Scurte. Foarte scurte povestiri. Van Gogh

Cand dansa, corpul i se facea una cu timpul, cu aerul, cu infinitul universului. Parcă nu pășea prin lumea asta. Dar ochii care văd forma absolută a artei de a fi, o vedeau. De-ar avea pensulă ar încerca să o picteze. Van Gogh putea suprinde mișcarea și dansul naturii intrând pe diverse căi ale conștiinței. Nu, nu are pensulă. Dar o vede călătorind atât de demnă și de elegantă! Mama.

O fi important sa umbli astfel, demn, prin toate lumile universului?

Privind la porumbelul apropiat de terasa mării, Afimie sărută cerul. Un gând îi străbate mintea de pe urmă: “Și dacă ea nu e din lumea asta, pur si simplu? Si daca unii sunt chiar calatori printre usile constiintei universale. Ah, sa fiu atat de norocoasa ca-mi vegheaza trecerea mediocra pe-aici!”

Porumbelul nu pleca. Afimie mai saruta cerul inca o data. O aude. “Si cu tine are Dumnezeu un plan, nu te mai necăji.”

Ofteaza. “Liberul arbitru m-a cam lasat sa fac ce vreau. Halal raspundere.”

Il vede cum isi ia zborul energic si strabate orizontul altor ochi. Atunci cand poti dansa si zbura astfel, pesemne trebuie ca esti liber. Echilibrat. Modest. Altfel n-ai cum sa intelegi sufletul tuturor lucrurilor. Unii tin post si rugaciune, n-au harul ei dar vor sa imbratiseze nevazutul. Împãcați.

Isi reia cursul. Afimie vrea să fie împăcată. Picteaza valurile marii, mută ușor doua barci in spuma involburata si recunoaste misterul cerului strapuns de ultimele linii de trecere ale norilor. O nouă lume în fiecare clipă, în aceeași poveste.

“Cu pensula mintii toti suntem Van Gogh.”

Poate nu chiar toti. 5CA5F0DE-3BFB-46DD-8848-815052DB84BC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *