Spaima c-o sã-mi uit limba. Limba românã

Cred ca ai mei erau mândri de performanțele alea la olimpiada de limba romană. Pe undeva eram și eu, îmi și plăcea foarte mult si sa citesc dar și sa fac exerciții de gramatica, însă fiind leneșă, știam ca nu voi investi suficient in asta. De fapt, nu știu dacă atunci in primii ani eram leneșă. Comoditatea sau lipsa de concentrare s-a instalat pe parcurs in anii de prima tinerețe. Nu știu nici dacă era o chestie de adolescenți fiindcă îmi aduc bine aminte ca aveam colegi tare, tare bine pregătiți și conștiincioși.

In orișice caz, când am plecat de-acasă, aveam un oarecare nivel de cunoaștere a limbii romane. Unul care îmi permitea sa vorbesc atragând atenția și imbucurand pe cei din jur. Unul care îmi arăta imediat când cineva nu știa sa scrie bine, când sarea doi de “i” ori scria fără cratima de rigoare. Limba romană este riguroasa și bogata, așadar bagajul de plecare îmi dădea un start bun in viața.  Nu doar pentru un loc de munca decent dar și pentru aprecierea de sine, încrederea pe care ți-o da in propriile forte și chiar îți poate arăta de cine anume ar cam trebui sa te ferești. Îți dezvolta un al nu știu câtelea simt și un instinct protectiv. Iar după cum aveam sa descopăr, cunoașterea limbii romane avea sa deschidă usa altor culturi și limbaje ale lumii, cu care asemănarea va fi izbitoare, iar regăsirea minunata. Similitudinile dintre limbile Pământului te ajuta sa devii un cetățean al lumii, fără sa îți uiți vreodată patria. Un echilibrat al sortii cuvintelor.

Asadar viața mea a reînceput in afara țării. Unde ați putea crede ca ar fi contat mai puțin dacă știam când se scrie “va” împreuna ori despărțit.  Ca oricum suntem cetățeni ai lumii. Știți ce-am realizat mai zilele trecute? Ca in clipa in care uiți regula asta, povestea trairilor tale poate sa fie mai puțin echilibrata, mai mult înfricoșătoare, trimițând la deznădejde. Și n-ai cum sa fii bine.

Așa este, nu m-a întrebat nimeni dacă știu dativul, iar in limbile de circulație internațională nu se simte in ce măsura îți cunosti limba maternă. Adică, eventual profesorii dacă pot sa-și dea seama. Și-atunci de ce ma intriga când uit, când îmi scapă ori pur și simplu greșesc regulile gramaticale? 

Atât de mult s-a incriptat cuvântul și importanta folosirii corecte a acestuia încât a devenit parte din personalitatea și simțurile mele. Odată pierdut cuvântul originar și forma lui exactă, îmi pierd o alta rădăcina. Amintirea și învățămintele celor care mi le-au rostit prima data sunt cea mai puternica temelie a vieții. Sunt matematica existentei fiecăruia și descifrarea lor e dumnezeiască.

Iată de ce astăzi, când uit și-mi scapă câte o cratima, o virgula aiurea, un genitiv greșit, ma doare atât de tare! M-as pierde, as muri și nici n-am apucat sa scriu cât as fi avut de spus. 

N-as vrea sa uit limba română! As vrea sa am iar anii de-nceput când aveam vreme sa ma scufund efectiv in cărți și sa nu mai ies de-acolo o vreme. Chiar așa, sa nu mai ieși de-acolo e mare lucru. Chiar paranormal, cred. Câta concentrare și fantezie trebuie sa ai sa rămâi mereu in cărțile pe care le citești, asimiland povesti, cuvinte și învățăminte noi. Probabil rămânând acolo nu vei putea sa le spui altora ori sa te folosești de ceea de ai citit. Dar e o posibilitate și asta. 

Aveam vreo 2O de ani când am cunoscut-o pe Ștefania. O roșcovana pistruiata de care mama îmi zicea sa ma feresc. Cred ca o speria. Stefania nu ieșea din lumea cartilor. Vorbea cu ea însăși despre cele citite, se certa ori se împăca singura. Însă acolo părea fericita. 

Se plimba sărind la al treilea pas și borbolosea mereu. In mâna stanga ținea cartea și nu sarea nicio pagina nici măcar când mergea pe jos. Nu părea din lumea noastră, ci mi-a degrabă scandinavă. Vecinii povesteau ca are intr-adevăr o matușă prin Danemarca. Dar eu cred ca era emigranta. Acum cred ca pur și simplu Stefania își luase înfățișarea unui personaj preferat și se ascundea liniștita. 

N-am mai văzut-o de-atunci, mama mi-a spus ca s-a îmbolnăvit și nu mai iese. 

Poate nu trebuie sa rămânem mereu in lumea scrisă a cuvintelor, poate trebuie sa ieșim și sa trăim cuvântul. Am sa o caut pe Stefania când merg acasă. Poate o sa ma lase sa o scot afara. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *