Pretul emigrarii

Din nenumarate motive, literatura de specialitate mentionand cu precadere saracia, oamenii aleg sa plece. Iesirea lor din tara nu este o forma de abandon, ci de recastigare a existentei decente. Voi reveni asupra motivelor ori a factorilor « push » intr-o alta postare, unde putem analiza si felul in care se pozitioneaza ulterior in diaspora, comportamental si asociativ cu niste paradigme greu de distrus inca.

In urma lor, lumea nu se opreste, dimpotriva, Romania se dezvolta si fara cei patru milioane de emigranti. Sunt constienta de criticile impotriva folosirii acestui termen, dat fiind ca azi suntem tara din Uniunea Europeana, prin urmare cetateni europeni si lucratori mobili. Numai ca si eu, ca si multi dintre cei din afara, am plecat mai inainate sa fim recunoscuti « europeni ». Si-am ramas atasata sentimental de termenul si intelesul emigrarii. Unde mai pui ca si astazi avem categorii mari de romani care se confrunta cu acelasi standard de integrare ca si cei din tarile terte. Ceea ce nu vrea sa insemne ca suntem mai buni si meritam mai bine, este ceea ce numim ca trebuie facut « politically correct », fiindca era parte a procesului de negociere cand am intrat in UE in 2007.

Azi, suntem la mii de kilometri, cu parinti si rude in Romania. Copii nostri se bucura de o viata lipsita de griji, asa cum trebuie sa fie copilaria, insa nu traiesc autenticitatea si vesnicia satului in care am descoperit primele jocuri. Nici nu bat mingea-n cartier, liberi, alaturea de pruncii vecinilor. Fiindca aici nu vezi tipenie de om in povesti inaintea scarii de bloc. Si daca acestea sunt picaturi nesimnificative in globalizare, atunci eu nu stiu despre ce vorbesc.

Avem un program, ne tinem de el. Alergam, ne certam sotii sa ajungem din vreme, n-avem bunici pe care s-ai rugam sa-si ia nepotii de la scoala, nici nu se-ngrijesc de ei pana ajung parintii acasa. Sunt angajati intr-o alta batalie, in Romania, unde inca mai au proprii parinti de ajutat. Lantul este unul extrem de sensibil, cu nemultumiri si dureri nespuse. Nu stiu inca daca ne trebuie un raspuns de reorganizare societala si administrativa sau este pur si simplu o consecinta naturala, fireasca a mobilitatii.

Prietenii mai mult sau mai putin alesi, alcatuiesc universul nostru romanesc, aici, in afara tarii. Insa suntem cu totii oaspeti intr-o lume care ne da, dar ne ia in fiecare zi cate ceva din sufletul nostru. Normalitatea de-acasa, in ciuda greutatilor si-a « sistemului », nu o afli nicaieri. Cei mai multi dintre emigranti isi aliniaza bataile inimii cu Romania odata ajunsi in vizita, iar trairile alaturi de familia ramasa si prietenii care si-au vazut de viata lor si fara de ei, sunt cu mult mai intense fata de intalnirile din diaspora.

Sunt fericita asfel, cu lumea asta, de-o vad schimbandu-mi radical viata, dar nu e zi lasata de Dumnezeu sa nu-mi aduc aminte ca sunt roman in Europa. Si trebuie sa va spun ca mi se frange inima. Nu stiu de ce. Am strania senzatie ca trece ceva magic pe langa mine, pe langa noi, si nu fac parte din acea sclipire. Ca las in urma ceva cu mult mai pretios, cu care nu ma voi mai intali niciodata. E poate cealalata viata pe care as fi putut s-o am. E poate naturaletea si linistea aceea pe care o aflu in oamenii de-acasa. Is singura pe-un front si nu mai stiu de merita ori ba si de ce-am inceput la urma urmei. Uneori, cand energiile se-aduna si ma tin cocon liber cu scopuri pline de-ntelesuri ancestrale, imi aflu in sfarsit menirea si nu ma mai stiu singura. Atunci sufletul meu intra acasa.

De fiecare data insa cand iesim din tara, se mai rupe o bucata din noi. Si nu stim cat suntem de…infiniti. De aceea caut si astazi vesnicia si trainicia celor care-s cu mine la tot pasul in gand si rugaciune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *