Cu limba română prin diasporă

La inceput numai in comunitatea de romani. In gura mare si fiecare cu accentul lui.

-Măăă, da’ tu de unde eşti? Die la Maramu’?

-Da, dapi tu?

-Io vin di la Chişinăau:)

Limba romana in afara tarii e foarte puternica si galagioasa uneori. Cand ne adunam undeva vorbim tare. Asa ca si italienii ori spaniolii.

Daca stam departe unii de ceilalti devine mai tacuta. Eu am momente cand ma tem ca o sa o uit. Mai inventez cuvinte, o mai stalcesc. Ma intreb de doua ori daca totusi am pus bine virgula aia acolo, dar scriu, ma simt curoajasa cu limba romana.

N-as putea sa scriu ori sa descriu dorul de Romania in alta limba. Nici furia si nici iubirea.

Mai tarziu am inceput sa o aud vorbita de straini. Care urmau cursuri fiindca Romania a intrat in UE si crestea interesul.

Apoi au inceput sa imi recunoasca numele traditional. Si sa rosteasca “ţ”, “Codruţa”.

-Ce inseamna?

-Ce?

-Numele tau.

-Codru. Padure, dar nu e chiar padure, e greu sa iti explic, e cu haiduci si cu iz folcloric.

-Hmm, inseamna ca esti mandra.

Nu m-am gandit niciodata. In liceu preferam Coco, eram de gasca si imi placea sa fiu cu cei rebeli.

Dupa o viata in afara tarii am ramas cu Codruţa cu ţ.

Si port limba romana cu mine, asa cum o purtam noi toti, nu-i asa? Cu dor. Un altul greu de tradus. Hai, ca deja devin aroganta:))