Tanti Florica

De câte ori respir miros de-acasă , adulmec prajituri, curatenie, mami, tati,  unchi, mătuși, chiar si pe tanti Florica. Daaa, tanti Florica e vecina cu poșeta plină de dragoste când ma vede. Trebuie s-o știți. Vine mereu jos la scara, adesea îmbrăcată in negru in ultimii ani, cu parul lins tăiat la baza urechii. Cu poșeta pe umăr. Merge undeva. O deschide, își scoate batista sa își șteargă lacrimile revederii. Nu cred ca mai tine altceva in ea decât cheile de la apartamentul cel mai ordonat văzut vreodată. 

De sub ochii plânși, o gura larga îți povestește ca încă mai merge la servici. Cred ca eu îmbătrânesc , dar tanti Florica va rămâne mereu harnică, angajata in câmpul muncii. Tânără. Mâinile spun atâtea povesti, oricum. Atâtea adevăruri. Ale ei sunt muncite și tare, tare curate. Se vede iscusință și pricepere. Uita-te la mâinile tale, ce vezi? Ale mele sunt cel puțin bizare. Ca și cum ar fi vrut sa aibă degete alungite, artistice, dar s-au oprit. 

Din grupul de vecini pe care o mama îl poate avea, probabil tanti Florica e printre putinele care nu ii judeca fata. O desprindere tradiționala prinsă cu bumbușcă in viața modernă. Știți ce e bumbușca, da? Cei de sub habsburgi, alo, da, sarumana!Da, da, întocmai, e un cuvânt unguresc. Care e folosit mult in partea mea de Ardeal. Bun, nu știu de ce va vorbesc despre ceilalți vecini, când de fapt scriu despre tanti Florica.

Mai deunăzi, m-a cuprins o bucurie imensa. Cum umblam acoperită cu masca din dotare, și tot am simțit stomacul in fluturi. Ah, nu știu de unde venea, nici nu știu ce miros era! Baaaa, știu! Era așa, fiți pregătiți! Un miros de camin, și de cartier in care locuiesc proletari! De ce nu s-au inventat mai multe semne de punctuație pentru astfel de simțiri? Eu cum sa va transmit dacă nu am hieroglifele la mine? Voi, care ați fost mici copii sub comunism, știți ce zic….Doamne, de ce nu m-am oprit? As fi vrut sa țină starea aceea de zâmbet al sufletului o vesnicie! Eram realmente in alt timp! Sărisem și scăpasem de toate! Lalalala lala! Un breton ferea ochi de chinezi. Genunchii juliți, țipete pe drum și alergători pe trotuare. Liberi! Sub comunism?  Cred ca mulți cititori ma vor abandona! 

Ma intriga puțin cum anume se petrece astfel ca un miros poate sa te facă sa zambesti in interior și sa simți asta. Sunt atâtea feluri de a zâmbi! Hai sa le excludem pe cele false,  are deși utile uneori, nu ne pot aduce temporal nicăieri. Atunci când zâmbim natural căpătam și capturam fericire. Dar de câte ori simțit chiar ca interiorul nostru pluteste-n bucurie? Greu, nu? Asta zic…adică e ceva mai încolo de realitatea noastră. Un miros astfel poate sa devină o forța a minții atât de puternic încât ne va muta in timp. Fără inteligenta artificiala. Doar miros de vremuri cu rădăcini. 

Și acel miros mi-a adus-o pe tanti Florica in minte, o vedeam cu atâta claritate. Cred ca îmi făcea cornulețele cu dulceața de prune. Sigur cu unsoare de porc. Ca nici untul nu le face mai gustoase. Făcuse careva sute, miii! Cornulețele fragede peste tot! Pachete peste mări și țări! Ei na! De data asta și eu, și mami, și tanti Florica eram in același timp cu cornulețele dulci. Nu mai era nevoie de cutiile de pantofi. Câta istorie și cu cutiile alea! Puteai pricepe ce își mai cumpărase careva de-acasă, câte resurse a investit primăvara asta in pantofi noi și desigur, ce gusturi are. Cutia cu cornulețele de la tanti Florica devine astfel un factor esențial de informare a ceea ce se întâmpla cu oamenii din cartier, starea lor financiară și de spirit. Pantofi colorați, clasici, cu șiret, șic, demodați, ieftini, scumpi. 

Gata cu cutiile! De-acum nu ne mai desparte nimic decât un simplu miros. Care nu știi de unde și când vine. Ce îl provoacă. Trebuie sa trăiești pur și simplu și el vine. Și-atuncea te leagă de ai tai și de tanti Florica care îți face ție cornulețele.

Nu știu de ce nu am o poza cu ea. Ii trimit florile astea ca știu cât de mult ii plac! 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *