La alergare

De când cu pandemia parcă alergarea a devenit mai eliberatoare ca niciodată. Iar după înmormântarea lui David, parca era chiar necesară.

La câțiva pași doar mi-a ieșit biserica cu lumina apusă in geamul de piatră. M-am gândit la el și la toți cei buni care s-au dus, de la bunici la câine. Nu m-a mai durut sufletul măcar pentru o clipa parca am descărcat niște bolovani. Am zâmbit a iertare și împăcare, la propria-mi capacitate de a merge mai departe. Simțeam cum se desprinde și infrigurarea celor câteva grade, sângele circula mai repede și poate ca-mi alimenta și gândurile acestea pozitive. Ba chiar miraculoase, ca era de parca as fi luat împărtășanie și l-as fi simțit pe Dumnezeu. Ori, ma rog, Învățăturile Lui. David era credincios. 

Nu sunt foarte dese astfel de momente de așa descărcare. Nu știu de ce acum. Dar pandemia m-a reașezat și pe mine pe planeta, timpul a devenit și mai prețios, iar pe cei dragi mie…well, îmi doresc sa-i pot proteja mai mult! 

M-am iertat și pe mine de orice mi-as fi adus aminte de pe dos. E ca și cum as fi dat jos un strat gros de piele. Am tot alergat pana s-a desprins pur și simplu. Odată cu stelele pe care le-am știut și-au căzut, înțelegând vulnerabilitatea noastră in lume și nevoia de iubire. Moștenirea dragostei de oameni, animale și natura. E atât de simplu, nu-i așa?

De ce-o fi trebuit sa alerg atâta?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *