Integrat in Belgia

I.2.5. Entreprise générale de construction

Viorelia pășea cu încredere într-o țară nouă, unde avea să-și întemeieze familia și să-și crească fetele. Trup firav de femeie, așezată și cuminte, purta cu ea același vis ca soțul ei.

Au strâns în plase și saci de pubele puțină avere alegădită de Ion în cele 12 luni, lăsând în urma prietenii de început de drum. Spațiul devenise neîncăpător și ideea lor de a-și întemeia propria afacere nu era văzută tocmai cu ochi buni și nici încurajatori. Băieții și-au strâns mâna, neînțelegând însă limita nebuniei lui.

Au hotărât că nu vor locui în condiții mizere. Și-au închiriat un apartament frumos, proaspăt renovat, deasupra unui cabinet medical, un dentist israelian cu rădăcini românești. Medicul a prins drag de Ion și se bucura de vorba românească. Nimeni nu-i știa povestea exact, dar fascina cu glasul românesc, căci învățase limba la Timișoara, de la bunici, și cu bucuria consumului exagerat de horincă de prune. Când nu mai știa de el, povestea de crimele din război, cobora în cabinet și lua pușca. Speria vecinii, se lua la harță cu poliția, a doua zi însă era cel mai bun dentist. Și Ion lucra pe diverse proprietăți ale medicului șugubăț, prinzând curaj și voie bună.

Belgia înțelesese că trebuia să legalizeze sectorul contrucțiilor, munca la negru frauda statul serios. Apoi, demersurile legislative ale Uniunii Europene se făceau simțite. A deschis această posibilitate, permițând străinilor să devină liber-profesioniști sau să-și înființeze propriile societăți, cu un capital de minim 5.000 de euro.

Așa a luat-o Ion de la capăt. Pentru început și-a făcut actele “de independent”. Zi de zi căuta întreprinderile din zona Bruxelles întrebând de au nevoie de lucrători. Când a ajuns în Belgia nu vorbea limba franceză, dar odată ce s-a desprins de șantierele cu lucrători români s-a văzut forțat să se descurce. Mediul de muncă românesc era cald și îi menținea rădăcina vie, dar nu-l ajuta neapărat în integrare.

Odată ce el a primit actul de rezidență, Viorelia a beneficiat de aceleași drepturi prin căsătorie. Acestea se petrec în anul 2013. Căsătoria trebuie dovedită, poliția trece la domiciliul declarat să verifice cele spuse. Certificatele de căsătorie, chiar și așa internaționale, nu sunt mereu luate de bune, credibile și veridice în administrația publică. Drumurile de la ambasadă, la ministerul afacerilor externe și abia apoi la primărie, îți mănâncă o zi din viața păcătoasă, amintindu-ți că și aici… ca peste tot.

Printre drumurile pietruite cu muncă, două fetițe, au devenit sufletul emigrării lor. Și din zâmbetul copiilor, părinții găseau curaj și motivare. Să rămână departe de România.

Orice român gospodar plecat pe meleaguri străine leagă cordonul ombilical de politica țării. Și cum altfel dacă nu prin satelit, talk-show-uri și scandaluri de televiziune. Belgia este o națiune extrem de plictisitoare din acest punct de vedere, nici îmbată lumea de cap cu intrigile și manipularea partizană, nici nu colorează ecranele cu toate zgaibele dezbrăcate de inhibiții. Realitatea transmisă astfel și cele auzite de la cei care-au rămas pe metereze nu încuraja nici măcar urmă de emigrant înapoi.

Ion își dezlegase limba și se folosea cu îndrăzneală de personalitatea puternică, țintind mereu să răzbească. Își construise credibilitate în rândul câtorva societăți de construcții destul de mari, așa că încheia mereu contracte. Au pus astfel pe picioare o mică firmă de construcții, după numele fetelor. Și nu toți prietenii le-au rămas prieteni, și nici visul lor nu s-a oprit aici. Viorelia se ocupa de partea de secretariat a societății, ceea ce atrăgea și mai mult discursul critic. Comunitatea emigranților din acele zile cuprindea o seamă de barbați în a căror mental colectiv femeia nu era altceva decât purtătoare de prunci și gospodină. Integrarea în rândul societății prin școală și asimilarea vreunei profesii nu era tocmai o faptă încurajată. Românii munceau de regulă în construcții, majoritatea la negru, iar româncele în curățenie, tot fără actele necesare legalizării. Unii erau tineri școliți prin facultăți, care, prezumtiv, au pus mâna pe-o carte, au deslușit câte ceva din mersul civilizației. Alții erau cât se poate de simpli. Și pentru unii și pentru alții, un pas înainte distrugea habitatul închis, răsuflându-le siguranță. Pe astfel de temelii s-au construit ani grei de emigrare. Chisturi de oameni întristați, fără să-și dea seama de multe ori că schimbarea trebuie să vină de la ei, au preferat izolarea fiindcă era mai sigură. Cartierele mărginașe sunt mai ieftine, magazinele și piața chiar mizerabilă oferă prețuri inexistente în alte locuri.

Interacțiunea cu vestul modern ajută la transformarea acestui cult de superioritate de gen, iar dinamica de pe piața muncii creează oportunități, spărgând gheața dintre popoare. Așa se întâmplă și cu noi, încet, dar e acolo.

Odată ce depășești limita precarității și lași în urmă grămada disperată care nu-și găsește rostul, nici Dumnezeul, devii ținta poveștilor alimentând ura. Nu poți aștepta și nici nu-i înțelept să o faci, iubirea și aprecierea celor din jur. Bazinele de înot oferă poate cea mai elocventă imagine în acest sens. Concurenții au culoarul lor și privesc doar înainte, iar aplauzele câștigătorului vin din public.

Soiul acesta de împlinire socială a venit după cinci ani de călătorie. Și a fost posibilă într-o țară sfâșiată de două nații care în afară de cartofi pai și bere nu prea mai vor să aibă nimic în comun. În nevolnicia startului nedrept pe care îl au emigranții, el și-a găsit culoarul și-a alergat doar pe interior. În mod ciudat, a descoperit că aceeași administrație care nu mai recunoaște de exemplu diplomele românilor după 2000 cu mare ușurință, i-a oferit totuși șansa întreprinzătorilor. Un capital rezonabil, accesul la un credit bancar, o ipotecă, mașini și toate utilajele necesare meseriei.

A încetat să mai spurce țara asta și s-a mutat din capitala neatrăgătoare, cu familia într-o casă. Povestea lui s-ar putea bucura de un final fericit. Îl afli la o bere îngândurat. Sunt aproape zece ani. A depășit condiția boceluței trecută prin poartă, la Nana Mura. Pare bucuros, însă grăiește dor de casă. Vede viitorul fetelor sale, îl pricepe că fiind luminos în Europa modernă. E mândru nevoie mare să vadă că vorbesc trei limbi, că zburdă-ntr-o copilărie îndestulată, plină de jucării, îngrijite, lipsite de nevoi. Viorelia le pregătește hrană sănătoasă, calculat. Au un program bine gândit pentru o educație sănătoasă. Ion suspină. S-ar duce acasă, când i-or obosi cioantele de munca, să-și trăiască restul zilelor la țară. Să crească porci și să respire aerul câmpului liber.

“- De când am ieșit din Bruxelles mă simt mai ușor parcă. E ciudat cum noi emigranții nu suportăm alți emigranți. Nici de-ai noștri și nici de-ai altora. Când căutam chirie și vedeam nume românesc pe sonerie, fugeam cât mă țineau picioarele. Că nu știai la ce să te aștepți, că doar, să fim serioși, nu toți care-au plecat sunt fix ambasadori..” și râde.

“- Când am văzut cum cresc fetele, m-am gândit cu groază că trebuie să le dau în școlile astea pline de toate națiile. Am simțit că înnebunesc. Nu știu ce am, nu pot accepta arăbismele astea. Și nici ei nu pot, nu vezi că s-au cărat? Nouă nu ne-au dat nici pe dracu’ și pe ei i-au lăsat să împânzească capitala. Cine mai este în siguranță? Îs violenți, mă’, mai rău că noi…”

“- Îmi pare rău. N-ar trebui să vorbesc așa, nu-i vinovat niciunul, toți suntem la fel de răi și de buni. Lor… le vom oferi tot ce ne-a lipsit nouă. C-am fost când sub comunism, când sub tranziție… da’ mă’ n-or simți sub tălpi moliciunea caldă a ierbii vara, nici n-or înălța suflet liber în stropi de scaldă sălbatică în sat românesc. N-or avea bunică. Nu le voi cumpăra copilăria mea niciodată. Că nu-i de vânzare, mă’….”

 

Ion a lui Petru lu’ Iosif e bogat. Așa și-a croit după cum a măsurat el lumea asta. Și i-a ieșit o talie frumoasă. Când stă de vorbă cu el, i-ar plăcea ca fetele lui să afle, să înțeleagă de unde vin. Abia apoi își aduce aminte că numai el și ea vin de-acolo. Fetele lor au o altă casă.

De ce independentii sunt ai nimanui?

In vremurile acestea, piata muncii descurajeaza contractele pe perioada nedeterminata, sentimentul „sigurantei ” aproape comuniste e demult o amintire. Taxele sociale pe care angajatorul ar trebui sa le plateasca sunt atat de mari, incat nu ii convine sa angajeze. Prin urmare, isi stabileste colaborari cu independentii, cei care isi platesc singuri taxele, atat cele sociale cat si de impozit.

Majoritatea romanilor din Belgia sunt independenti, adica persoana fizica autorizata. Temerile si necazurile lor sunt asemenatoare cu cele ale unui angajat pentru ca, de cele mai multe ori, sunt „falsi” independenti. Ei lucreaza mereu pentru aceeasi societate, uneori fara a avea propriile instrumente de lucru. Cu alte cuvinte, din punct de vedere legal, sunt persoana fizica autorizata sau independenti, dar in practica au o relatie angajat-angajator. Recunoasterea realitatii ar conduce la amenzi si intreruperea activitatii. Iar aflarea unui loc de munca este o provocare in zilele noastre. Astfel, independentii sunt prinsi in clestele acesta al desertaciunii.

Un sindicat in adevaratul sens al cuvantului este putin probabil, fiind vorba de un conflict de interese, daca esti independent nu esti si angajat in acelasi timp, decat daca ai o activitate complementara. Insa, o organizatie a independentilor romani in Belgia, in conditiile in care suntem a doua forta europeana pe piata, ar schimba mult lucrurile. Uniti, am avea influenta si putere, anumite nedreptati si incoerente s-ar rezolva mult mai usor, atat pe langa statul belgian cat si in evitarea „tepelor ” de catre conationali.

Drama nu ar fi atat de mare daca cei care devin independenti aleg sa se informeze corect despre drepturile si obligatiile pe care le au. O pot face la cursurile de integrare oferite de primarii, de asociatiile romanesti, precum Arthis, pot intreba contabilii, pot intra pe forumuk Rombel. Sunt constienta ca nu suntem obisnuiti cu a pune intrebari, ca este o tara si o situatie noua, avem trecutul nostru in Romania, dar aici trebuie sa invatam sa fim pe cont propriu fara sa fim suferinzi, jecmaniti sau surprinsi ca avem de platit taxe. Atunci cand castigi bani, platesti bani.

Fiti informati. Fiti puternici. Nu va lasati exploatati, nu suntem lucratori de mana a doua, nici mai putin pregatiti ca altii. Intamplarea geopolitica si istorica face ca romanii sa fi pierdut niste pasi economici si sociali, dar suntem in continuare pastratori de cunostinte ancestrale si culturale care sunt de mult pierdute in alte parti ale lumii. Nu acceptati mai putin pentru voi si copiii vostri.

Romanii nu vor sa fie exploatati

 

Acesta este un bun inceput.

Aseara, la intalnirea cu sindicatele belgiene si romanii  interesati sa afle raspunsuri la intrebarile legate de taxe, pensii, alocatii si sistemul de titres-service, am descoperit un sentiment tare placut, de solidaritate si dragoste fata de semenii nostri. Ma obsedeaza tipul acesta de comportament, gasesc ca este cheia viitorului durabil a societatii si mostenirea copiilor.

Actiunea a fost organizata de Asociatia Socio-Culturala a Romanilor din Belgia, din care fac parte. Pentru ca organizatia este putin cunoscuta, mi-am pus amprenta in vederea cresterii vizibilitatii acesteia. Pentru ca merita. Sunt o mana de oameni frumosi acolo, precum Anda Ghiran si Radu Igor Balan prezenti aseara, care lupta pentru drepturile sociale si culturale ale romanilor de aici.

Cea mai mare prezenta a fost a Asociatiei Femeilor din Belgia, prin deschiderea Luminitei Petrisor. Felicit toate doamnele si promit sa fiu aproape de ele cu toata dedicarea mea.

Una dintre cele mai remarcabile prezente, care cuprinde mai ales motivarea si dezvoltarea personala a noastra, a tuturor, a fost cea a lui Selena Ardelean.

Gazda sindicala, ACV/CSC, a avut prezentari si-a preluat intrebari din sala, discutia fiind una dinamica.

