Tânărul bătrân

“Visele se schimba odată cu oamenii, dar realitatea lumii este patria comună.” Așa scria Albert Camus la 1957 in discursul sau de la Stockholm.

Tânărul închise laptopul și privi pe geamul larg, japonez, către grădina din spatele casei. Terminase de vizualizat toate realitățile rețelelor sociale, ii luase câteva luni de zile. In timpul acesta a pierdut toamna și chiar o parte din iarna. Crăciunița nu primise apa de mult și roșeața frunzelor era acum pe podea.

Căuta forma comunicării totale între oameni, una care sa ii lege și sa stabilească o ordine lipsită de competitivitate. Matematica  nu era o soluție, dacă ii enumera, numărul 5 se simțea inferior numărului 1, iar 10 se știa campion. Încercase exercițiul intr-o pictura așa cum a încercat Esther Ferrer in “Poemul numerelor prime” din 1984 prin carea exprima infinitul. 

Artista s-a născut in timpul Războiului Civil din Țara Bască și a lucrat la pictura acesta matematică, eliminând subiectivismul și estetica. 

Tânărul își dorea mult sa alinieze cumva omenirea intr-un soi de grădina interminabilă de culori care sa se întrepătrundă și sa fie pur și simplu conectată  prin viața care se scurgea din fiecare. Sa fie pur și simplu. Astfel culoarea și estetica nu puteau fi excluse. Iar împreună erau frumoși, un univers întreg. Precum o copilărie!

Problema lui era ca din ce in ce mai putini oameni trăiau sa fie. Realitatea fiecăruia era una de supraviețuire, de competiție și de întrecere constantă, de război și autoritarism. De control și conspirație. Pentru că cei care trăiau cândva sa fie, au fost preluati de dictatura și nu i-a oprit nimeni. In fond și la urma urmei, eroii au fost și sunt mereu necesari. Fără ei nu există salvare. Poate și tânărul este un erou.

Rețelele de socializare deveniseră o lume paralelă, însă nu putea sa ignore faptul ca ele constituiau o realitate a lor.

Cum putea astfel sa lege oamenii intr-o patrie comuna dacă fiecăreia avea realitatea sa din ce in ce mai complexa? In care moment și unde se făcuse toamna ca mai apoi sa vina zăpada pe care nici nu a mai apucat sa o simtă scâlțâind sub bocanci.

Oftează. În realitatea din mediul online, prostia și “prostituarea cuvintelor” a devenit lege. Mai departe, “libertate”, “ egalitate” apar înscrise in multe din formele de trunchiere a adevărului și mânarea unor manipulări ale realității. Pentru cine? 

Adevărul, poate acesta ar fi soluția care ar putea lega lumea fără sa o mai pună in antiteză în realități închipuite. Fiindcă o realitatea imaginară poate distruge una evidentă. Mii de aprecieri tâmpite pe rețelele de socializare pot deprecia un om deștept.

Adevarul trebuie sa combată algoritmii? Sau omul trebuie sa fie mai deștept ca algoritmii? Cum poate omul sa cunoască adevarul între atâtea realități?

Mulți dintre prietenii tânărului și-au regăsit menirea intr-o realitate a bătăliei pentru națiune. Rațiunea este aceea ca nația dispare din cauza opresiunii celor necredincioși, națiunea fiind cea mai bună din lumea aceasta. Este chemat mereu la luptă. 

Tânărul a încercat sa afle cine este dușmanul. Poate in felul acesta adevarul ar ieși la suprafață și realitățile s-ar putea uni. Într-o ecuație ar avea sens.

Își trage in picioarele cizmele de oțel. Nu este un luptător. Este un artist. Va merge cu greutatea asumată și va caută sa afle dușmanul.

A coborât din apartamentul capitalei europene in mijlocul cartierului lui Cosette, printre Mizerabili. Călare pe un asin, a luat agale calea pietruită de romani.

Nu se credea vreun Hristos, nici nu mai deschise Biblia din copilărie. Deși, acum își da seama că ar fie trebuit, și Biblia devenise o realitate.

Ajuns la Vale, a aflat cerșetorii, refugiații, mamele rămase fără copii, orfanii, săracii fără rost, prostituatele, homosexualii, bolnavii, handicapații, toți vulnerabili puși deoparte. Într-o natură moartă, un măr. Tânărul trebuia să confrunte mărul.

Nemișcata pictură a multor artiști scotea la iveală adevărul. 

Dușmanul nu era acolo. Doar contrastele.

Tânărul a făcut cale întoarsă in piața centrală căutând in continuare la palatele aurite. Nimic nou sub soarele imposibil de privit de-atâta strălucire. Același contrast al realismului cu visătorul romantism îl oprise în fata Palatului, așa cum auzise ca se întâmplase și pe la 1800.

O doamna frumoasa la chip, cu bucle roșcovane îi arată viitorul. Tânărul nu vrea sa privească. El vrea sa știe de ce acum nu se poate trăi altfel.

I-a vorbit multă vreme, încercând sa explice dilema realității fiecăruia și lipsa de comunicare reala dintre noi. I-a vorbit despre pericolul depărtării de Palat și de Vale.

După vreun ceas a înțeles ca doamna este mută. Picurii de ploaie o cam grăbeau să închidă geamul. I-a lăsat un ghid in care ii arata toți pașii pe care ii făcea in curtea interioară a palatului pentru a lega oamenii intr-u adevăr și înțelegere.

Tânărul citea cu entuziasm. Cuvintele erau acolo, neprihănite. Suntem pe mâini bune! Dușmanul va fi învins!

S-a întors pe jos, lăsând asinul la palat. Încălțările grele i-au arătat că și cele mai curate cuvinte nu pot lega buna intenție de realitate fără acțiune. Iar din Palat nu vezi Valea.

I-a părut rău ca a abandonat măgarul. Se cam pripise. Mai tulburat ca oricând, a ațipit sub nuc. Și din visare totul părea atât de clar! 

S-a trezit cu o barba albă, sub un stejar. Lângă el află un ghid îngălbenit în care se vorbea despre excluderea unor cuvinte pentru ca oamenii să comunice fără să se dezbine. I-au dat lacrimile. De ce nu s-or fi gândit sa includă toate cuvintele pentru a-i include pe toți? 

De sub stejar tânărul bătrân a rămas un artist condamnat tocmai de cei pe care ia-a iubit atât de mult, încălcând cândva cizmele de plumb.

( schița in lucru) 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *