Printre norii de fum greu de țigară, se îmbâcsea un păr castaniu de fetișcană și doi ochi verzi, mari și curați ca lacrima priveau cu încredere și admirație spre grupul vesel de tineri ce-și aruncau ocheade și îmbrățișări, încontinuu. Avea 18 ani și nu reușise să aprindă inima niciunui băiat. De Aurel nu mai vroia să audă. Din nevoia de a fi în rând cu celelalte fete și starea tulbure din care nu mai reușea să iasă, s-a dus într-o seară rece de toamnă într-o mașină cu un italian. Erau o mulțime veniți în nordul țării și, în cele din urmă, a cedat unuia, orișicum ar fi fost el. Au urcat pe-un deal ascuns de întunecimea brazilor noaptea și nu mai știa de ea. O durere scurtă și adâncă i-a luat ultima picătură de inocență. Un piept păros și mulțumit s-a ridicat de pe ea zâmbind. A dus-o înapoi, până în fața blocului de unde o luase, prinzând-o încă o dată de sâni, să-și satisfacă o ultimă simțire.
Ploua cu putere și Adela se temea să intre-n casă. Alte trei fete surori tremurau de frică probabil în camera mică, de urletele și loviturile lui, ale tatălui. Așa că se apropie de crâșma de cartier unde se auzea muzică și voie bună. Sufletu-i era gol, amorțit. În sfârșit se lăsase liniștea.
I-a privit în treacăt zâmbind fals, grăbindu-se la toaleta mizerabilă. O usturime-o îndemnă să vadă ce-a făcut. Între patru pereți înguști vopsiți în galben uleios, cu sanitarele sparte de ticăloșia vremii, o dâră de sânge pe-o țesătură albă i-a întristat chipul pentru o tinerețe-ntreagă, aruncând-o în vârtejul vieții de adult.
Răsunau manelele, acelea când criticate pentru decadență și lipsă de elită intelectuală, valori și alte prințipuri, când unduite-n șolduri de doamne cu și fără înalte școli recunoscute de societate.
Lângă masa prietenilor ei de cartier, doi flăcăi bine îmbrăcați și-o tipă fițoasă nu încadrau bine atmosfera de coniac servit de pe etajere cu șervețele de hârtie-n pătrățele roșu-alb.
„- Fată, așează-te cu noi, ce stai așe, nu vezi ce udă ești. Hai lângă calorifer”. Corina, avea doar 17 ani, atât de frumoasă sub parul blond cârlionțat și ochii albaștri ca marea aceea de vezi nisipul alb prin ea.
„- Dar Aurel, vrea să stea lângă mine?” Adela întrebase cu putere fiindcă băiatul se uită iscoditor la obrajii îmbujorați ai fetei. Pe undeva, cândva simțise un fior, într-o îmbrățișare de dans sub paiete aruncate la sfârșit de an școlar. Când Aurel i-a adus o coroniță de albe flori să-i fie mândrie când i-or înmâna premiul I la Olimpiada de matematică pe județ. A ei mamă era internată în spital în urma bătăilor de la cel cu care îngenunchease în fața altarului să-și jure iubire și loialitate. El, un mustecos cu burta până sub barbă lâncezea-n mahmureala de dimineață. Iar celelalte fete încercate de soartă plângeau absente în grija unei bunici întristate.
„- Hai, fată, nu fi proastă… ți frică de aiuritu ăsta?”
Adela întoarse șuvițele de după urechi, acoperindu-și adevărul de pe față… după părul umed.
Din glumele și râsul zgomotos al tinerilor, ce doi mahări însoțiți de gagica fatală aleg să privească numai la ea. I-au trimis câte-un cincizeci de coniac de câteva ori și când ceilalți s-au îndepărtat spre casă eliberând mesele, au chemat-o la masa lor. Aurel a rămas singur, cu genunchii înmuiați de alcool dar mintea extrem de concentrată-n iubire.
Adela nu avea să fie a lui o bună bucată de vreme.
„- Ce faci, fată? Cât mai stai pe-aici?”
„- Pai io aici stau, aici louiesc, la cinci pași…”
„- Io-s Carmen, ei îs Radu și Dan. Aseară am venit din Austria. Și în câteva zile ne-ntoarcem.”
„- Ce munciți acolo?” Mintea Adelei conecta deja mizeria în care se născuse cu emigrarea de dincolo de gunoiul din familie.
„- Într-un bar, fată. E mereu nevoie de ospătare. Ei îs bodyguarzi, eu debarasez mesele. Că încă nu știu vorbi bine limba.”
„- E mereu nevoie de ospătare? Nu vorbesc germană, aș putea și eu să fac ce faci tu?”
„- Cu ușurință!”
Carmen și cei doi mahări o văzuseră pe Adela exact așa cum o privea Aurel. Dar planurile lor nu ocroteau creștetul fetii cu nicio coroniță.
I-au propus să meargă cu ei deja în trei zile. Pentru 6 euro la oră, la negru, cu cazare și masă inclusă. O cameră deasupra restaurantului și bucătărie la discreție. Adela le mulțumi și cu o oarecare sfială se ridică să plece.
„- Deci? Ce facem, fată? Vii? Sâmbătă la opt dmineața plecăm. Te așteptăm aici, în față, vrei? Bem o cafea înainte.”
Aurel o trase de mână către perete.
„- Ce vrei să faci? Cine-s oamenii astia? Nu-s de noi, Adela! Ce vor cu tine?”
„- Noi? Nu-s de noi? M-ai lăsat să mă bată, m-ai lăsat singură! Și vorbești de noi?!”
O luă la fugă prin ploaie înspre casă. Aurel a rămas stană de piatră. Într-o seară animalul a tras fata de păr pe scări în sus. Și Aurel din casa scării nu a avut curaj să sară s-o scoată din mâinile tatălui… Fata întârziase la ceas 10 minute. Findca băiatul a sărutat-o. Primul sărut. Și ultimul. De atunci ea nu-i mai rostea o vorbă. I s-a opintit ideea că e pe cont propriu și că Făt-Frumos nu există. Înșelăciune curată, lașitate și multă durere provocate de-o copilărie neterminată.
N-a spus nimănui ce are să facă. Trei zile a copt explicații, dar știa că nu o vor lăsa să plece. La ce bun să le spuie. Și la ce bun să stea. Că bani de facultate nu aveau. Dacă merge măcar doi-trei ani, se-ntoarce și-și plătește singură studiile. Matematică-fizică. Corina nu înțelegea atracția ei pentru științele astea. Nici Adela nu înțelegea exact! Dar nu-și punea astfel de întrebări. Avea nevoie de un plan, de obiective. Și nopțile acestea au sfătuit-o să plece pentru o vreme. La urma urmei, nu mai avea nimic de pierdut. Câte nu-s femei de menaj prin lumea largă ca să își poată construi un destin. Poate că e chiar o normalitate. Lejeritatea cu care o abordase Carmen îi spulberase îndoielile.
Vineri seara a așezat cu grijă câteva cârpe-n rucsacul cusut de mama ei. De cu sâmbătă dimineață le-a spus că merge la piață după cum era obiceiul și la opt era în fața barului.
Dintr-o mașină extrem de luxoasă pentru acel cartier, ieși Carmen, la fel de machiată că în ziua aceea.
„- Ai ales bine, fată. Hai că Radu se grăbește. În câteva ore suntem acolo, poate începi diseară. Vedem cum îi placi lui Matheus.”
Adela se așeză în colț pe bancheta de piele moale. Spre liniștea ei, Carmen a rămas cu ea în spate. Băieții păreau relaxați, ba chiar i-au zâmbit prietenește.
Ieșind din Negrești i se strângea puțin inima. Lucrau la amenajarea parcului că primăriile accesau fonduri europene dacă creau spații verzi. Toată lumea știa că aveau nevoi mai stringente, însă cine se poate pune de-a curmezișul unor astfel de lucrări. Pe prima bancă colorată roșu, galben și albastru a luat-o-n brațe Aurel prima oară. A privit-o-n ochii plini de stele atunci și-a cuibărit suflet curat de femeie la piept. Nimic n-avea s-o atingă. Așa a crezut.
A încercat să adoarmă. În mașină muzica nu asurzea, spre suprinderea ei, băieții ascultau oarecum în liniște. Carmen era încontinuu cu mâna pe telefon, când nervoasă, când râzând cu gura până la urechi. Ba chiar i se părea că vorbea cu un copil la un moment dat, de somn ușor și noapte bună.
Tirurile vuiau pe autobandă ca pădurea furioasă în timpul furtunii. Îi amesteca și ei gândurile vârtej ca toamna frunzele naintea treptelor către biserică.
Când au intrat în Viena, Adela s-a gândit imediat la prințesele din cărțile de colorat. Capitala aceasta era numai broderie și eleganță amintind de valsuri, romantism și împărăți de seamă.
Se înălța astfel Viena măreață pe malurile Dunării, plină de istorie, căci a fost capitala Imperiului Habsburgic timp de aproape șapte secole, apoi a Austriei, din 1918. Viena își datorează renumele împărătesei Maria Tereza, care, între secolele 18-19 a ridicat-o la rangul de capitală a artei și culturii europene. Cadrul romantic și cultural deosebit i-au dăruit înscrierea în patrimoniul mondial al UNESCO.
Au intrat pe Ringstrasse, bulevardul ce înconjoară orașul și care oferă curioșilor o mulțime de puncte turistice importante.
Mașina lor a tras undeva pe dreapta, pe Engerstrase la nr. 120. Era un hotel bar și Adela a fost profund surprinsă de panoul luminos cu tânăra în lenjerie intimă. Au târât valizele după ei la recepție și în scurt timp și-a primit camera, curată și modestă la mansardă. A urcat singură.
„- Te odihnește că de mâine începi! Nu mai fi morocănoasă, am ajuns. Va fi bine.”
Carmen avea o sclipire de mulțumire neobișnuită în ochi și nu putea să-i alunge neliniștea.
„- Noapte bună, mulțumesc, Carmen. Din prima plată îți plătesc transportul. Dimineață la cât?”
„La 9, fată. Ca să nu vii cu cearcăne.”
Adela intră timid pe ușă scârțâindă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost scăparea de lumină din geamul mic, ieșire către stele și soare.
Era de-un albastru atât de pur camera aceea. Un pat mic, cât pentru copii, o bucătărie deschisă și baia. Într-un colț o masă de scris.
S-a așezat pe spate cu ochii la noaptea ce va să vie. A adormit așa, fără vise și cu mintea obosită de gânduri.
De dimineață o pasăre îi cânta în neștire pe-o rază de lumină gâdilând somnul. A sărit că arsă și-n nici un sfert de ceas a coborât la datorie.
O datorie bag seama ce-o avea de plătit pentru păcate neștiute. Carmen o aștepta cu un braț de lenjerie colorată și‑mpestrițată cu paiete să-și aleagă care-i place. Adela se ținea strâns de balustradă. Îi transpira palma și gândurile-i erau de-a valma. Toată copilăria i-a trecut prin minte într-o fracțiune de secundă, de la caii sălbătici cu care alergase vara până la primul sărut.
O lacrimă i-a înmuiat obrazul încremenit de durere. Matias, un om plin de mușchi de-a căror existență nici nu știm în mod normal, a tras-o de pe scări, să se îmbrace mai repede.
Carmen l-a secerat cu privirea. E fata ei… să nu se bage.
Adela a îmbrăcat puțina îmbrăcăminte ce avea să-i descopere de-acum întreaga tinerețe. Când urca pe scenă ea nu era acolo. Se deplasa acasă, în poiană, la bunici. Asculta pasările pe lângă râu și-și oglindea fața curată în apa de munte.
Barbați din toate colurile lumii, simpli sau nu, urâți sau frumoși, cu toții păreau că-și grohăie hormonii sălbătici. Nu era nimic erotic și senzual în toată imaginea aceasta. Era siluire și violență.
La puțin timp, din lumina artificială creată pentru goliciunea expusă forțat, Adela a fost cuprinsă înspre dimineață de două fiare. Au țintuit-o la podea, luându-i ultima speranță pentru schimbare.
Adela a înnebunit. A dat drumul viselor pe râu în jos. Brațele sale injectau drog și venele sale dansau alcoolul. Încontinuu. Nu vorbea cu nimeni nimic, niciodată. Și-a vândut trupul ani la rând, dar n-a strâns nicio plată. În mod ciudat, s-a trezit după patru ani. A coborât să-și facă o cafea și n-a mai vrut să bea. Colegele ei, pe care nu le-a observat până acum, o respectau pentru starea de sânge rece și detașarea pe care o arătase mereu. Fata s-a așezat în mijlocul lor să le asculte povestea. Erau 20, care de care mai frumoase. Unele mămici, care trimiteau bani acasă, altele țigănci care plăteau mafiei ce le-au adus, altele studente, suferinde pentru ceea ce li se întâmplă, din a căror ochi nu mai putea citi nimic în suflet. Numai una era acolo fiindcă așa a ales. Sorina, 35 de ani, din Argeș, a ajuns la concluzia că oricum femeile îs bătaia de joc a bărbaților.
„- În România ne agresează constant. Bărbații primesc necondiționat iubirea, trupurile și dedicarea noastră. Abuzează de ea, ne calcă în picioare, mental și fizic. M-am saturat. Românii sunt în urma celor din Occident nu doar economic vorbind, fetelor, ci, mai ales cultural. Îs niște animale. Acum îs aici, fac ce vreau cu mine, eu am ales. Când n-am să mai pot văd ce fac. Dar acasă nu mă întorc…”
Toate au fost de aceeași părere.
„- Cratița, curățenia, supușenia și amorul la ordin, acestea sunt regulile după care joacă ei!” a strigat Sorina înainte să urce pe scena luminată.
Adela a început în sfârșit să plângă. Mult. I se făcuse dor de ea și de el. Gândul bun și planul lui Dumnezeu cu noi l-a adus în poarta barului în două săptămâni. Aurel a căutat-o ani la rând. Când într-un sfârșit, Carmen a făcut greșeala să se întoarcă în oraș, băiatul i-a sărit la jugulară.
În câteva ceasuri a fost după Adela.
A găsit umbra ei, a luat-o-n brațe și-a zburat cu ea înapoi în țara de origine a emigrării rușinoase. Până la graniță, fata a dormit somn de liniște, așa cum trebuie să simtă orice om când se alătură iubirii.
I.8. Când venim înapoi din iad
Din uliță iese praf greu de nu mai vedeai câțiva metri buni. O intrat italianul cu mașina lui de teren la familia Blidarului. Că are omu două fete, de câte 17 și 19 ai. Și-ar ave de îmblat la școală, dapoi pă cie să le trimată.
Ermano a dus vreo 20 de fecioare la plantațiile lui de porodici din Sicilia. Nu s-o întors niciuna de-acolo nici măcar de Paști ori batăr die Crăciun. Povestește lumea prin sat că nu vin fetele de rușinea mare ce-i pă iele. Și plâng mamele lor lacrimi die sanje pă la icoane cu busuioc în toate besericile, deopotrivă catolică și ortodoxă. Vezi cum la durere nu ne mai ajung nici religiile din urmă. La capăt suntem noi și Cel de Sus.
Că s-o dus tinere să-și facă un ban, așa cum au înţeles că trebuie să fie mobilitatea muncii, libertatea noastră. Și când o fost la plată, au fost batjocorite de animale și lăsate să-și urle chinul prin halele insalubre, locuințe pentru emigranți.
Din darul lui Dumnezeu putem face minuni și dăm naștere copiilor noștri. Fecioarele acestea au rămas de-atâtea ori siluite și cu prunci supuși avortului, încât darul lui Dumnezeu a căzut ca un blestem de neînțeles pe capetele tinerelor nevinovate.
Le-a văzut un sat întreg ieșind pe poartă. Mariuca și Sofia, se țineau de mână și nu mai conteneau să plângă. O mama îndurerată urla cât o țineau rărunchii:
“- Omuleee, ce-ai făcut, feteleeee meleee!! Nu-mi lua fetele… că știi bine la ce le dai, măi omule, nu te temi de Dumnezeu?” Un chip schimonosit de durere și-un trup de mamă disperat alerga după ele… Omul a prins-o cu putere la poartă și-a tras-o die cap încuind o mamă în grajd la porcii spărieți de urletele femeii.
Măriuca a strigat o dată “- Tataaa, n-o-ntide pă mama, tataaaa!!!” da o dat s-o prindă pă Sofia care căzuse fără conștiință pă iarba șanțului.
Le-o-nșfăcat Ermano și dus a fost cu ele până dincolo de județ unde le-a dat altora să le ducă până în Sicilia.
Nime nu mai știe de-atunci ce s-a petrecut ce iele. Un șofer de tir a povestit odată că Sofia s-a prăpădit și că Măriuca a făcut zeci de avorturi în urma violurilor de pe plantația de roșii.
La bordeiul Blidarilor nu mai e lumina die ceva vreme. Mama a murit de inima rea. Pe el l-o aflat pticat din car, după ce băuse săptămâni la rând.
Din zarea de lumină pe care Dumnezeu o lasă peste sat toamna târziu, a apărut odată Măriuca. Slabă, palidă și cu ochii cenușii. A adus-o șoferul de tir și-a lăsat-o în capătul satului. O vrut să vie pă jos. Lumia a ieșit la poartă și-a făcut cruce ca la icoanele bisericilor. Nime nu rostea niciun cuvânt. Capete plecate și rușinate că au lăsat-o atunci să iasă din sărăcie ca să între în iad, după arginți.
O vinit înapoi. Că să nu mai meargă și altele. Si să aprindă cele trei lumini pentru morți să le ierte Dumnezeu păcatele, și una pentru vii, acei ce siluiesc femeile să-i ardă Dumnezeu de vii, ani și ani la rând, o veșnicie!
