„Adica am descoperit moartea si invierea (…)”

„Adică am descoperit moartea şi învierea, căci, practic, toată filosofia aceasta de Suciu de Sus de asta se leagă. Să nu uităm că asemenea vase din Epoca Bronzului, de această anvergură, nu mai există nicăieri în lume, iar dealul acela Troian din Suciu de Sus şi platoul de acolo sunt egale cu orice mare descoperire arheologică a lumii, după părerea mea. Pentru că nici etruscii, nici grecii nu au făcut asemenea mari descoperiri, de asemenea anvergură în depozitele lor de artă din această perioadă. Am avut norocul să mă ocup de aceste vase şi să spun povestea aceasta a sufletului după moarte, povestea reînvierii.”

Asa l-am descoperit pe Directorul pentru Cultura al Judetului Maramures, Ioan Marchis. Genial, multumesc!

Asadar, invatamintele samanice ale batranilor de-acolo si resemnarea atat de condamnata de unii in ceea ce priveste moartea si atat de frumos si demn acceptata de bunicii mei au supravietuit si-n insemnele pline de substanta si simboluri ale vaselor din sat. De care, recunosc, nu stiam.

Nu pot cuprinde acum abordarea pasnica in ceea ce priveste momentul mortii, asa cum o fac cei de la Suci, dar, de indata ce-mi voi gasi condei pentru asta, va voi arata cum inteleg ei sa moara si de ce nu se tem.

Aici cititi articolul in care am gasit stirea.

Marea trecere

Mi-am dat seama ca prabalesc a scrie cartea asta a emigrantilor si a celor ramasi acasa inca din 2009. De-atunci a suferit tare multe schimbari.

Si titlul ei a fost “Marea trecere”. Cu bunica din partea mamei pe coperta, Ileana lui Sofronu’ lu’ Lupuc din Suciu de Jos.

Suntem in 2015 si cred ca in curand oi gata. Nu de alta, dar parca mai sunt atat de multe altele de spus, in alta carte, alte emotii.

Din 2009 si pana in 2015 e ceva…

Extras din acea versiune:

La graniţă

De cateva zile am sunat acasa batranii. Bunicii mei sunt la poalele muntilor Ţibleş si toata viata lor au muncit pamantul ca si cei mai multi dintre bunicii vostri. Acum insa ii gasesti oricand la gospodariile lor, lasand iarba si agricultura in voia Domnului.

Mi-a raspuns o voce aproape stinsa. O vad in hainele-i largi, mult prea largi pentru slabiciunea ei, tinandu-se intr-o bota, cu sfetăru’mbubat aiurea caci nu mai poate deslusi nasturii si gaica potrivita. Mereu ingrijorata de soarta copiilor si nepotilor ei, fara sa stie cat are pensie si de ce UE nu ne-a salvat inca, mama mamei ne asteapta pe toti la graniţă. E poarta de intrare-n curtea casei, din fier solid si rece,ce-nconjura agoniseala ei de-o viata.

O vad sprijinind-se-n bota, cu naframa neagra menita si sa-i acopere « rusinea ». Nu-si mai poate la (spala) parul negru si des inca, de una singura, si fata cea mica si-a bagat foarfeca-n el, scurtandu-l baieteste. A suferit o buna bucata de vreme, acum nici ca-si mai aduce aminte sa se gandeasca la asa ceva. Mintea ei e numai la noi.

Ochi adanci, munciti si tristi se uita din granita pe drum in sus sa vada de nu se opreste vreun motor si la casa ei. Vecinii stau pe banca si-o privesc cu intelegere : ai lor is in Spania.  « La ce-or vini aici, tu Ileana ? Noi ne-om descurca cum om pute, ii sa hie bine numa’ si sa steie acolo… » Si-si apleaca chipul ascunzandu-si dorul…

Inaintea lor, dumbrava minunata suceveana, altadata plina de rasete, vorba si veselie a oamenilor ce-o munceau, acum luminata doar de razele soarelui. In sus doua biserici din ce in ce mai goale, in jos o pasune cu animale din ce in ce mai putine. Peste drum un camin cultural care uita de bucuria verjelului si-a primului sarut.

O apasare usturatoare, o liniste clintita din cand in cand de pasii calmi ai batranilor si salutul credincios : « Laudam pe Iisus ! » Bunica tresare : « In veci, Amin ! » si se gandeste ca poate cu voia lui Dzeu vom veni si vara asta s-o mai vedem o data.

Poezia de inspiratie: 

« Soarele-n zenit ţine cântarul zilei. Cerul se dăruieşte apelor de jos. Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere îşi privesc fără de spaimă umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este. Numai sângele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrân după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci. Poate s-a cufundat în pământ. În zadar i-aştept veştile, numai peşteri răsună, pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns, o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum – şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă.”

In Marea Trecere, de Lucian Blaga

Cand romanii nu vor emigrantii in tarile lor de emigrare

Acum cateva zile,  am avut o postare despre cele ce se inampla la granitele Europei. Si-am considerat ca umanitatea are prioritate si ca orice strategie trebuie sa se bazeze pe aceasta premiza. Am auzit insa aceleasi argumente pe care le-au folosit euroscepticii cand am intrat noi in UE. Exceptie facand argumentul terorismului, pe care il inteleg, in masura in care este realist si-mi arata cum cei doi prunci din fotogafia de mai sus ( time.com) m-ar putea impusca.

Cum, tocmai noi, de pe cel mai mare val al iesirilor din tara din UE, cum, tocmai noi, care am cunoscut de la agonie la extaz stranii etape ale drumului prin diaspora, si cum tocmai noi care cerem egalitate si justitie sociala, nu-i vrem pe cei care vor sa vina si vin din tarile din afara Europei, riscandu-si viata din zonele de conflict ori din saracie, care tot un soi de conflict este. Unul cronic.

In primul rand, toti is fanatici si teroristi, chiar si copiii, nu-i asa ? Cum e cu putinta sa credem asa ceva?

Apoi, cei putini care nu-s un pericol, ei bine, nu au educatie si nu cunosc nicio meserie. Asadar, vor sta acasa si vor capata ajutoarele sociale platite din taxele si impozitele la care si romanii contribuie consistent in diaspora. Oare?

Si daca nu vor sta linistiti in casa, vor lua droguri. Si vor deveni huligani si vagabonzi. Suntem noi siguri ca asta se intampla cu toti?

Femeile vor avea foarte multi copii, ne vor depasi numeric. Vor primii si mai multe alocatii sociale. Asa ca tiganii nostri, nu-i asa ? Este acesta un argument de judecata sanatos?

Iar daca totusi, cativa, extrem de putin dintre ei, vor munci cate ceva, pai, vor cobori pretul pietei in sectorul de activitate unde noi dictam. Nu stiu exact ce anume.

Plangem si-acum ca lumea toata ne numeste tigani. De parca ar fi vreo epidemie si asta.

Hoti si violatori, asa ni s-a dus vestea la un moment dat. Fireste ca nu este asa.

Cauza dumpingului social, al abuzurilor de ajutoare sociale, a invaziei in Europa. Nu este adevarat.

Locuitorii celor mai saracacioase cartiere, dormit ca lacustele la gramada, mancat putin, ca sa strangem bani sa trimitem acasa. Pentru ca nevoile ne imping.

Nu stiu, dar parca totusi, nu noi ar trebui sa fim printre cei care ridica piatra. Fiindca stim, cunoastem saracia.

Nu suntem la fel cu nimeni, ca nu-i om sa semene cu altul. Dar ne unesc niste probleme.

Haideti sa judecam.

Suntem noi toti cumva pe o insula si nimeni nu poate ajunge la noi ? Suntem noi separati de alte lumi ? Ne aflam cumva pe arca lui Noe ? Niste alesi ? Deciziile din Europa nu au impact mondial ?

Nu cumva politica toata de emigrare si de integrare, atentie, trebuie regandita ? De ce in anumite tari si orase europene sistemul de primire si integrare pe piata muncii functioneaza ? Este la fel ca si cu absorbtia fondurilor europene. Desi ne confruntam cu mari probleme, sigur ca ne tinem cu dintii de acesti bani europeni. Dar daca am performa mai bine si am invata dupa modelul Emilia-Romagna, de exemplu, ar fi imposibil ? Nu cumva toti vrem o viata si o lume mai buna ?

N-avem cumva nevoie de o noua viziune si abordare ? Vom crea lagare ? Din nou ? Ii trimitem inapoi sa moara ? Pentru cata vreme ? Ce anume se poate intampla mai rau ?

Zic sa nu ne pripim. Si sa ne gandim ca mai inainte de orice suntem oameni. Apoi, suntem romani. Care nu de putine ori ne-am simtit tara de mana a treia.

Nu am solutii concrete. Dar ma abtin in a taia in carne vie. Fiindca mi se taie respiratia cand le vad disperarea. Si-as vrea sa vad o abordare decenta si cu viziune.

Organizatorul sindical al emigrantilor, agent sub acoperire

Il vad cu ochii mintii printre lucratorii din alimentatie ori hoteluri. Explicandu-le drepturile si avantajele inscrierii intr-un sindicat. Lucrand „undercover” pentru o cauza nobila, aceea de justitie sociala.

El sede pe un munte de informatii, ei, batjocoriti si abuzati, multumiti ca macar capata un ban si mai pun o piatra pe fundatia casei de la tara, un termopan si-un gard, un ghiozdan nou, o Comisie pentru prelungirea dosarului de pensie.

Il mai vad punand bazele unui bloc sindical al constructorilor romani din diaspora. Carora li s-a acrit de acuzatiile ca strica piata muncii si cauzeaza dumping social. Care striga si ei impotriva portughezilor ca sunt prea ieftini. Si-ar cere o legislatie mai puternica in ceea ce priveste neplata facturilor din lantul trofic al subcontractantilor.

Iar il vad formand o ramura sindicala a celor din agricultura, cu precadere in Italia si Spania. Alearga pe campurile de capsuni si tomate, culegand aurul rosu si tinand piept pana la moarte caporalilor.

Fiind agent special, nu moare niciodata. Revine intotdeauna din flacara societatii civile. Pentru ca interesele, limba, cultura si abordarea unei comunitati poate fi cel mai bine aparate si reprezentate prin vocea celui care se naste din acelasi popor, in alianta si dialog cu agentii speciali locali, bastinasi ai diasporei.

Acesta este crezul unui astfel de organizator sindical ideatic, desigur. Organizatorul acesta are asadar muschi, creier, e frumos  si cu suflet mare. Toate aceste calitati il ajuta sa convinga si sa razbeasca.

In ţara asta nu creste coada şoricelului

In Belgia n-am vazut pe campuri si nici pe santuri miraculoasa planta medicinala.

Intr-o vara, una dintre cele petrecute la Suciu de Jos, matusa Zorica mi-a spus: “Pai, ce sa promoveze Suciu iesta? Ca aici nu-i nimnica…Coada soricelului, avem multa floare dintr-asta tamaduitoare… nu trebe la nime ? »

Eu imi aduc mereu aminte de-un parfum al copilariei, simtit in Tarnita. Langa fantana cu apa rece si satioasa, cresteau laolalta menta si coada soricelului.

Dimpreuna, au dat aroma vietii mele. Poate-un soi de apa parfumata pentru femei ar trebuie sa fie, iata, produsul de piata a satului meu.

Tineti minte si ca denumirea latină a plantei de coada-şoricelului este Achillea millefolium, amintind de Ahile, cel scăldat de mama sa, zeiţa Thetis, în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil la răni (o aluzie la uimitorul efect cicatrizant şi de vindecare a rănilor al acestei plante). Acum două mii de ani, dacii denumeau planta “chodela” (codiţă), nume consemnat în tratatele lui Dioscoride (medic militar roman), şi o foloseau pentru vindecarea rănilor, cangrenelor şi a bolilor infecţioase. Mai târziu, în medicina populară românească, coada-şoricelului a căpătat un loc cu totul aparte, fiind folosită în toate zonele ţării, pentru nu mai puţin de o sută de afecţiuni, de la cele digestive şi dermatologice, la cele care ţin de sistemul imunitar sau endocrin.

Aici ploua. Coada soricelului nu va creste insa. La mine-n sat e puzderie, albind campurile cele multe.

Un sacuiet pe o poseta

Imi vine asie cateodata cand numa nu-mni aflu locu sa imblu cu un sacuiet dupa mine. In loc de poseta. Si asie si fac. II ca un soi die tratament, vedeti voi, pantru cei intristati ca mine, prinsi intre doua lumi, incapabili sa aleaga, vesnic plansi die cei de-acasa, mereu indurerati de-un dor de bivoli, muste si apa de rau. Asa nacaz de-aveti si voi in viata, in prabaliti un sacuiet.

Sui treptiele cladirii die sticla a institutiei democratice cu sacuietu tras militareste dupa mine. II tinut intr-un brau, asie se chiama la Suciu die Jos. Tiesut in culori. Iara iel, dansul sacuietul ii numa alb si niegru.

Aflu ca are o semnificatie si alegera asta. Si-apoi cum mni l-o tesut babele cie bune, doua Ilene, asie dara ca-l tiu liptit die mine.

Cand ieu sacuietu, am bagat die sama ca nu ma imbrac tare simplu. Si tiu pa mine o haina larga si batucita in coate.

In oglinda liftului vad un copil. Cu fruntea goala. Si ochii atat de limpezi…

Odata cand m-am intors acasa

aaa1 226

Era toamna samburilor de pepene. In mintea-mi betegoasa ma uit la Ileana cum ii cerne si-I ardie in mirios imbietor la coptioru facut die Victoru Boghii intr-un zambet de vara.

Diasupra in tinda o legat pastai la uscat in patru colturi. Langa tindeauale ciele mandre si icoanele ciele sfinte m-oi ruga si-oi inalta o alta viata.

N-am ce face cu asta. Nu mni bun belsugu ‘, nu-mi trebe nimnica. N-am avut in veci. Vreu saracia inapoi. Si sa mor acasa.

Scartaie poarta, io-s cu sufletu strans ca latu pa caine. Ma bate.

Mni capu plin, caut sa-l ogoiesc de valma gandurilor de-amar bantuitoare. Nucu nu-i. In locul lui e un mar. Poamele lui ptica vara si se-aduna viespi. E singurul mar care nu-mi place. Langa iel, o lespedie die beton acopera-o fantana  ce-a secat. In locu aciela leganam anii de-nceput si-aruncam la cer vise cu fiecare izbucnire die energie-n avantul soarelui.

Malaiu-i cules, vejiile-s stranse snopi. “Cie Doamne, iarta-ma…”

Ileana iese pa treptie. Sa uita lung la mine si nu zice nimnica. Picuri de ploaie ii siroiesc obrajii brazdati de inteleapta batranete.

Vad norii grei de se-abat deasupra Suciului si Tiblesu cum fulgera.

Nu-i bine. In jur imprejur e toamna grea, ea nu-mi vorbeste, si mie mni se face frig.

Dau sa iau in brate copilaria toata. Se sterge cu apa die la Dumnezeu.

Lesin. Simtesc pietrele dedesubt si nu ma pot misca die durere. Am zacut multa vreme. Pana a ajuns Ileana a lui Sofron la mine. Si mni-a adus aminte. Sa nu mai uit niciodata. Sa nu ma tem. Sa ma duc inapoi. Sa gatam ce-am inceput.

Mama, maine e ziua ta, de Sf. Marie, si io-s pe drum spre emigrare

Mama la calculator

Acum o luna fix, ti-am spus ca nu mai merg inapoi. Asa fac de fiecare data cand viu acasa. Mi se aliniaza inima cu a ta si mni se pare deajuns. Uit de ce am plecat si ce fac acolo.

Ma ascund langa tine, mama. De aceea nu-mi trebe sa vad pe nime cand is cu tine. Lumea asta ma stoarce de puteri. Mni draga viata, da’ nu mi-a pare rau. Ase die tare ma rupe plecarea, de fiecare data. Si cu cat trec anii, cu atata mni se pietruieste, stana, inima.

Cineva mi-a spus de cateva ori ca pre ma jeluiesc. Am bagat si io de sama. Mai stii, tu, mama, cand povesteam de zona liricului a Maramuresului, ca s-ar hi nascuta in Tara Lapusului, tara me ? Ma gandesc ca doina sufletului meu ce-si plange dorul a hi hiind incrustata-n celulele astea de le port cu mine.

Nu hi mama suparata. N-am bucurie mai mare decat sa ne stim sanatosi pa noi toti. Si voiosi. Cui nu-i place voia buna, a plati muteniile si-a culege relele. Dumnezeu nu doarme cu capu pa manastire, io-s coptil pribeag pan lume, da il port cu mine.

Afla ce n-am apucat sa-ti spui. Ca-s bine. C-am vazut si-am capatat de toate. Si-atata-s de iubita, mama, de-mi vine uneori a zice, gata ! Si-am zis !

Ai grija de tata, mama. Si io oi ave de Ligia.

Nu plange, mama. In culmea departarii si-a jelei din cuvinte, io is chiar fericita. C-am capatat de toate. Si inca-s la jumate. De drum.

De nu erai tu asa cum te-a lasat Dumnezeu, ce eram eu pe lumea asta ? Ma iarta, dara mama, de cele ce-am gresit, ca-s tare cu neastampar si plina-s de pacate. Iti multumesc, maicuta, die cate mi le dai, oi zice-o ruga draga, cu suflet catre Rai.

La multi ani, mama !