The minimum wage in Belgium for a person in the sector is 1. 200 euros net.  One Romanian posted worker that is treated in respect of the rules in place earns 1. 800 net. He has his 300 euros plus the daily allowance, which is calculated as salary. The daily allowance is not to be taxed neither in Belgium, neither in Romania. This could be a discussion, but not in the context of social dumping, rather in the context of taxation of income. An employer has to ensure also the food, the housing and the transport of the posted workers.

Currently, there is a new proposal on the table to change the posted workers directive in order to secure the fair wages and working conditions. I would argue that none of the parties concerned should be worried if their final purpose is to secure the fair wages and working conditions. The problem is that the picture as a whole is far from being fair. Because you can’t speak so bluntly [2]about equality of wages or any other conditions, until you reached cohesion within North and South, between East and West. It is for that reason that I would argue that we fight on the wrong battle filed. And as long as we feed the wrong wolf, we will increase the power of Eurosceptics. There is no way possible to explain to Eastern Europe that “she” should accept and be happy with less, as the foreign companies pay the 300 minimum wage salary, while “her” own companies can’t send workers abroad in full respect of the legislation which, by the way,  is about to change.  “She” will never understand why the competitive advantage of her inner market can’t be exploited outside too. Cause, I repeat, unless there are clear cases of slavery, exploitation and abuses, unless there is a proven distortion of the market under the competition law, I tend to argue that we do nothing else but to divide even more Europe under the wrong approach, while we need to be busy fighingt against further division in Europe, under a new, representative slogan which can unite people across the Member States.

And I, among few, fought and fight abuses against the workers since many years. [1]

For as long as there will be poverty, little information and a certain education, people will accept to be exploited.

It is for this reason, that the title of social dumping, its multiple faces, and several connected directives will not be sufficient, and even worse, it risks to divide us even more. Simply beacuse they are all used under the wrong umbrella of gapping the EU.

 

[1] https://www.rtbf.be/info/economie/detail_des-roumaines-exploitees-dans-les-boucheries-d-anderlecht?id=7849710

 

 

 

 

[1] https://www.eurofound.europa.eu/observatories/eurwork/industrial-relations-dictionary/social-dumping-0

 

[2] http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=471

 

Ziua alchimiei mele

Pe la pranz am abandonat, desi, stiva de documente chema si pe birou, dar si pe podea. Noua asistenta a privit cu o spranceana la ceruri dezordinea. Cealalta „sefa” era extrem de ordonata. Eu am ordinea mea. Si e greu de explicat. Cel putin, asa cred eu-:)

Am scos-o la cafea, zambind, si am iesit din birou bucuroasa si mandra de mine. In 13 ani de emigrare si tinerete fara batranete, energie si adrenalina, nu mi-am luat decat vreo doua pauze. Azi a fost a treia.

Si m-am dus la „Alchimie Spa&Hair” la Anda si Mirela Burcea. In Ixelles, chiar pe Rue de Trone, 222.

Max mi-a facut niste umbre colorate prin par si mi-a scos firele albe cu o culoare naturala. Neagra, precum codanele din Maramures. Deja, indrazneala si schimbarea m-au razbunat.

Cand m-au ingrijit cei de la Spa si masaj, am capitulat undeva inspre levitatie. Deodata, parca imi  place si mie filozofia, feminitatea si hodina. Parca e chiar placut sa-mi vad visele detasat. Am zambit tot timpul, si-am motait ca un motan deasupra sobei. Stiu, so not sexy. Ce sa faci, atat am putut si eu. Am 36 de ani si nu am simtit niciodata nevoia sa petrec 6 ore la salon. Pana azi. Exista un inceput pentru orice, stiu. De-abia astept sa vad unde va duce asta. In fond, sunt om si eu. Pana si eu-:)

Am iesit in Place Luxembourg, doar sa imi recuperez masina si sa imi savurez vinul alb din 2009, in linistea salciei de langa casa din Vilvoorde. Pentru ca merit. Cliseele de neinteles, mi se par acum budhisme pline de greutate si intelesuri revelatoare.

Da, mergeti la Alchimie si bucurati-va de voi insine, de ceaiul verde atat de aromat, de veselia si dragalesenia staffului, de parfum si calitatea serviciilor. Apoi meditati. Sa vedeti cum multe din desaga vi se par demult debarcate.

 

 

Insuportabila politica in alegeri

Citesc din masina un articol interesant despre implicatiile alegerilor din Franta, unde Macron si Fillon par „insuficienti” in relansarea tarii, deschizand si mai tare drumul lui Le Pen, aceasta din urma fiind clar un dezastru.

Blocajul economic si social francez l-am simtit in urma cu vreo sapte ani, pe cand munceam in sindicatul european sectorial al agriculturii, alimentatiei si turismului. De fapt, activitatea de-acolo mi-a redat amanunte necesare tabloului de ansamblu din multe tari europene.

La acea vreme, sindicatele franceze se luptau cu precaritatea locurilor de munca si a conditiilor de plata si asigurari sociale. Si le iesea. Altii, ii considerau destul de rigizi si extrem de norocosi ca au o asemenea influenta si greutate in sistemul decizional al tarii. Insa, daca ne uitam bine, si belgienii sunt la fel de puternici. Sau nemtii, si nordicii, in general. Diferenta este ca unii dintre grei, cum sunt danezii si olandezii au slabit lesa, dand drumul la aplicarea unor concepte incadrate sub flexicuritate: flexibilitate a muncii si securitate a muncii. In conditiile in care, dinamica de pe piata a impus o abordare adaptata la schimbare si cerere. Iar sindicatele vegheaza la stabilitate si echilibru, coaguland in jurul candidatului.

Oamenii vor sa auda mai putin despre solutii politice si mai mult despre solutii practice, cu iesiri din blocajele create de-a randul anilor. Solutiile de flexicuritate sau de orice alt fel agreat de partenerii sociali, trebuie angrenate cu argumente de ordin pragmatic si exemple din alte state membre, cu indicarea actorilor civili parteneri, nu doar a eventualelor coalitii de guvernare. Daca le spui oamenilor ca trebuie sa isi sacrifice prezentul pentru  viitor, ar fi bine sa ai: darul oratoric bun, carisma, descrierea acelui viitor in acord cu partile care il construiesc si coalitie de forte politice. Bunele practici sunt greu de combatut, ele trebuiesc imprumutate si adaptate la nevoile si caracteristicile fiecarei tari in parte. Le Pen trebuie „batuta” cu proprille arme.

Politica devine insuportabila si de neinteles altfel, atragand discursurile populiste, dar pe gustul omului disperat de balbaiala celorlalti candidati. Ce vreau sa spun este ca exista solutii, etapizate, cu eforturi si vointa politica, dar care trebuiesc asumate si transpuse in social si economic, fara tagada si cu mai mult simt practic, aproape de cetatean si intelesul lui. Care inteles descrie realitatea din teren.

Iata de ce nu trebuie ignorata diaspora

Votul din diaspora este cheie pentru alegeri si referendumuri de tot soiul. Bunaoara Basescu’ victory. Astazi nebunia lui Erdogan. In ambele situatii se reclama iregularitati, se fac supozitii cu privire la manipularea populista a celor din afara tarii. Inca o data, ni se arata o fata periculoasa a ignorarii si sfidarii diasporei. #diaspora #elections #referendum #influence
„Overseas vote the key to margin of victory: The 4.6 million Turkish voters living in Western Europe (as estimated by the Turkish ministry of Foreign Affairs) have for more than a decade been assiduously cultivated by Erdoğan. They tend to be his strongest voting bloc, supporting his party by nearly a margin of two-to-one on average in regular elections. If that level of overseas support carried over into this referendum, it would have delivered Erdoğan a net gain of around 1.4 million votes. On a turnout of 86 percent, reported by broadcaster Haberturk, the final margin of victory is expected to be around 1.4 million votes.

Reacting to my calculation that all or virtually all of Erdoğan’s margin of victory is due to the vote advantage he gained from expats across Western Europe voting Yes — a Commission source agreed and predicted: “Host communities in Europe have a serious problem. This will not help integration and will be used by populists.”

https://www.facebook.com/POLITICOeu/posts/1040833209383829

Ghid despre UE, joburi, fonduri si alte oportunitati

Document-page-015Document-page-016

Mie imi plac ghidurile tare mult. Ma ajuta sa-mi fac o imagine mai clara, sa adun multitudinea de idei si posibilitati de finantare pentru o dezvoltare durabila, a voastra celor interesati si a proiectelor pe care vi le propuneti. Mai inainte, trebuie sa incercam sa intelegem macar care sunt mecanismele in baza carora UE functioneaza. Apoi, cateva linkuri utile si navigarea acestora poate va vor mai ajuta. In cele ce va urma, vom incerca sa adaugam acestui ghid si exemple de bune practice din alte tari in ceea ce priveste absorbtia fondurilor UE, inovatia si antreprenoriatul, iesirea din starea de saracie si precaritate. Pentru inceput, iata un sumar de vreo 20 de pagini din partea mea si a Angelei Pobozsnyi, presedinta Asociatiei Ecomuzeu Maramures si a Centrului de Inovare si Dezvoltare Durabila Nord-Vest.

Document-page-001Document-page-002Document-page-003Document-page-004Document-page-005Document-page-006Document-page-007Document-page-008Document-page-009Document-page-010Document-page-011Document-page-012Document-page-013Document-page-016Document-page-017Document-page-018Document-page-019Document-page-020

Cap Africa a romancei din Bruxelles

Doamna Lucretia nu era la amiaz acolo. Iar eu n-am putut sta in oras pana seara, insa ma-ntorc. Cand Liliana Nicolaie de la EuropaFM a scris despre restaurantul african din capitala europeana detinut de o romanca, m-a luat rusinea, eu prin preajma si n-am stiut.

Scobor agale prin Ixelles si las fotografiile sa va arate simturi vesele si de normalitate. Da, tablourile sunt pictate tot de o romanca si pot fi cumparate. Musai sa ma intorc sa ii iau un interviu, presimt o poveste minunata.

Parodia lucratorilor detasati si a dumpingului social in UE

Omul daca nu se enerveaza de dimineata buna, nu are cum sa supravietuiasca. Imi fuge pamantul de sub picioare de fiecare data cand aflu jocurile de interese ascunse sub tema dumpingului social si al abuzurilor impotriva lucratorilor romani. Incerc de ani buni sa explic ca, in ciuda cazurilor de batjocura intalnite pe piata muncii in momentul detasarii sau plecarii la munca in strainatate, care exista, si a caror povesti le-am scris de atatea ori, exista si o poveste a drumului banului public si privat care trebuie urmarit.

Am citit de zeci de ori scrisoarea celor de la Consiliul National al Intreprinderilor Mici si Mijlocii din Romania (http://cnipmmr.ro/2016/03/17/cnipmmr-nu-sustine-revizuirea-directivei-9671ce-privind-detasarea-lucratorilor-in-cadrul-prestarii-de-servicii/)

care nu sunt de acord cu revizuirea directivei 96/71 privind detasarea. Si tot nu prea intelegeam unde este chichita. Pe de o parte, niciun om cu moralitate nu va accepta ca lucratorii romani sa fie platiti mai prost ca cei belgieni. Pe de alta parte, intreprinderile sustin ca salariul poate fi un avantaj competitiv. Raspunsul l-am intrezarit acum cateva luni cand am stat de vorba cu un antreprenor roman care detaseaza cativa oameni la munca aici. Si mi-a spus asa mai in gluma, mai in serios: “Stii, Coco, ideea e ca noi nu platim impozit pe diurna si asta ii deranjeaza pe cei de la firmele mari. Iar romanii castiga mai bine ca belgienii, si tot pe firmele mari deranjeaza ca lor le convine sa aduca portughezi ca is mai ieftini.”

Apoi, Lili, o buna prietena avocat, mi-a intarit ipoteza ca sunt intr-adevar si cazuri de oameni exploatati, chiar de proprii conationali, dar, exista o politica ascunsa sub tema dumpingului social, impotriva libertatii de miscare romanesti si avem mare nevoie sa negociem pozitia pe piata unica.

Deja ideea ca teza dumpingului social isi pierde substanta, ma cam supara, eu fiind un socialist infierat. Imi lipseau insa clarificarile tehnice, pe care numai un contabil ori un avocat mi le poate da, care se izbeste de astfel de chestiuni.

De dimineata m-a sunat Ruxandra, o alta avocata, si…am luat notite. Pe scurt, ca sa intelegem cu totii.

Legea europeana, universal valabila si aplicabila pentru toata lumea, dar pe care Comisia o vrea revizuita desi abia ce-a fost implementata, spune ca un lucrator detasat trebuie sa capete o remuneratie neta, deci nu spune “salariu”. In Romania, contractele de munca contin salariut net, in Belgia sumele sunt trecute brute.

Acuma, pe langa salariul net, conform legislatiei, oamenii capata si o diurna care poate fi inclusa la salariu si care, nu este impozabila. Diurna poate fi inclusa la salariu daca, lucratorii mai capata si cazare, masa si transport.

In practica, firma care ii aduce aici la munca, inchiriaza o casa pe care o plateste si asigura transportul oamenilor la lucru.

Problema se pune in momentul in care vine controlul pe capul antreprenorului si, conform accesului la meserii si categorii al Comisei Paritare 142 ( cea care administeaza sistemul meseriilor in Belgia) si zice asa:

-unde ai incadrat lucratorul cutare si cat ii dai brut pe luna? Si unde e dovada ca ii dai si masa, adica cei 22 de euro pe zi prevazuti de legea belgiana ( asa se intampla in cazul in care un belgian de exemplu merge si lucreaza in Olanda trei luni si sta la hotel). Pai, bun, in primul rand ca tu, antreprenor, ai caculat salariul net, nu brut, impozitat cu 21% in Romania, la care ai mai adaugat cazarea si transportul si iti iese ca lucratorul tau castiga mai bine ca un belgian. Prin urmare nici poveste de dumping social. Ca daca ar trebuie sa calculezi salariul brut din Belgia in conditiile in care detasatii sunt fara oameni in intretinere aici ( nevasta si pruncii find de cele mai multe ori in Romania), impozitul este deci mai mare si astfel ramane omul cu un salariu mai mic. Intelegeti?

In momentul in care tu, firma, inchiriezi o casa si le-o dai oamenilor sa locuiasca in ea, cum mai poti compara situatia cu a unui lucrator care merge si sta la hotel si are nevoie de cei 22 de europe zi de mancare? Ca nu poti compara. Deci, daca antreprenorii vor sa se protejeze, ar trebuie sa stranga bonuri de mancare, sa faca dovada.

-Apoi, belgienii vor ca acea diurna jurnaliera sa fie impozitata, ori legea spune clar ca daca mai platesti masa, casa si transport o poti include la salariu si nu este impozitata separat.

Spre exemplu, un salariu net in tara este de 300 de euro, diurna este de 1900, dupa ce se trag taxele, ramane omul cu in jur de 1 500 de euro, care este peste media muncitorului belgian, de 1 200. Aici e baiul.

Deci, in concluzie, nu cauzam dumping ci incurcam ploile. Si sunt inca multe alte argumente tehnice in sustinerea acestei ipoteze.

Zilele acestea are loc revizuirea regulamentului de directiva. Stiu ca tarile din sud-estul Europei se unesc pentru o cauza comuna si de reprezentare corecta a intereselor. Sper sa reuseasca. Este un exercitiu politic bun, de normalitate. Pentru ca diminetile noastre, la fel de enervante, sa scoata ce-i mai bun din noi in vederea reprezentarii unei Europe competitive si din punct de vedere social, nu numai economic.

 

 

De ce ne deranjeaza directiva lucratorilor detasati?

Stim ca abia ce a fost adoptata in 2014 si cu implementare in 2016, directiva regimului de detasare a lucratorilor in alte tari la munca, si iata, Comisia inca de anual trecut vine cu o revizuire.

Cu totii suntem de acord ca muncitorii sa beneficieze de aceleasi drepturi, conditii de munca si remuneratie indiferent de origine si locul unde muncesc. Este nu principiu social, echitabil. La munca egala, plata egala, spune tatal meu. Analizand propunerea, aflam ca:

„1. Principala modificare se referă la nivelul de salarizare la care are dreptul un lucrător detașat. Directiva actuală prevede numai că lucrătorii detașați au dreptul de a beneficia de un salariu minim. Noua propunere prevede aplicarea acelorași norme privind remunerarea din statul membru gazdă, astfel cum sunt stabilite prin lege sau prin convenții colective de aplicare generală. Lucrătorii detașați și cei locali vor fi, prin urmare, supuși acelorași norme în ceea ce privește salarizarea.

Care este diferența? Adesea, remunerația nu include numai salariul minim, ci și alte elemente, cum ar fi primele (de exemplu, prima de Crăciun), indemnizațiile sau creșterile salariale în funcție de vechime. Statele membre vor avea obligația de a preciza în mod transparent diferitele elemente care compun remunerația pe teritoriul lor. Dacă sunt stabilite prin lege sau prin convenții colective de aplicare generală, aceste elemente vor trebui să fie luate în considerare la stabilirea salariilor lucrătorilor detașați.

Propunerea nu afectează în niciun fel mecanismele de stabilire a salariilor din statele membre, ci urmărește să garanteze că lucrătorii detașați sunt tratați conform aceleași norme ca lucrătorii locali în ceea ce privește salarizarea.

Exemplu:

Unui lucrător detașat în sectorul construcțiilor din Belgia trebuie să i se acorde, în plus față de salariul minim pentru categoria sa (care variază de la 13,379 EUR la 19,319 EUR/oră), o serie de elemente ale remunerației prevăzute de convenția colectivă de aplicare generală din sectorul construcțiilor:

– indemnizație pentru condiții meteorologice nefavorabile; – indemnizație pentru mobilitate;
– plată suplimentară pentru execuția de lucrări speciale;
– indemnizație pentru uzura instrumentelor etc. ”

Sumele pentru aceste prime pot fi achitate in Romania, conform regulilor tarii noastre. Daca vor fi achitate in Belgia, sistemul va functiona prin OPOC, https://www.socialsecurity.be/foreign/en/employer_limosa/infos/otherobligations/construction_sector.html

care va incasa si va redistribui banii lucratorilor, imi spune un antreprenor roman.

IMMurile din Romania nu sunt de acord cu aceasta propunere pentru ca le va limita capacitatea de detasare. Este posibil, intr-adevar, ca numai anumite societati, mari, sa isi permita sa detasaze muncitori. Depinde de ce sume vorbim si de numarul de oameni.

Daca suntem de acord ca ne plac aceste principii de egalitate pe piata economica, trebuie sa le aplicam si in alte circumstante, similare.

” Printr-o scrisoare comună, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia. Slovacia si România au susţinut că o revizuire a directivei din 1996 este prematură şi că acest proces ar trebui amânat pentru perioada de după expirarea termenului pentru transpunerea directivei privind asigurarea respectării aplicării Directivei 96/71/CE şi după evaluarea atentă a efectelor acesteia. Aceste state membre şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că principiul remuneraţiei egale pentru aceeaşi muncă ar putea fi incompatibil cu piaţa unică, deoarece diferenţele de salarizare constituie un element legitim al avantajului competitiv pe care îl au prestatorii de servicii. De asemenea, aceste ţări consideră că lucrătorii detaşaţi ar trebui să intre în continuare sub incidenţa legislaţiei statului membru de origine în ceea ce priveşte securitatea socială; prin urmare, nu ar trebui să se ia nicio măsură pentru revizuirea legăturilor dintre detaşarea lucrătorilor şi coordonarea securităţii sociale în acest sens. în cele din urmă, statele semnatare au solicitat Comisiei să aibă în vedere acţiuni numai în măsura în care datele disponibile sunt riguros analizate în ceea ce priveşte provocările şi specificitatea prestării serviciilor la nivel transfrontalier.”http://www.amosnews.ro/propunerea-de-revizuire-directivei-9671ce-sl-alinierea-salariilor-detasatilor-la-nivelul-salariilor

Personal, nu imi place defel ideea ca salariile mici pot constitui un avantaj competitiv. Insa, mi-ar placea ca principiul sa fie aplicat atunci si in contextul investitorilor straini care deschid firme in Romania pentru ca e mai economicos. Altfel, avem o dilema filozofica, nu-i asa? Cum putem avea pretentia tratamentului egal in tara gazda, dar nu si in cea de origine, daca principiul salariului nu este un targ bun pentru toata lumea? Discutia reala este pe chestiunea remuneratiei minime in UE si a luptei pentru coeziune care trebuie intarita.

Despre lipsa responsabilitatii la neplata facturilor inca nu se vorbeste. Una dintre problemele cele mai grave din domeniul constructiilor, este cea a „tepelor”, inclusiv din partea firmelor mari, locale, care nu platesc subcontractantii, fortandu-le falimentul si neplata detasatilor. Aici este nevoie de o reglementare severa si reala.

Pentru o explicatie oficiala a noii propuneri de directiva, puteti citi aici: http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-16-467_ro.pdf