Sa vina mamele inapoi la copiii ramasi in tara

Mateo

Copii ramasi in tara#Mame care pot veni inapoi#Angajament politic de reinsertie pe piata muncii#Pentru o familie si o societate normala#Eveniment pe 16 iunie#In curand detalii.

Sinuciderea lui Niculaie

Cand l-am aflat pe Niculaie, m-am cutremurat.

Pe gredina, taie vejii. Are doar 10 ani, e slab, tuns la zero si cu mainile lungi. Niste degete subtiri insfaca malaiu uscat si-l aburca pa umar, sa-l suie-n car. Iera cu bunicii lui, undeva pe-o bucata de pamant, in Botosani.

O martoaga ii striga de nerabdare sa intre in grajd, se innoptase bine si ei incarcau al patrulea car in ziua aceea.

Niculaie era de-a Cebotariului, sau a Cojocariului, ca bunicul sau lucra ptieile in sat. Stiut o fo pan tat judetul, dar dupa revolutie n-o mai trebuit nimanui cojoace. Ca, lumea-i amu tomnita sa poarte numa cu eticheta de toti vazuta. Die nu pui haina buna la vedere, nu-i in sama, desi, cojocăritul este un meşteşug de veche tradiţie. Pe monumentul antic de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi in cojoace   din blană. În numeroase documente din epoca medievală din Moldova se menţionează un număr mare de cojocari din sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti.

Odata cu schimbarea vremii, traiul lor s-o-mputinat, o vandut oile asa cum au facut cei mai muti, satenii o imbatranit, copii lor au iesit din ograda incotro o vazut cu ochii. Miron, tatal a avut atatea meserii ca nici el nu-si mai aduce aminte.

Primul impuls este sa pleci. Saracia si neputinta te alunga. Nu mai vezi nimic bun si nimeni nu te trage de maneca. Si copiii tai iti spun sa te duci o vreme, ca va fi bine. Devin automat maturi, sar cateva etape de inocenta. Dar lucrurile-s asezate-n viata pe niste praguri. Si daca sarim peste ele si nu le urcam, consumat afectiv, nu suntem suficient de pregatiti pentru urmatorul.

Niculaie sta deasupra vejiilor si-si simte trupul firav scartaind sub malaiul uscat. Se joaca cu norii de seara si-o intalneste pa mama limpezind o oala in care o avut lapte pentru el si fratele lui. Ii vede bucuria ca i-o mancat pruncii bine.

“-Nicule, ce faci? De ce rozi atata paiu’ ala, da-i drumu’, mai baiatule, ca te inveti asa, mama…” Era bunica, Lucretia, din partea mamei, Anastasia. O femeie mica, cat un sac de faina die malai. Dar tare ca piatra de munte. I-a promis fetii ca are grija de ei, de amandoi, ca mai era si Razvan.

Copii erau ingrijiti bine, ei ajutau in voia lor la treburile gospodariei. Cebotariul zicea mereu c-or face cand or hi mari, amu li vremea. Razvan avea 5 si Niculaie 8.

Pe la mijlocul satulii, opreste caru sa intre Cebotariul la bar la Liviu, dupa tigari. De dupa usa scunda si cu vopsea sarita pe alocuri iese fumul greu de tutun si rachiu. Niculaie tresare la cantecul vesel ce rasuna in intunecimea crasmei:

“Trandafir de la Moldova

Te-as iubi dar nu stiu vorba

Lunca-i lunca, iarba-i verde

Ce-am iubit nu se mai vede,

Ce-a fost verde s-a uscat,

Ce-am iubit s-a spulberat.

Trandafir moldovenesc

Te-as iubi dar nu-ndraznesc, mai!”

Ii place mult cantecul asta, il fredona adesea cu mama si fratele lui cand era acasa. A uitat de el. Poate ar trebuie sa il asculte pe calculatorul cel nou. Ciudat, parca l-a vazut pe Razvan cautand cantecul o data. Dar nu gasise varianta mamei, mama il zicea altfel. Rrazvan era un comic. Nu putea sa-l zica pe “m” desi avea 5 ani. Toata lumea stia de ce, dar nimeni nu mai stia ce sa-i faca.

Cebotariul iese repede, suduind pe sub mustata. Asudase parca de suparare, die sub clopul jerpelit de vreme, numa scapa broboane:

“-Domne, tu femeie, ca iar o vinit aiestia a Strambulii, dupa fete. Si sa duc, Lucretie, sa duc sa vezi die nu! Ase o luat-o si pa Voichita lu iesta, cum ii zice, de-a lu’ Caranfil, si-o aflat-o intepata si cu poalele-n sus intr-un bar din Germania! Aici is si amu, ase stau tati, claie paste gramada si pun iara cieva la cale. Am vazut-o pa Marta si pa Teodora, le aratau picioarele, femeie!”

Biciul scapa cam tare paste cal si carul zbura cu repeziciune de pa loc. Cebotariul trase tare din tigara suierand die cele sfinte paste drumul satului.

“-Io nu stiu cum n-au minte fetile aieste de-s amu…”

“-Cum n-au? N-au, Lucretie, ca si ceie a lu’ Caranfil, o fo fara tata si fara mama pana o fo de paisprezece ai. Apoi cine s-o mai putut intaleje cu ie? S-o dus, si…dusa o fost! Ca o adus-o urland in negru dupa ie, de-acolo! Vai de capu’ nost, fimeie, vai die capu nost…! Hooo, calut…hooo” .

La 455 martoaga necheza. Niculaie scobori iuti din car si destise poarta ce noua, din fier forjat cumparata cu banii din Italia. Lucretia zicea ca tata-sau o trimas mai multi ca ma-sa. Ca sa-si fericeasca jinerele si sa veseleasca si sufletu amarat de tata. Miron traia cu inima stransa la Roma cu Anastasia, inca nu s-a putut obisnui cu gandul ca o trebuit sa iasa amandoi din sat casa-si creasca copiii.

“-Cum ii crestem, Aanastasie? Cum? Ca nu suntem nici unu acolo…”

Femeia isi stergea lacrimile si nu putea raspunde. Avea mereu o batista flostomocita-n jeb.

“-Ma duc, Miron, ca stii cum ii batrana, ca nu poate fara mine…”

“-Batrana, batrana…”

Barbatul o priveste lung. Candva era o femeie frumoasa, cu un par niegru ca taciunele. Acum l-a taiat ca nu avea vreme de el. A albit si cateva suvite blonde de vopsea ii mai luminau fata imbatranita pe veci.

Cobori scarile die lemn lustruite proaspat si abia uscate. “Sper sa nu las urme, ca iara o ieu de la capat…”

In salonul de 70 de metri patrati, pictati cu iesirea din cel dintai haos al lumii, pe-un fotoliu verziu, cu maneta, o batrana tremura dupa un pahar cu apa. Anastasia ii da sa bea cu un pai si-o linisteste. Angela se speriase. Asa cum face mereu. Este singura, nu mai are pe nimeni. Sotul i-a fugit cu una mai tanara, ea a ramas sa creasca o fata. Care a murit. De-atunci si-a pierdut mintile.

Parul ei frumos aranjat de-un gri curat, si prins in agrafe cu pietre pretioase, rochia lucrata-n broderie pe tafta groasa, acoperind un corp slabit dar evidentiind un gat si-un chip frumos, o ajuta pe Anastasie sa uite de greutatea muncii ei. Angela era paralizata.

Castelul era construit in asa fel incat aveai un comportament izulionist in orice incapere. Totul era numai de-o bolta sprijinita pe coloane canelate uriase cu sculpturi alegorice, sfinti si heruvimi. Tablourile aratau rugaciune confirmata de fasciculi de lumina ce intra prin perdelele grele de catifea mov. Ingerii ingenuncheau in toate reprezentarile inaintea lui Dumezeu.

In mijlocul castelului, intr-o perdea de lumina lasata de cupola ce oglindea cristalul candelabrului, se ridica monumental o scara de lemn cu balustrada masiva, sculptata in vite de vie si struguri. Pe-acolo coborase usor Miron in gradina sa stranga frunzele intristate de toamna. Zabovea langa statuia din mijlocul fantanii arteziene. Era o mama cu un prunc in brate, urla catre ceriuri. Dar barbatul privea altceva. Era undeva pe piata fantanii un blazon al familei Angelei si reprezenta Botezul Domnului.

Conceptia gradinii aceleia era una renascentista, nascuta din dorinta de a gasi echilibrul just dintre rigorile ratiunii si fantezie. După căderea imperiului roman, gradinile din Italia au cunoscut ruinarea marilor valori ale Antichităţii, arta peisageră a intrat în declin pentru o lungă perioadă de vreme. Dar perioada renascentista a daruit plante veşnic verzi, trasee şi forme geometrice, fântâni arteziene, statuilor, si aliniamente cu ghivece de ceramică sau teracotă de mărime mare, un trend ce se păstrează şi astăzi.

Angela il privea insistent. Ii vede lacrimile si intoarce fotoliul rulant catre mama ingandurata.

“-Ma cosa sucede?”

“-Nimic, Angela, Miron…a visat urat. ”

“-Madonna, barbatii astia is mai fricosi ca niste copii…Dar ce-a visat?”

“Ei, o prostie, nu-si scoate scoate din cap statuia aceea…nu-l bagati in seama…”

Angela a asteptat sa bata clopotele de seara, a zis o rugaciune si-a stat de vorba cu fotografia. A fetei ei. Asa facea in fiecare zi, in felul acesta isi organiza gandurile si mai traia o noapte fara sa-si puie capat zilelor singura.

Trase fotoilul rulant dupa ea, la mobila ingreunata de sculpturi. Dintr-un sertar scoate tremurand un plic cu bani.

“-Anastasie, tu nu esti o bandanta exploatata. Nici esti nici prizoniera unei batrane paralizate. Te duci acasa, la copii. Miron are ceva, uita-te in ochii lui. Vii mai tarziu. Mi-o cheama pe Irina sa te inlocuiasca.”

Silvia( din proiectul teiubestemama.it) mi-a explicat odata ce inseamna asta. Termenul de “badanta” se referă la femeile care îngrijesc bătrâni la domiciliul acestora și se aplică general, indiferent de naționalitatea celor care prestează acest serviciu. De curând, acesta a ajuns să fie utilizat și în comunicările oficiale ale statului italian, precum și în conferințele și evenimentele care urmăresc situația emigranților din Italia. Lipsa unei legislații care să protejeze badantele de abuzurile din partea angajatorilor este amintita in discursurile pe teme de emigrare.

Aanastasia a stat in poala Angelei toata dupa-amiaza privindu-l pe Miron. Batrana nu i-a spus ca desertaciunea din ochii lui Miron nu ii era straina. A avut-o si ea cand i-a murit fata.

Undeva in Botosani, la nr 455, Niculaie descarca vejii in noapte cu bunicii. Iera o liniste tare dulce, asa ca dulceata de trandafiri. In acea stare, copilul cauta sa auda pasii mamei pe ulita.

Un muget de vaca chema la muls. Si-a-ncaltat cizmele de cauciuc si s-a rugat de ei sa-l lase.

“Lasa-ma ca nu stiu cat oi mai sta cu Firuta”, zise copilul parca zambind.

Intra in grajd si-o privi cu drag pe vacuta alba ce alina cu ochii ei mari orice dor, orice durere. Baiatul s-a lipit o vreme de paretele rece si transpirat, murdar de vreme. S-a lasat moale pe paie langa vacuta. Nu vroia sa-i ia laptele inca. Au stat lipiti mult timp, un univers a curs atunci intre el si inima Firutei, calda si curata. Tot golul s-a umplut cu mireasma din blanita animalului.

Die pa o boncuta die lemn, Niculaie mulgea un lapte alb si dulce. Pantru cina cu tocana din iasara. O donita mica din tabla facuta die tigani a umplut-o cam pana la jumate.

A iesit fara sa mai priveasca inapoi.

Urca tarnatul si strecura laptele printr-un strecurator agatat in cui, pa pticioru die la masa din tinda. Lucretia lua o parte si-l pune dara la prins intr- olica die lut.

“Bravo, mai baiete, tie intatdeauna iti da mai mult.” Si-l saruta pe frunte cu drag. “Haidati, mereti si va splatai, indata vine si bunica-tu, mancam si ne-asezam ca ni vremea amu.”

Laolalta cu Razvan si-au spalat fata si mainile la robinetul de-afara. Cu sapun ascuns pe-o scandura intre caramizile dinaintea casei. Le cumparasera sa mai faca o camera si-o baie. Razvan nu prea vorbea cine stie ce. Nu ca el ar fi fost un guraliv. Il stropise cu picuri reci si Razvan zambea, isi iubea fratele. Il stranse tare de mijloc si-l ruga sa-i citeasca diseara.

“-Daca il zici pe “m”…”

“Nu pot, nu pot…” Razvan pleca capul mititel catre pamantul ud de roua. Stelele se oglindeau in picurii de apa. “-Acolo merg lacrimile, Niculaie?”

Baiatul il stranse la piept. “-Da, si de-acolo intra in pamant. Si de-acolo se alatura marilor fluvii, care curg in mare. Si pana la mama nu se mai opresc. Si mama le vede, Razvan si va sti ca trebuie sa vie acasa la tine.”

“-La tocana, haidati la tocana!”

Au stat toti patru la masa pusa cu bucurie die buna lor. Au imbucat incet, fiecare in racla lui de fericire. Cebotariul s-a ridicat primul si-a iesit pa tarnat la tigara. “-Azi nu te-ajut, Lucretie…”

A stat acolo de vorba cu propriile lui stele.

Copiii au luat sa o ajute, dar buna le-a cerut degraba rugaciunile si somn. “-Dimineata-i de sculat, mereti la scoala. Hai, astazi v-am lasat, da maine-i musai sa mereti.”

Spalat-au dinti afara iar, la robinet si-n graba mare si-aulimpezit picioaele. Lucretia a scos tindeu si Cebotariul le-a asters picioaele afara-n lumina lunii. Au alergat in camera die cata drum. Au prins a zice “Tatal nostru” simtind usturimea podelei prin genunchi. Niculaie aprinse veioza trasa printr-un badoc de umbra si prinse a-i ceti o poveste lui Razvan: “Aleodor imparat” de Petre Ispirescu.

“A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, darǎ în deșert.

Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.

Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. ” “-Asa ca tine, Razvan, asa te vei face si tu cand vei fi mare…”

“-Niculaie, cand voi fi mare, voi castiga multi bani?”

“-Daaa, foarte multi.”

“-Si mama si tata o sa stea cu noi, atunci?”

“-Mama si tata o sa vina repede acasa, Razvan, si vor sta cu tine. Si vor manca tocana in fiecare zi pana cand u vei creste mare si le vei cumpara paine alba.”

Razvan adormise, copil balai cu gandul la povestea fratelui sau mai mare si mai intelept.

Niculaie n-a pus geana pe geana, dar cine sa-l vada. A tras usa dupa ei, zicand calm “noapte buna”.

De dimineata soarele era prea arzator pentru toamna. Cebotariul auzea aievea o bataie, afara. O bataie infundata parca. Plecase pret de doua ceasuri cat a dus vacile in ciurda. Lucretia aseza seminte de dovleac la cuptor si-un miros imbietor iti lua mintile. Aveau inca cuptior de lut in tinda. Stalajele erau tot din lut si acoperite-n servetele tesute-n alb rosu la tiara.

Flacarile ardeau catre tavanul cu grinzile de lemn incalzind blidele si ulcioarele de ceramica. Sub tol astepta cald aluatul die pancove.

Razvan se juca in pijamalele-i albastre langa fereastra cu o pisica. “-Razvan, nu mai pune mana pa mat, hai, du-te si te spala pe ochi…”

“-Buna, da unde-i Niculaie, sa vie si el…”

La un moment dat nu s-a mai auzit nimic, nici bataia aceea. Cebotariul s-a dus dupa o tierduta de lmene sa nu i se potoleasca focu-n cuptior.

Atunci a scapat clop si suflet pana jos, la Diavol. Intre el si copil o groapa de blestem, cutremurat die ce-i iera dat sa vada…

“-Niculaieeeee, Niculaieee, mai baiatuleee, mai!!!!!” A dat sa-l scoboare din cuiul batut in grinda die la lemnarie, dar pruncul era deja sfarsit.

Trup firav si cu chip linistit a asezat atunci Cebotariul bun, pe pamant uscat si cald de dimineata. A scrasnit de durere, aducandu-i pe toti din sat in ograda instristata prea devreme de naframa niagra si coroana de flori in coltul casei.

In tot acel macel de oameni disperati sa vada prunc ucis de-o viata nenorocita, un alt copil sta singur, in bataia soarelui. Privea inmarmurit la fratele lui. Isi cauta lacrimile-n roua, dar nu le afla…

http://codrutafilip.ro/2014/06/29/sinuciderea-lui-niculaie/

Zaharie, despre crima impotriva Romaniei si de ce suntem noi dezradacinati

2014-07-30 15.14.34

„Ultimii emigranti, primii europeni” nu este doar un cumul de povestiri ale celor care au parasit granitele tarii. A luat in constiinta sufletului sau si pribegia celor ramasi acasa.

Dupa ce comunismul a decapitat tara de mintile luminate si-n locul celor ucisi cu cruzime au ramas balbaitii si nebunii, prostul satului s-a instalat cam peste tot unde avea parghii de conducere. Astfel, scaparile comunismului, oamenii magici care traiesc in modestie si curatenie avand pe Dumnezeu si spiritualitatea binelui colectiv, sunt obladuiti de-ncrengatura de limitati ce-a pus stapanire pe avutia si libertatea tarii. Expresiile „ne-au vandut tara” nu sunt inchipuiri, ele intaresc convingerea ca in afara de propriul nostru potential uman de dezvoltare nu ne-a ramas altceva. E firesc ca acestia sa nu isi afle locul, sa fie prinsi intre doua lumi. Acolo se intalnesc emigrantii cu cei la fel de pribegi, dar acasa.

Sunt oameni simpli, dar stele pe Pamant, adevaratii ganditori si mai inainte de toate faptuitori de bine. Ei iarta si se lupta pentru Romania. Uneori ma intreb cum rezista atat de vitejeste, iar cand ii regasesc putin cat de putin, imi dau seama ca au un umor si-o spiritualitate ancestrala, care-i poarta peste toate potopurile, in vesnicie.

Am momente cand mi se pare ca nu suntem chiar atat de diferiti de ceilalti. Si chiar am gasit o gramadea de probleme comune, ceea ce imi intareste convingerea ca in final ceea ce conteaza cu adevarat este ca suntem toti oameni in aceeasi barca, cu acelasi batran Noe. Vezi de pilda ca si un italian in Belgia va avea aceleasi probleme ca si un roman in a –si deschide un cont bancar. Lucru care, recunosc, ma amuza si ma incurajeaza. Nu e chiar ca si-n povestea cu capra vecinului, ci mai degraba o solidaritate tragico-comica.

Aflu deci  un numar frumusel de pribegi si-acasa. Mi drag de ei. Asa l-am gasit pe Zaharie, lumina printre nori grei de rea-vointa si nevolnicie. Omul frumos vorbeste natural despre “drepturi” si “responsabilitati” in Romania. El este un precursor al renasterii utopice din tara noastra. Caci ea va renaste si Zaharie va trece la apostoli.

Nelu Tintas, din Negresti, un osan aprig, spunea odata ca se vede un om bogat si implinit, dar ca el nu facut nimic ca sa merite toate acestea. Ca bunicii si parintii lui au fost atat de credinciosi si de corecti incat bunatatea lor a fost rasplatita cateva generatii mai incolo. Luind vorba acestui om de-l gasesc eu intelept, cred ca si cei ce-i vor urma lui Zaharie, vor fi rasplatiti, caci actiunile si credinta sa in oameni vor avea consecinte in demersurile randuite de Univers.

Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.” (Nicolaie Steinhardt).

Fireste ca drumul inspre o astfel de abordare este extrem de greu. Si sunt mai multe feluri de integrare si de manifestare a dezacordului cu un sistem de conducere a societatii in care traim.

Nicolaie Steinhardt vorbea despre trei solutii in „Jurnalul Fericirii“ care ne pot ajuta sa iesim din situatii limita “dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal (…).” Si un important mesaj pe care ni-l transmite este acela ca oricare dintre ele sunt bune. Acceptarea si intelegerea lor ar insemna insa o lume mai buna, si romani mai putin invidiosi.

Sistematic, iata soluţia întîi, a lui Soljeniţîn, si anume aceea cand te dai mortii prin anticipatie, iar in felul acesta nu mai au ce sa iti ia. Poti zice: “păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.”

Cea de-a doua soluţie este cea a lui Alexandru Zinoviev găsită de unul din personajele cărţii “Înălţimile găunoase”. “Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia sta în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E imbracat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul, îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă.(…)Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lu nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.”

Soluţia a treia este ce a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski, care mi-e cea mai draga. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

Toate abordarile-s bune. Si fiecare dintre noi afla care-i cea potrivita vremurilor. Si asa se infaptuiesc minunile. Si “minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii.” Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia.” Iar minunea cea mai mare a lumii este transformarea fapturii. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

 

Mai inainte de a intelege care sunt efectele muncii lui, musai sa ma bucur de cele aflate, dinlauntrul sufletului sau mare. Am cautat sa inteleg ce-l mana in nebunia lui, sa vad de aflu un pattern, si, cred ca in cele ce urmeaza veti recunoaste lumina. L-am lasat pe el, fiindca va descrie infinit mai bine ceea ce eu as fi putut cuprinde prea putin. De nu veti crede ca aveti in jurul vostru oameni, luati aminte, ca nu suntem pierduti, ca daca eu am vrut sa deschid ochii, va trebuie sa faceti la fel:

 

“Mai demult munca era un mod de-a fi, era făcută fără prea multă teorie, cam cum e respirația. Nu se prea știa de evaluare. În rarele momente când stăteam la taclale, tăticu avea tot soiul de povestiri, unele trăite altele imaginate, iar între acestea era una cu doi prieteni, între care unul vînător îi povestea celuilalt: „am mers ieri pe baltă și  să vezi: erau atîtea rațe că nu trebuia decât să fac <<pac și la rucsac >>, <<pac și la rucsac >>, <<pac și la rucsac >>…” cellalt îl întreabă: „măi, dar când mai încărcai?” …. „dar tu crezi că mai aveai timp?” i-a răspuns întîiul…. Cu trecerea timpului și „desăvîrșirea” mea în educația liniară, am înțeles că acest exemplu se referea la evaluare, la „saltul calitativ după acumulările cantitative”, dar la vremea copilăriei îi savuram doar humorul dat de absurdul situației și mă preocupa mai puțin latura pragmatică a relatării.

Deci când nu ești obișnuit cu exercițiul evaluării, e mai dificil și să identifici ce-i bine, ce nu-i așa bine și care ar fi satisfacțiile muncii; nu înseamnă că ele nu ar există, însă. Una dintre aceste satisfacții este atunci când localnicii, oamenii cu care lucrăm au un câștig de pe urma muncii noastre, fie că sunt mai informați sau că beneficiază de vreun curs de formare, ba chiar dacă beneficiază de venituri suplimentare după munca lor. O altă satisfacție este să vezi cum își schimbă percepția în legătură cu posibilitățile ce se ivesc  – atunci când renunță la fatalism sau neîncredere și acceptă provocările acestor vremuri.”

Zaharie imi traieste si mie visul prin munca pe care o depune: „Eu cred că România este una dintre cele mai frumoase țări din lume. Nu este meritul nostru, noi am fost doar norocoși să ne naștem aici, dar putem să ne facem partea noastră de înțelegere și să devenim părtași la creația lui Dumnezeu. Poate că avem o problemă cu administrarea resurselor, poate că în România dregătorii nu se ridică la înălțimea a ceea ce oferă țara. Este o chestiune de selfestimă, pe care sperăm că or s-o învețe, căci ei nu sunt parașutați dintr-un alt spațiu, ci sunt dintre noi și tocmai de-aceea cred că e necesară o mare implicare a noastră în procesul decizional.

Prin activitățile noastre vrem să protejăm peisaje unice în Europa, împreună cu comunitățile de mici fermieri care le-au creat și menținut. Cred că e nevoie de creșterea numărului celor care înțeleg importanța acestor peisaje și doresc să acționeze astfel încât să păstreze aceste peisaje. E nevoie de masă critică e nevoie de creșterea numărului, dar și de un salt în calitate… E nevoie însă și de o legislație coerentă și de aparatul care să asigure funcționarea regulilor stabilite. De ce spun legislație coerentă? Trebuie consecvență în asigurarea sprijinului pentru fermele mici, este nevoie de concordanță între subvenții, asigurarea condițiilor de consolidare a poziției micului producător, este nevoie de mai mult spațiu de manevră pentru încurajarea initiativei private în producerea hranei și este nevoie de aplicarea principiilor flexibilității, cel puțin la fel, ca în alte țări europene.

Deci ca să conchidem e nevoie de creșterea conștientizării, dar și de creșterea numărului celor care devin conștienți de faptul că suntem parte din natură și nu separate de ea, iar aceste persoane să se poarte ca atare, cu grijă față de ceea ce avem. Pe de altă parte, legiuitorii și autoritățile să înțeleagă și să lucreze în interesul locuitorilor acestor țări și nu de parcă ar face parte dintr-un alt univers.

Dacă există obstacole sau greutăți? Avem noroc să lucrăm în cadrul unei echipe tinere, dinamice și multidisciplinare care nu pune accentul pe probleme, ci … pe soluții. Totuși nu putem ignora faptul că ne confruntăm cu un sistem, care are la bază „prezumția de vinovăție”, în care trebuie să ne înconjurăm de dovezi că suntem nevinovați, un sistem care pune tot felul de poveri pe umerii oamenilor, cu unic scop parcă, să nu le poată natul duce și pentru aceasta să se simtă vinovat. Și atunci intră în acțiune omenia contra regulă . Adică depinzi de omenia funcționarului din sistem cum este aplicată regula; dacă solicitările tale sunt satisfăcute mai devreme sau mai tîrziu, depinzi de omenia funcționarului dacă vei fi amendat cu suma maximă sau cu mai puțin. Iar acest sistem lasă loc și corupției, înțelegerilor între părți care pot să încalce legea și regula, în detrimentul sau dezavantajul altora. Sistemul acesta în care ne desfășurăm activitatea pare suspendat, între drepturile pe care le aveam în vremea orînduirii comuniste (educație gratuită, asistență medicală, adăpost, ) și responsabilitățile economiei de piață și antreprenoriatului.  Și binențeles că aduce frustrare și indignare adesea. Înțeleg însă că face parte din condiționarea de a fi aici acum și parte din acestea încerc să le folosesc ca pe resurse sau chiar oportunități. Și poate că ce-i foarte important… nu accept NU, ca răspuns la o solicitare. Vreau să știu și de ce?!?

Eu cred ca el vrea binele tutoror, foarte probabil mai presus de al sau, si a facut din asta un stil de viata. Binele si bunastarea colectiva, fericirea si implinirea celor din jur, pastrarea autenticitatii si a legaturii mioritice, a credintei in Dumnezeu, sunt principalele manari in viata pe care le recunosc la Zaharie.

Candva, la orele de literatura romana, o doamna profesor extraordinara, care nu mai este printre noi, din pacate, Edith Hertog, ne explica despre simbolul Axis-Mundi in scrierile marilor talente. Axis-Mundi sau, cum numeşte Mircea Eliade imaginile reprezentative ale acestui concept, „simbolistica Centrului” – este unul dintre conceptele cele mai importante din mitologie si reprezinta columna cerului, respectiv legatura dintre noi si Cel de Sus.

Va spun toate astea pentru ca, cei ca Zaharie recunosc aceasta legatura imediat. Sunt constienti de ea, o ingrijesc. Este precum paru’ die la facitura. Batranii samani de la sate cauta un par potrivit de puternic in padure. Zic potrivit pentru ca legatura cu Dumnezeu nu este una ostentativa. Bunicu Sofron, de exemplu, odata ce afla paru, il aseza pe pamant si-l cioplea din secure. Apoi, il luam in car cu noi, acolo unde faceam fan. Alteori il afla tomna in padure in ziua in care faceam facitura. Nu trebuia sa cate mult, numa sa stie ce. Cu varful ascutit al acestuia sapa centrul de facitura. Prindea cu putere, din amandoua bratele si deodata auzeai apa din pamant cum ii ajuta lucrul. Mai apoi face podina de lemne si asezam fanul din furca. Suiem sa calc iarba uscata si la capat, sus in varf, punema o coroana din flori de fan. De-acolo priveam cu bucurie ceriurile? Sofron ma scobora pa fustei de scara de lemn.

La coborare eram cel mai fericit om in lume.

Dintre cele mai multe definiții ale „bunăstării”, care pot fi găsite în literatura de specialitate, cea aflata la Ryan și Deci (2001) cred ca ne poate ajuta sa intelegem. Paradigmele de anchetă empirica în bunăstare par să graviteze în jurul a două filosofii diferite. Prima dintre acestea poate fi etichetata în linii mari ca fiind hedonism, și reflectă opinia că bunăstarea constă din plăcere și fericire. Al doilea punct de vedere este că bunăstarea este formata din mai mult decât fericire. Acesta s-ar afla în actualizarea potențialelor umane, iar acest punct de vedere a fost numit eudaimonism. Cele două tradiții, hedonism și eudaimonism-se bazează pe opiniile diferite ale naturii umane și a ceea ce constituie o societate bună.

Eu cred ca politica regională si fondurile structurale trecute prin aceste doua traditii si manuite de oameni ca Zaharie pot schimba natura umana si pot construi o societate mai buna.

Dar cum faci acest lucru? Cum ajungi sa schimbi lumea?

“Si vis pacem, para bellum”

Adica daca vrei pace, pregateste-te pentru razboi, acela de a schimba cultura de business a unei tari care devine o regiune ce invata, interactiv, alaturi de organizatii ca si oameni precum Zaharie. Vedeti dumneavoastra, omul frumos in primul rand crede in oameni, ii iubeste si cauta sa le schimbe mentalitatea. El nu o face fiindca se crede superior, ci actioneaza dintr-o convingere curata, prin prisma echilibrului om-natura, in ideea ca „succesul consta in lucruri marunte”. Aseaza lucrurile in armonie, fiindca e omul lui Dumnezeu. Ii invata pe ceilalti sa continue lucrarea Domnului in spiritul durabilitatii, a decentei, catre fericire si bunastare. „Pamantul are destul pentru noi, dar nu are destul pentru lacomie”, spune Zaharie.

„Oamenii sunt mai interesați în a rămâne acasă și a folosi resursele din zonă”, asa crede el. Oare nu vine asta in completarea reintoarcerii emigrantilor acasa, la pamanturi? Nu trebuie invatati acestia cum sa devina antreprenori sustenabili in propria tara, folosindu-se in acelasi timp si de invatamintele asimilate in diaspora? Nu stimuleaza cumva implinirea si completarea cercului, al vietii, unul care trebuie inchis pentru a se fi descoperit pe sine?

Maskell, Malmberg (1999) si  Lundvall (1992) cred ca o economie care invata este una in care succesul indivizilor, al intreprinderilor, regiunilor si economiei nationale reflecta capacitatea de a uita “vechile practici”, diminuind coruptia. Acest efect nu apare spontan, este cauzat de un comportament anume al nostru, al tuturor. Starea de anomalie, cacealma si haos este cauzata de noi. Cei care s-au catarat pe zidurile cetatii profita de aceasta stare si de lenea noastra de a ne schimba, de a ne trezi la viata.

Ceea ce nu constientizam suficient de bine este faptul ca ne autodistrugem. In 2005, un Raport al „Millennium Ecosystem Assessment”, (MA),  arata cum schimbarile ecosistemului afecteaza bunastarea umana. Subliniaza ca diminuarea acesteia din urma conduce la cresterea dependentei imediate de serviciile ecosistemului, creând o presiune pe acesta pana la incapacitatea de a mai functiona. Si, asa cum bunastarea omaneilor se degradeaza, asa se intampla si cu optiunile acestora de a legifera utilizarea resurseor naturale in mod sustenabil. Nevoile imediate capata prioritate si se creaza o spirala a saraciei crescute.

S-a aratat importanta responsabilitatii sociale si a echitatii ca un raspuns activ pentru dezvoltarea  sustenabila a ecosistemului. Si observatia nu este intamplatoare, fiindca in Romania nu exista neaparat o educatie pentru protejarea mediului inconjurator. In anumite zone, cum este cea a sasilor, din cate ne invata Zaharie, exista o cultura a respectului si bunului-simt fata de pamant si natura. Adica sasii stiau cum sa lucreze pamantul in mod inteligent. Eu stiu ca si batranii din alte parti ale tarii au lucrat pamantul asa cum trebuie. Dar, in acelasi timp, s-au aruncat lesuri de animale in rau si paraie. Nu se gandea nimeni ca simpla scurgere a apei nu inseamna spalarea automata de pacate ci mai degraba intinarea a ceea ce era atata de curat si de cristalin.

Stiti ca in Anglia, prin anul 2000,  tuturor autoritatilor locale li s-a oferit asa numita „power of well-being” prin care acestea trebuiau sa faca tot ce le sta in putinta pentru a sustine si promova dezvoltarea bunastarii economice, sociale sau de mediu in regiunile tarii? Sigur, conceptul este relativ nou, dar idea de baza este aceea ca in centrul politicilor de orientare strategica, oamenii sunt cei mai importanti.

Dar cum ii faci pe oameni sa devina inovatori si proactivi? De ce sa le pese de propria tara? Zaharie spunea: „Cainele nu fuge de colac”, si in mod cert ca asa este, nu s-ar duce nimeni de buiac in lume, daca ar putea atinge vreun nivel de satisfactie si dezvoltare personala in regiune. Dezvoltarea personala poate fi definita si in termeni de curiozitate si angajament in a provoca lumea si preconceptiile si in a absorbi informatie. Si cum lucrurile se petrec acum intr-un context al globalizarii, cand Romania se afla intr-un circuit deschis, toate acestea ar trebui sa decurga flexibil. In primul rand, trebuie sa ne punem noi intrebari si-apoi sa cautam vinovati, daca sunt. Cand vrei sa accesezi fonduri europene, dar nu stii de unde sa incepi, de ce sa nu ai bunavointa sa citesti mai inainte de toate?

Una dintre problemele cele mai grave cu care se confunta cei care vor sa-si dezvolte o afacere la tara si sa traiasca trai decent din treaba asta este nu doar accesarea fondurilor si a informatiei dar si know-how-ul privind capacitatea de vanzare a produselor.

Intr-o lume ideala, noi toti am fi constienti ca trebuie sa incercam sa consumam produsele din proximitate in locul celor importate, care, in afara de faptul ca sufera mereu de prezumtia de necunoastere a originii pe de-antregul a prudusului sau a conditiilor in care a fost el realizat, mai consuma si gaze, poluind mediul.

Acestea fiind spuse, trebuie sa va povestesc cateva adevaruri despre Carlo Petrini si miscarea Slow Food pe care si eu, la randul meu, le-am aflat cautandu-l pe omul frumos, care vrea sa schimbe lumea.Slow Food este mişcarea internaţională ce militează pentru satisfacerea plăcerii alimentare, dar apără biodiversitatea, răspândeşte educaţia gustului, pune în legătură producătorii „verzi” cu consumatorii şi consideră că gastronomia se intersectează cu politica, agricultura şi ecologia. Este daca vreti antidotul la viata rapida, necugetata, nesanatoasa, satisfacuta de Fast Food. Conceptul hranei sanatoase, Slow Food, a fost creat de jurnalistul italian Carlo Petrini si se muleaza atat de bine pe cea ce agricultorii ar putea sa produca in lantul nostru alimentar.Slow Food înseamnă – pe scurt – o „mâncare bună, curată şi cinstită”. Simbolul mişcării este „melcul” pentru că acesta mănâncă foarte incet.

Practic, anumite asociaţii stabilesc relaţii cu producătorii, realizează campanii pentru a proteja produsele alimentare tradiţionale, organizează degustări şi ateliere, stimuleaza bucătarii să utilizeze produsele locale, selecţionează producării care să participe la evenimente internaţionale, luptă pentru educarea gustului în şcoli. Se organizează programe educative la toate nivelurile: pentru copii, profesori, restauratori, membri, dar şi pentru toţi cei care doresc să participe la evenimentele Slow Food. Fiecare isi poate creia propria grădină şcolară.

In Elveţia, s-a lansat proiectul „Plantati” care oferă copiilor oportunitatea de a participa la toate fazele culturii cartofilor biologici, începând cu însămânţarea lor la sfârşitul lunii aprilie şi terminând cu recoltarea acestora la mijlocul lunii august. La finalul recoltării, şcolarii sunt învăţaţi cum se pregătesc diverse preparate din cartofi biologici.

Produsele cultivate de către elevi sunt folosite ulterior pentru prepararea hranei în cantina lor.

Acesta este numai un exemplu practica inovatoare, care poate stimula productia de hrana autentica, stimuland competitivitatea micilor fermieri.

Si cum cred ca si voua va este sete de oameni frumosi, ma gandesc ca nu le dati drumul asa usor, cu una cu doua. Asa se face ca i-am trimis un nou set die intrebari lui Zaharie. Mi se parea ca „ancheta” este incompleta. Si nici asa, despre oameni ca el trebuie sa scrii o alta cartulie. Dar stiti ceva, cred ca el trebuie sa termine ce-a inceput si sa scrie propria lui carte, fiindca are o scriitura autentica si poate transmite mesjul mai bine ca mine.

Si l-am intrebat asadar ce crede că găsește prințul Charles în Transilvania? Că io am auzit de la colegii mei că toți Balcanii și toți au ferme si asa mai departe…

Ce cred eu că găsește prințul Charles aici? Autenticitate! Aceste este răspunsul într-un singur cuvânt. Dar bineînțeles este doar părerea mea. Lumea este plină de lucruri artificiale și contrafăcute. Omului îi este dor de Natural – căci oricât ar încerca să evadeze, omul  face parte din natură și îi trebuie repere și are nevoie de elemente la care să se relaționeze. Balcanii sunt la fel de frumoși. Dar Europa este într-un anume fel rațională și materialistă. La noi aici, se face trecerea dintre rațional și mistic. Se face aici trecerea între explicarea și înțelegerea rațională a trăirii, credinței, vieții și trăirea, simțirea și viețuirea în practică. La noi poate exista, dacă vrei, un echilibru între gândirea rațională și trăirea extatică… Pe măsură ce înaintezi spre este se pierde din trăirea rațională și se accentuează misticismul. Poate că aceste aspecte ne diferențiază pe noi de alții. Poate că Europa ca omogenitate culturală, religioasă și tehnologizată are hotarul în Carpați. Dincolo de Carpați, înafară de voința politică a unei Europe Unite, nu există bază, nu există consistență, nici legături puternice cu Vestul.

Poate că Alteța Sa Regală (ASR) Prințul Charles găsește aici elemente recognoscibile din trecut. Poate simte chemarea strămoșilor. Nu știu! Dacă Balcanii l-ar fi atras cumva, cu siguranță și-ar fi continuat drumul…

Oricum, părerea mea aceasta este că autenticitatea localnicilor, bogăția naturală extraordinară și posibilitatea de a se relaționa la repere adevărate, îi oferă experiențe demnă de încercat. Poate că în toți Balcanii există frumusețe, dar poate că nu sunt întrunesc toate elementele despre care am vorbit.

Cum schimbi mentalități, Zaharie? Cum te privesc oamenii? Esti un nebun, un ciudat?

Ei, bine, problema e că mentalitățile nu se pot schimba dinafară! Dar cineva se poate schimba pe el însuși și atunci se schimbă și percepția persoanei respective față de lume și printr-o stranie oglindire se schimbă și percepția lumii față de acela… Iar acest declic se produce la momente neștiute, nebănuite de noi, dar în mod clar se poate ca reultat al căutărilor interioare și al observației interioare. Chiar dacă nu mi-am făcut neapărat o profesie din a schimba mentalități, înțeleg mecanismul…Totuși „nimeni nu este profet în satul lui” și-atunci ia mai mult timp pînă persoanele din jur acceptă „experții” locali. Pentru mulți sunt un ciudat, e-adevărat, pentru mulți sunt însă un semn de întrebare, exact ca băștinașul aborigen care întrebat fiind: „what’s your job” – care e slujba / misiunea ta, el răspunde „my job is to remind you” – „treaba mea-i să-ți amintesc de tine.”

Probabil că mulți mă consideră un nebun, dar eu întotdeauna adaug – „da’, un nebun frumos!”