Bart Vannetelbosch, Secretarul National ACV, alaturi de colegi, a punctat, printre altele, faptul ca:

-nimeni nu trebuie sa semneze acte pe care nu le intelege,

-societatea de curatenie trebuie sa afle clientii, nu angajatul. Daca clientul este pierdut sau nu deschide usa, lucratorul trebuie remunerat. Noi stim ca in realitate lucrurile stau invers, intrebarea este daca reactionam in fata nedreptatilor sau vom decide sa acceptam situatia, din motive lesne de inteles.

-anii de munca din diverse tari sunt cumulati la varsta pensionarii, cererea poate fi introdusa in orice tara, la fondul de pensii .

Va atasez prin fotografiere brosurile primite si va sfatuiesc sa via adresati sindicatelor pentru intrebari specifice. Stiu ca nu suntem obisnuiti cu sindicatele, dar, aici, in Belgia, acestea au o mare putere in dialogul social cu patronatele si guvernul.

Stiu ca cea mai spinoasa problema este cea a independentilor, revin pe subiect cu o scurta analiza, pe intelesul tuturor.

Bunicii mei din timeteu

Ileana a lui Dionisie a Petriibunica Ileana lui Sofron

Doua Ilene si-un Sofron stau in sambata mortilor in timeteu din sus. Moartea lor a creat un spatiu infinit de ganduri si rugaciuni care, de cele mai multe ori, s-au indeplinit incununate cu bucuria copilariei ce-am avut-o-n leaganul satului la Suciu de Jos.

Moartea n-a facut altceva decat sa intareasca legatura genetica si de iubire vesnic straja in viata trairilor mele de orice fel. Cu credinta si cu dragoste doua mame bune, doua Ilene, una conservatoare, alta moderna, isi continua lucrarea din indepartatele ceriuri. Un Sofron isi limpezeste ochii la vederea pasilor mei si-mi da incredere ca nu-s singura. N-am fost niciodata altceva decat un om madarit si bogat, crescut in avutia sufletelor lor samanice si cunoscatoare de adevaruri.

Astazi stau medici specialisti, speakeri motivationali si terapeuti de toate felurile care trateaza cu buna-stiinta, ceea ce batranii mei dusi de-acum, au avut in chintesenta genei lor si-a comportamentului zilnic. De aceea azi, vad ca nu au dat gres niciodata. Ceea ce au aplicat in existenta lor supusa lipsurilor si cadrului social impus de politica lipsita de viziune, a fost umanitatea insasi.

Is ani buni de cand n-am mai strans in brate trei bunici. Il mai am pe Dionisie. Ii simt pe toti trei la fel de vii ca si pe el.

O Ileana sigura pe ea, conservatoare cu spirit de leader taios, mi-a stat mama buna de la 5 luni, de-abia vrand sa ma imparta. Pentru ea, valorile familiei si-a bisericii, a bunului samaritean si-a curateniei fizice si psihice erau esentiale. Pentru mine, a acceptat si relativitatea abordarii sale strategice, inlocuidu-mi indoiala cu credinta in Dumnezeu si-un suflet cumpatat., sa-mi taie in frau nebunia.

O alta Ileana, m-a luat mai tarziu, cu blandetea si intelegerea femeii care poate sa aleaga ce vrea in viata, intelegand ca nu toate am fost nascute pentru acelasi destin institutionalizat. Flexibilitatea si lumina artistica a sufletului sau atat de incercat, mi-a sadit intrebarea regulilor impuse si-a depasirii comfortului de orice fel pentru dezvoltare mea personala si-a semenilor din jur.

Un Sofron neimblanzit pana la mine si-a pus amprenta incapatanarii pana la capat in planul stiut de pe vremea cand faceam fan pe vaile de la Suci.

Trei bunici is astazi de sambata mortilor intimeteu din sus. Io ii vad si-acum cu mine, vii si iubitori. Nu mi-au dat drumul niciodata. Si nici eu nu le dau lor. Caci fara de ei ma paste prapastia iadului. Si n-am alta dorinta decat sa traiesc oglinda invatamintelor lor sa poci sui alaturea trasa de car la septe cruci in sat. Sa nu-i fac de mninune prin lume. Sa ma poci uita in ochii lor cand oi gata, sa-mi vad iar bucuria anilor de-nceput si pe Dumnezeul copilariei mele vesnice zambind.  Aiesta plan l-am simtit la sapte ani in Tarnita in vremea-n care am facut fan cu Sofron in locul cel mai mandru pe care L-a creat pe Pamant.

Dumnezeu sa ne hodineasca mortii.