Mieii lui Dumnezeu de la Suciu de Jos

In tierdea ce mare, Ileana astee oua inrosite in cozi die ciapa, cu frunze de luscute, in casa die lut die la Suciu de Jos. Ascunde tierdiuta sub dulapul de lemn de brad din casa de cata drum si zambeste catre nepoatele curioase. « Inca nu, drajile mamii, inca nu, pana ce-om vini de la biserica. »

In mijlocul satului, la noapte, or traje clopotele chemand pe Imparatul Maririi sa intre. Si-or bate toaca in manastirea de la Rohia in repeziciunea batailor inimii Pamantului de va sterge pacatele lumii prin minunea Invierii si jertfei lui Iisus de dragul oamenilor.

Sofron, Dionisie si doua Ilene isi duc nepoatele inspre izbavire, cu ochii treji, curati in roua cea de dimineata , cand liturghia abia incepe dupa cele trei ceasuri. Lumea e cuminte, inconjoara de trei ori dupa randuiala biserica, inaltand rugaciuni si multumind pentru toate cate li s-a dat.

Nu-i dusmanie, nici ii pizmuiala, fara impacare si impartasania Raiului de la Suciu de Jos. Acolo, in intunericul ceriului adormit, va lumina iubirea fata de oameni. Postul cel mare, tinut cu credinta si cu dragoste de batrani, straja tinerilor ramasi in viata, e indulcit cu pasca, propovaduind minunea jertfei pentru aproape si viata vesnica.

Nepoatele raman pe veci in satul lor. Sa desluseasca misterul poruncilor si trecerea inspre bunicii lor magici. Is astfel prinse cu radacini de grea rugaciune, oricat de departe s-ar afla.

Ii vad aievea si ma rog sa ma vada si pe mine, sa nu-i supar si sa nu-si intoarca fata vreodata de catre drumul meu.

Dumnezeu sa-i hodineasca pe cei care-au plecat in vesnicie si sa-i ajute pe cei care inca mai au de savarsit pe lumea asta, pana la revederea de pe urma.

 

 

Mamele mele bune-extras din cartea „Ultimii Emigranti, primii europeni”

Lasat-am o mama buna cu sarut drag pe frunte bolnava, pe pat de spital. Datu-mi-a privire iubitoare si zambet sa le tiu vesnic in amintire. Sa-mi tie mie de cald si de frig cand oi fi la grea-ncercare.

Avut-am o bunica harnica si vesela de-ti implea sufletul cu bunatate. I-a dat Dumnezeu viata grea si-ncercata asa cum da oamenilor buni. A fost imparateasa peste intelepciune si bucuria vietii, daruit-a vesnicia copilariei nepotilor.

Lasat-am departe-n poarta o batrana, in haine rupte si murdare, cu par retezat sub o naframa neagra. In bota isi pironea mainile batatorite privind apusul care nu-i mai aduce copiii inapoi.

Aflat-am si cealalta mama buna-ntre patru scanduri pe masa din casa copilarie mele, acolo unde n-a fost veci urma de tristete si amaraciune. Imbracata-n vesmintele ei cusute-n tiara si brodate-n maiestria Suciului de Jos, o bunica, ultima ma astepta sa viu. Stiut-am Doamne, ca-i lua-o, da’ nu asa de repede. S-a facut voia Mantuirii Tale, si-ai luat-o-n saptamana Invierii, in saptamana mare, sa deschizi ceriurile Raiului pentru bunica mea.

Tamaia, sarea, busuiocul si aghiasma-au stat priveghi, cu noi si-un sat de babe, alte bunici batrane. Dezlegatu-o-am de noduri si datu-i-am inapoi cercei.

Visat-am, Doamne, linistea ei si-am zambit cuprinsa de fericire-n somn.

Lumina a vestit inmormantarea ultimei mame bune si-am uitat orice vis. De-amu sunt frunza-n vant.

 

Ion a lu’ Albas i-o stat diac, icoana a copilariei mele, om cu viata si intelegere: « in veci pomeneste-o… » Nepoti tineri si-ntristati au scos mama buna pe brate din casa si-au asezat-o-n curte, o ultima slujba, iertaciune si dar. Datu-mi-a mie mama buna daruri peste cele patru scanduri, prin gura popii Marcel, crescut-a ea nepoata de la cinci luni pamantene pana-n apusul vietii mele. Nenorocita-s Doamne, singura-s fara de ea, pustiul intristarii ma apasa de nu-mi aflu raiul impacarii.

Au dus-o intr-un straf tras de cai in timeteul din sus. Au pus intre patru scanduri, trup bolnav de boala. Au asezat suflet curat pe toluri si-au acoperit o bunica cu coroane. Dusu-m-am, Doamne la capatul ei, si-mi venea sa urlu de sa vuiasca satul si Dumbrava. Oprit-a calul nechezand la sapte vaduve, in sapte statii, si le-au impartit colaci. Zis-a popa « Hritos a Inviat » si-a tinut slujba vesela in pomenirea ei.

 

Au aruncat pamant pe ea si-au tinut si tin pomene, cu zama de oaie, malai dulce si piscota de la Borsovica si matusa Victorie de mi-o facut colacul de mireasa.

Nu-s buna. De nimic. Nu aud numai strigatul meu de ciuda si durere, m-as duce acasa si-as sta inchisa-n sat pana-oi impleti cosita alba. Pe boncuta facuta de bunicu, langa fantana cu apa dulce. « Sa vii, n-am aruncat saniuta…nici ata cu care te trageam pe drum… » E ultimul bunic.

Is iar departe, numai eu cu golul sufletului meu amarat, uscat de arsita pieirii celei de-o viata paza si iubitoare mama buna. Is iar catand sa aflu cand m-oi putea duce impacata…acasa langa batranii mei, sa ma poci aseza langa morminte, lumina sa le-aduc celor de mi-au dat dragoste de lume. Sa vad Lapusul Maramuresului de pe dealul timetului din sus vara si primavara, cand or inflori pomii.

Am luat calea Europei in cautarea raspunsului la ceea ce mi-au dat ei, acasa. Povara tarii mele, sarace si netrebnice, lumina diminetii, aceeasi tara proaspata si verde, sunt cazna si bucuria drumului. Am catat trairile altora din nevoia de cunoastere a noastra, a tuturor, pentru o lume mai buna. Am vrut sa le dau glas celor neauziti indeajuns pentru ca pruncii, odraslele, iezii si puii lor sa paseasca frumos in viata.