E o lume mică, la urma urmei și ne regăsim din ce în ce mai mulți, iar când atingem masa critică vom contribui la schimbarea de paradigmă. Pentru că acești oameni pe care eu îi întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme inspiră pe alții. Pentru că ce lipsește pe „piață” acum e recunoașterea a ceea ce-i cu adevărat valoros, în această inflație de „modele” – rezultat al unei paradigme învechite. Care este modelul unui om de succes?!?! – câte milioane face?!?!  Eu prefer să mă asociez cu oameni care sunt o inspirație pentru alții… Și-atunci asta va duce la schimbare de mentalitate, cum am spus, însă niciodată din exterior sau cu forța…

Cum trebuie sa arate un profil de bun gospodar aflat la putere?

Profilul unui bun gospodar este acela al unei persoane care utilizează rațional și durabil resursele, asigurându-și un trai confortabil a adăuga valoare.  Un bun gospodar este ca cel din parabola talanților, care „rob fiind peste puține”, înmulțește cei 10 talanți pe care stăpânul său i-a încredințat. În zilele noastre un bun gospodar ar fi acela care știe cum să folosească ceea ce are pentru asigurarea unui trai prosper, fără a diminua sau periclita posibilitățile celorlalți sau a generațiilor viitoare de a viețui la rândul lor armonios cu ceea ce natura și munca proprie le oferă.

Gospodarul aflat la putere are chiar mai multe responsabilități, pentru că el are în grijă și pe cei care au cedat parte din puterea lor ca să fie guvernați. Deci un funcționar aflat la putere nu are voie să folosească resursele locului (fie că este vorba de bani, oameni, pământ, bogății ale solului și subsolului) în mod greșit în interes propriu sau mai rău să le înstrăineze în schimbul unui comision mărunt sau pentru interese personale. Puterea este extrem de fragilă; un om o poate pierde într-o clipită, dar poartă responsabilitatea deciziilor, și ar fi păcat să eșueze lamentabil căci: „sunt în lume crai și împărați, puterea lor e slăbiciune dacă nu înțeleg de ce răsare și apune soarele”.

Crezi că politicienii ar fi trebuit să fie săraci la începuturi?

 Dacă politicienii ar trebui să fie săraci sau bogați?! Hm! Nu cred că acesta ar trebui să fie criteriul de departajare pentru că bogăția sau sărăcia (dacă ne referim la bogăție ca la o acumulare de bunuri materiale) nu sunt bune sau rele în sine. Ci important este cum afectează bogăția sau sărăcia caracterul. Pentru că noi avem nevoie la putere nu de bogați sau săraci, ci de caractere. Bărbați (sau femei) care mai bine mor sau demisionează decât să facă un compromis. Avem nevoie de oameni cu principii și oameni de onoare; avem nevoie de elite, de oameni cu un set de valori, care să se poarte cu integritate atunci iau deciziile în concordanță cu principiile la care se raportează. Eu cred că în România avem penurie de oameni de caracter, altfel țara nu s-ar afla în punctul în care se află. Deci nu bogăția/sărăcia de bunuri materiale ar trebui să fie criteriul în baza cărora se fac alegerile, ci bogăția de caracter, precum și un set de valori în baza cărora deciziile sunt luate cu discernământ, cu drag și cu grijă față de ceilalți. Căci „Ce-i permis turcului nu-i permis sultanului și ce-i permis sultanului nu-i permis turcului”….

Mie mi se pare ca ai facut din salvarea Romaniei un stil de viata. De ce spui ca cel mai mare pacat este mandria si ca tot ce avem pe lumea asta e cu imprumut? Cum pusca treaba asta in ziua de azi cand toti vrem avere si burti pline?

Nu știu dacă mi-am fixat un reper atât de pretențios ca salvarea României. Nici nu știu dacă eu pot salva ceva (în mod clar nu singur eu!!!) dar știu că pot face ceea ce-mi stă la îndemână; să vorbesc despre pasiunile mele. Iar una dintre aceste pasiuni este să păstrăm, de se poate și să folosim această bogăție naturală pentru o experiență completă. Am avut norocul să ne naștem în una dintre cele mai frumoase și bogate țări de pe pământ. Avem și datoria de a fi buni gospodari, buni administratori; despre aceste lucruri vorbesc, care cel mai adesea nici nu sunt lucruri, ci trăiri, bucurii, emoții (negative sau pozitive) etc. Căci eu așa înțeleg că avem cu toții datoria de a face mai bine, iar una dintre formele de patriotism pe care o recunosc este aceea „de a face să crească două spice de grâu acolo unde înainte a crescut doar unul” și spunând aceasta nu mă gândesc neapărat la „creștere” cu înțeles economic de plus valoare și profit, ci că avem datoria de a ne aduce propria contribuție în ceea ce intreprindem și să avem în vedere o administrare durabilă. Am ales acest mod de a mă exprima pentru că îmi pasă și cred că vine o vreme când trebuie să arătăm cum am folosit talanții pe care i-am primit. Spun că mândria este cel mai mare păcat?!? Nu mă refer aici la acea mândrie cu sens de recunoaștere a propriei valori și a misiunii pe care o avem, căci această mândrie mică trebuie să existe, pentru a ne menține pe curs. Omul care are conștiința propriei valori are în el și pârghiile de control sau corecție a erorilor de comportament, chiar înainte ca acestea să se producă, pentru că are o reputație de apărat.

Mândria ca îngâmfare sau considerație că totul se cuvine, doar așa, fără a compensa cu nimic, fără nici o obligație sau îndatorire este malefică. Pentru că noi prin noi înșine nu suntem nimic. De la caz la caz suntem datori lui Dumnezeu, Universului, Naturii, familiei, prietenilor, vecinilor etc. Mândria aceasta de a fi îndreptățiți la orice, „pentru că-s mare și tare”, taie legăturile autentice și adevărate cu sursa echilibrului interior și atunci ușor cădem în eroare și greșim față de noi înșine și față de ceilalți. În acest fel înțeleg mândria ca un păcat capital. Și-apoi mândria aceasta pornită din accepțiunea că ceva se cuvine numai pentru că ești, se leagă de lăcomie, de însușire de foloase necuvenite, și alte rătăciri. Mândria poate fi cauză a multor alte greșeli.

I-am relatat cândva tatălui meu despre averile pe care le adunaseră unii… Cred că am și pomenit numele unuia dintre respectivii, dar acum nu-mi mai amintesc despre cine era vorba, la care tăticu a răspuns cu o întrebare: „da ` aciala nu s-o născut tot cu chelea (în pielea goală, adică)  ?” Ce vrea să spună asta? Venim în lumea asta dezbrăcați și plecăm la fel. Nu luăm nimic de aici înafară experiența și de trăiri, de acea cunoaștere pământeană, bazată pe „viețuire” și de-aceea trebuie să fim consecvenți nouă înșine. Să dăm acestui trup, care și el este cu împrumut (căci elementele constituiente ale lui rămân aici) cele necesare : hrană, adăpost, confort, desfătări etc. și să-l păstrăm funcțional, pentru că este un templu al sufletului, dar nu să devină trupul scop în sine. În această logică, dacă înțelegem conjunctura, ne dăm seama că, în cele din urmă, toate le luăm cu titlul de împrumut; a ne atașa de lucruri e deșărtăciune.  Pe vremea când eram copil, era mai dificil a găsi o Biblie, dar auzeam mereu: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului”!… și-atât! Înțelegeam acest îndemn ca pe o solicitare de a fi corecți. Adică să dai Cezarului, care e un pământean, vremelnic aflat la conducere, ceea ce-i al lui de drept. Cu trecerea timpului am ajuns la sursa acestei picături de înțelepciune și anume: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”!  Adică învățătura ce ni se oferea… așa cum ajunsese până la noi, era doar pe jumătate – iar tendința aceasta în educație încă se mai păstrează). Și anume să-i dai Cezarului ce-i al lui, celor materiale – cele materiale; celor pământești – cele pământești, dar aceasta însamnă că noi trăim doar pe jumătate. Cu alte cuvinte trăim numai pentru trup, iar consecința firească este să avem burțile pline și palate în care dormim doar într-un singur pat și mâncă cu o singură gură… ce bine-ar fi să avem guri cîte picioare are caracatița!!!…. Conștient sau nu îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră! Pare a fi mai convenabil… În atari condiții ideea aceasta cum că ce folosim e luat cu împrumut apare ca perimată. Sau cine știe poate că e cu ceva timp înainte de vreme și mai devreme sau mai târziu va fi acceptată umanitate și doar pe moment pare nepotrivită în actuala paradigmă.

Este sigur însă că nu pot fi duse cu noi, în viața de apoi cele materiale și cu toate astea deși poate conștientizăm aceste aspecte ne lăsăm pradă aparenței că adunând avere, aceasta ne-ar face fericiți. De fapt nu face decât să adâncească iluzia!!!!

De ce ți-i cel mai dor ?

De ce mi-i cel mai dor? De copilărie! Iar când spun asta nu mă refer la perioada de timp, din viața mea, cuprinsă între 2 și 7 ani, ci la starea de copilărie; la momentele acelea când avem Raiul în noi, la starea de neprihănire, de grație divină. La vremea aceea nu-mi dădeam seama cât de mult eram preocupat de Cer. Cât mă fascina cerul cu ale lui taine!

Tăticu fusese născut într-un alt sat, decât cel în care m-am născut eu și adesea mergeam 7 – 8 km pe jos ca să vizităm rudele din partea lui. Ne primeau cu niște brațe largi, pesemne că tăticu era foarte iubit de ei toți. La întoarcere, epuizat fiind adormeam în brațele tatălui, cu ochii la stele. Cerul înstelat de vară, din preajma satului meu era imaginea cu care adormeam, iar acesta nu-i un fapt banal. Andreea, când am vizitat împreună satul natal a exclamat: „Tati, ce de stele sunt în satul tău!”. Dar nu era doar cerul în ochii mei, ci și starea de confort, siguranță și de bine. În brațele tatălui nimica rău nu mi se putea întâmpla. De-această stare mi-i dor uneori, după cum mi-i dor de Doamne – Doamne și de liniștea pe care doar El ne-o dă: „Veniți la mine cei osteniți, căci eu vă voi odihni!”

Și mi-i dor de oameni dragi, dar este un dor pământean și personal, dar copilăria, cu cerul ei și cu liniștea din aer…. acelea îmi umplu sufletul de bucurie și speranță!

 Povestire pentru Zaharie si Afimie, de-un an intr-o lume din Tarnita. Multumesc lui Dumnezeu de toate cate ni le da.

 

Anuca, sa-mi trimati din camara

2014-12-24 12.20.24

Fa bine, Anuca, opreste la motor, spune-le sa ieie o plasa si pantru mine. Trimete-mi niste ptitonce die pa huci, die paste Tibles, cum treci pa drumu forestier. Aflat-ai cum meri in Preotiese ? Anuca, da buretii cand sa fac ? Daca uit cand sa fac buretii, oare oi mai uita si alticiele ? Ca le stiu si-amu gustu fropt die pa soba-ncinsa die Sofron, bunic  die sama.

Domne, mintie putina cata mai am, de-as putie cuprinde-n ie, tata cate le-am mancat, cate le-am trait, sa stiu amu de ce-i jelit fetieu din casuta, jaru din cuptior, casa me cu dor ?

Voroveste cu badiea ce face mniere die albina. Anuca, die ce nu mai stiu de-a cui ii ? N-am fo  io cu bicicleta in tata vara la iel dupa mniere, lucru albinelor din florile Suciului ?

Pune, Anuca, borcanu die prune, sa-mi fac io foi cu mniere si cu dulciata. Gandesti ca afli aicea mai buna prajtura ? Die pan pod, aduna-i un mniez die faina die malai? Cata-i ouale-n sura, sa pui di-un mniez die tocana? Si, Anuca, pune si-un bruj die branza. Sa-mi fac cu ratata, sa mananc ca Ileana a lui Sofronu’ lu Lupuc, incet, la masa die dimineata.

Anuca, fa bine, trimete-mi cieva bun din camara.

 

Mni-o zis mnie Dionisie-a Petrii la cetera

photo   Bunic cuminte si senin tat mereu, ca zilele la fan in luna lui cuptior, mni-o zis cu arcus aurit die lumina, tras pa struna, io sa hiu buna. Imbunata de-o cetera die lemn indulcit, madarita sa hiu cata vreme oi trai. Mni-o cantat a me copilarie, viata ashie sa-mi hie, dupa cum scapara Tiblesu pa Lapus in jos, a mneu loc de-ntors. Sa-mi imble pticiorele ca la tiganci poalele, la jocu miscat, cand om iesi-n sat, tineri intre omini. Omini de-omenie, nu afli in lume, ca-s dusi pa Dumbrava, ingropati de-o sama cu batranii mniei, hodineasca-i Dumnezeu. Ceia ce-o ramas, sacuiet in patru costi, mni l-o atarnat, pa ruda die lemn, sa ma tiu pan lume de-ale mele strune. Cand mi-a hi mai greu, sa caut podelele, ruga or inalta, jocu mni l-a da, iara Dumnezeu. Din portita die pa pod, dor o aruncat in univers, inima sa-mi spuie cine mni-o cantat mnie.

Sunt emigrant. Caut femeie.

IMG_8837

 

 

 

O vezi de dimineata pe la 5 cum pregateste prunc de barbat. Sa-i puie  ceai proaspat in termos, cu omleta ingalbenita de dorul celor oua de gaina din ograda parinteasca. Priveste la fel de mirata in tata buna oara si-acelasi dor de cantec de pasari o incearca. El o prinde de mana. Sa se grabeasca. Sa-ntrebe de ce nu s-a uscat salopeta alba ca cea verde nu potriveste cu treaba de azi.

Dupa doi ani nici ca-l mai aude. Stie ca oricat ar spala nu ar nimeri niciodata. Il urmase in emigrare fiindca i se parea altfel. A lasat in prag parinti disperati ca nu vor sti niciodata daca fata lor e bine.

Il spala, ii curata casa, ii calca rufele si asternutul in care a uitat de altfel, sa o iubeasca. Isi cere drepturile. De barbat. Ca asa a invatat ca trebuie. De-acasa. Din haita de „diferiti ” cu care munceste si cu care isi bea berea ieftina in fata usii.

Apoi trezeste prunc nevinovat. Il primeneste si-l duce la cresa. E lumina ochilor ei tot timpul intunecati. O recunosti imediat. Este speriata. El nu o lasa nici la scoala sa invete limba locului, nici la un curs de formare profesionala. O lasa la curatenie.

In vacanta o plimba ca pe un trofeu in masina scumpa, mai scumpa ca a vecinului de bloc care a ramas in tara.

Fireste, ea e silueta. Nu are cand sa se ingrase. Ea e chiar frumoasa. Altfel nu o amagea.

Prietenii lor sunt in acelasi pattern. Niciunul nu gateste. Nici nu aspira. Pai de ce si-au luat femeie?

Daca vreuna s-a detasat de stiinta turmei, e curva. Cum altfel una care nu se trezeste inaintea barbatului, ba mai are tupeul sa se creada….om!

O vezi, uneori ea se mira de traiul femeilor bastinase ale caror soti sau consorti le pregatesc cina ori le invita inca in week-end-uri prin capitalele lumii.

O mai vezi carand plasele de Lidl fiindca el nu o insoteste la cumparaturi.

O mai vezi in parc jucandu-se cu pruncul. Cand intre acasa are treaba. Si de dat explicatii de unde vine si cu cine a stat de vorba.

Unii chiar pribegesc degeaba. Si mai chinuie si pe altii. Nu invata nimic. Nu toti. Doar cativa. Destui cat sa ma scoata din sarite.

 

Mama me cand m-o facut (II)

Craciun plus botez 114

Isi canta horile si-si purta florile-naframa prinsa

dupa cum ii lasase Dumnezeu chipul de frumoasa.

M-o strans usor cu brau tesut in tiara

si-o bucurat lumea cu bucuria ei intr-o primavara.

Scaldatu-m-o-n apa raului die la Grosii Tiblesului,

sa fiu vioaie, in apa de ploaie

sa ma limpezesc, dupa soarele din Tarnita sa ma jeluiesc.

Brazii sa imi tie seara pe pustie, in emigrare,

luna cand rasare dupa nuc din curte die la un Sofron,

bunic bun ramas, in timeteu sub imas, langa izvoras.

De intelepciune,  fantana sapata de-o bunica Ileana,

de-a Pistii codana.

Apa mea sa hie, dintr-o-mparatie, facuta doar mie.

Oile scoboare-mi  merele din pomi, dulce ma invete,

mult ma mai rasfete.

Nu cutez a plange cat ca mi-ar fi greu

bugat mni-o fo bine pe hotarul mneu.

Bine ca am emigrat. Bine ca traim bine.

2013-11-06 16.35.33

Cred ca suntem asa…dezbinati fiindca e cel mai simplu lucru de facut. Eu ii voi numi mereu emigranti. Pe mine, pe voi, pe ei.

 Sunt ca mine, rupti in doua, dar parte intreaga din sacuietul impiestritat. Prin urmare, da, noi, emigrantii, nu ne dam nicio sansa, nico noua si nici celor ce vin dupa noi.

 Cei din urma parca ne-ar ameninta existenta temporar mutata prin vestul european, nivel de trai niscaiva mai decent, masina si rafturile umplute cu carne de la piata.

Pentru inceput…ea, o perfida, a venit numai sa-i manance lui banii. Bani castigati cu greu in munca din constructii. O nespalata, ai vazut ca avea praf greu dupa mobila din bucatarie ? Da, si ii pune limite la bautura si-i face orar pe terasele si prin crasmele de cartier. Nu accepta avansurile necunoscutilor care servesc alcool in taverna cu pricina doar pentru a-i vedea chipul de frumusete estica si refuza sa mai faca pe ospatara pana nu-si afla un loc de munca dupa pregatire si pricepere. Dezastru. Sa o scoatem in piata si sa aruncam cu pietre in ea, zic.

El, un nemernic. Nu apreciaza ca i-am dat un acoperis deasupra capului si 6 euro la ora. Daca invata limba locului, isi face propria afacere si te lasa in cartierul fumat si afumat de saracie din ghetou, e un nesimtit. Da, injura-l si-l povesteste pe la toate colturile unde vei vedea steag romanesc.

Sa nu fim uniti, sa nu ne ajutam. Sa ne strangem numai la petreceri si apoi sa ne privim rochiile cand agata-n tocul coborat din masina lucioasa. Sa mancam sarmale, sa ne batem cu pumnul in piept succesul din emigrare cu un fals zambet de bucurie pe fata incercata de durere. Sa jucam joc de Maramures ori de Moldova, sa sarim olteneste. Caci ne plac traditiile.

Sa ne-ntoarcem in chiria saracacioasa, cu gandul ca intr-o zi ne vom intoarce acasa fiindca, ce sa vezi, de fapt nu e bine aici.

In realitate, suntem extrem de singuri. Nu ne apropiem de niciunul, nu ne incredem in nimeni. Ii invidiem pe cei care castiga un euo in plus si-si petrec viata fara de constrangeri si limitari. Aceia nu-si mai pun problema ca au plecat o vreme. S-au eliberat si-si accepta destinul. Au numarat anii de cand au parasit satul. Au inteles ca nu se intorc repede in Romania. Si-au luat case. Inteleg sistemul si se lupta cu el sau impotriva lui. Platesc taxe si impozite in avans.

Suntem extrem de suspiciosi si de cinici. In cel mai bun caz ne povestim oful consortilor nostri, de care in cele din urma oricum nu ne ingrijim prea mult. Caci femeia trebuie sa fie super femeie : sotie, mama, gospodina si lucratoare. Si dragostea i-o dam in dozele care convin masculinitatii de jungla. Nu are ea nevoie, amarata, sa vada nici lumea, nici muzeele. Nici imbratisare sincera-n parc la ceas de seara.

Visam reintoarcerea, fiindca nimeni nu a emigrat cu adevarat pentru totdeauna. Urla pamantul nelucrat dupa mainile batatorite-n alta lume.

Bine ca am emigrat. Bine ca traim bine.

 

 

 

 

 

Un prunc capata o bucata de paine si tremura

IMG_8670

Dincolo de pasul Tihuta, alti pasi, la fel de magnifici, o imagine ce va deveni in timpurile strecurate de emigrare, un soi de referinta, blocheaza memorii.

Doua talpi desculte, mici cat o palma de om, asteapta-n soare la margine de drum pietruit de care cu boi, sa vie careva sa-l ieie. Un bot de copil, cat un ceaon de mamaliga, nu misca di-acolo. II slab ca un tantar, murdar, acoperit doar de-un maieu cenusit die vreme, ramas de la fratele lui insurat in alt sat. Nu poarta nimic altceva. Ca n-are ce.

O stat in soare toata ziua, pana cand o oprit un car si l-o luat sa-l duca acasa. Ii de-a lui Picula, ii zice Mihai. Ai lui is multi, toti la fel de binecuvantati de soarta ca el. Omul opreste la bufet si iese de-acolo in graba cu o bucata de paine. Merindea lor o gatat-o la camp. Pana acasa i se parea ca are die trecut o vesnicie. Pruncul era de neclintit, stana de panica.

A-ntins mana  tremurand. De foame.

In aceleasi  vremuri, alti copii tipa din carucioarele pline de cumparaturi, alaturi de parintii stresati sa petreaca quality time in famile, asteptand prieteni la un whiskey cu miere de albina.

Eu nu-s neputincioasa, is numa furioasa.

Inca vie

Ileana lui Dionisie cabana

Bat cainii-n sat, io-s ochi la geam catre padure. Scoboara negura pe varfuri de brad, se asterne linistea, patura peste suflet.

O Ileana pune covata in mijlocul casei, toarna apa potrivita c-un pahar hat mare die badoc, ciobit de vreme. Printre picaturile de-atunci ii vad lumina ochilor ei, nepoata madarita. Ma aseaza acolo, si ma spala cu burete moale, numai al meu. Imi mangaie parul scurt taiat die Viorica Nascutiulii. Imi spune cu hazlie inselaciune, ca-s sclept die slaba, ca-i musai sa mananc, altfel ma trimete in Baie. Io stiu bine ca glasul ei ragusit de boala ma atata, nu m-ar trimite nicaieri de langa ea. Dionisie rade de minciuna ei.

Ma ridica alba, albita die rele, si ma sterge ca pe-o icoana. Ma-mbraca de somn si ma culca dupa rugaciune pe pat pazit de dragostea-i de dincolo de moarte, de dinaintea tuturor lucrurilor.

Bat cainii-n sat si-atunci, si-acum in departare. Vad varfuri de padure verde, asa cum am vazut si-atunci. Ma bucur sa ma vad pe mine, inca-s acolo, vie.

Sfãrâmãturi

aaa1 232

Un mniez die minte sa hi avuta si parca tot asa as fi facut. Nu-ncape vorba, ca si tinereta-ti vinde verzi si uscate, apoi rumega, calule, ce-i capata. Ma tat mnir si ma dezmnir si-amu di cata vioiciune am avut in luarea deciziilor. „Vrei sa meri in lume?”..”Daaaaa”, hotarat, fara-ndoiala enervant de intrebatoare.

Si-api daraca nu stiem nimnica die lumea asta mare. Nici amu nu poci cuprinde cat ar trebui, pesemne ma agat de cativa stani die rau, de-si stiu io ca nu devin alunecosi, si gata! Die la drum nu ma mai intorci.

Nu-s bine, e limpede. Mi dor de casa mea. Adicatelea, mi sufletul sfarmat. Dar, ciudatenia-i ca din suferinta asta ma hranesc si prind putere sa…mai stau. Mai am cea de facut. Cam de cand trajea Sofron la coasa si io bucle in spatele lui, am stiut ca am niscaiva treaba pe lumea asta. Oi fi superficiala, ca nu-mi pun intrebari. N-am nevoie de introspectie pe tema lucrului neterminat.

Trag nadejde ca cele ce le-am gandit capata sens. Ca nu-s singura, daca is scaldata-n atata dragoste.

Mni sufletul sfaramat. Traiesc in vis nostalgic cu batranii mei, ca sa pot inainta in realitate. In fapt, mai tau in carne vie in incercarea de a fi cuviincioasa. Fiindca de sus, ei ma vad. Si eu cu ei vorbesc. Din aceste sfarmaturi, ma reconstruiesc si-mi cam vad de treaba mea. Aceea pe care indiscutabil, musai sa o gat sa ma pot intoarce acasa. In lumea in care adormeam leganata de muzica si rugaciune, la foc de lemne die pa huciul Suciului, dezmierdata de-un sat intreg de…oameni.