Du-ma acasa-n Tarnita

aaa1 259

Iese sufletul pe-afara-n plina primavara, poarta-l struna blanda catre tara. Du-ma acasa, ceteruca, salta-mi poalele la joc cand m-a prinde viata iara de mijloc. Si-oi scapa la chiuit, cu feciori la tropotit, si-or rade bandasii mnei, de pe-o scena die lemnut cand m-oi uita la dragut.

Du-ma acasa, ceteruca, si ma poarta prin Preluca, Tarnita si Preotese sa-mi cat florile, izvorul si lacrimile, die dor si die mangaiere, sa-mi hie dara avere.

Pune-mi cununita si imi da gurita, sub struna ce subtire sa ma tiu numa de ie. Sa imblu mareata, cu muzica-n brata. Vant sa nu ma traga, nacaz sa nu se-aleaga, blestem sa se dezleje, dragoste-oi culeje.

Cat oi hi pribeaga, ceteruca draga, sa-mi tii mnie flacara, lompas la capatai, dragostea dintai.

 

Absenti in viata

IMG_6182

Cum altfel, daca nu absent prin viata treci, cand cormanesti si strunesti dupa cat poti cuprinde pana la orizontul individualismului. Ce frumos e! Cam cat compunerea din primare cand incheiai apoteotic la fel cum incehi si acum, superficial, si cand te-ntorci dintr-o vacanta, dar si cand intorci spatele unui om. Da ce e omul la urma urmei?

Esti absent, tu nu traiesti, nu iei decizii. Ce te-ncarunteste? Propria imagine. Necazul ca ti-a mai iesit un rid sub ochii orbiti de cele lumesti, iti face un rid si pe frunte. Dar cum sa-ti dai seama, cand tu nu ai stat niciodata sa te uiti la tine cu adevarat.

Cand umbli asa apasat si darz, esti tu, natural, ori te transformi, cameleon, de propriul necaz in care te afunzi atat de tare incat te costa prea scump sa iesi din el, nu-i asa?

Dar de curajul de a fi tu insuti ai auzit? Dar cine esti tu la urma urmei? Ti-as spune eu, dar batranii m-au rugat sa nu ma dau mare niciodata.

De-as sti eu scobori rusinea asa cum au stiut bunicii sa o faca asupra-mi cand ma abateam de la drum pentru carare, te-as lasa o vreme inecat in ea.

In pielea-mi

aaa1 226

Mni bine. Stapana peste codru-mi des, scoborand pa drum batucit die care si talpi die omini buni, mereu catre aceasi apa curgatoare.

Nu ma clintiti, rogu-va, sui pa munte, ma tiu cu manurile vesnic vindecate die zdarieturi, picioare aprinse die flacarile ce-ardeau in iad odata.

Mni bine-n ptielea mea, nu va mai osteniti sa amagiti ce nu puteti tine pa brate, deasupra codrului, la lumina Domnului.

Vad mai dieparte die pa stancile aieste, mai mult si mai linistita.

M-am scoborat in iad o vreme

10604504_10204297239622927_977943313415158083_o

Nu de buiaca, nici die pre mult bine. Vrut-am sa vad daca s-o schimbat cieva din ziua in care am incuiet lacata. Ca de s-ar hi stimbata orice, as hi avuta hia sa-mi ieu pofta ce-am poftit. In tinerețea dintâi am mai scoborat die vreo câteva ori. Imi simțeam sufletu grieu, da’ gandiei ca ma tine Dumnezeu die cap sa nu rămâi acolo. Ajunjem totdeauna la o marjine die vale adânca, o râpa. Si n-aveam cum trece. Nici n-avem trajere die inima sa ma scobor. Ca nu vedem numa lemne aruncate din tăierea sacurii si-un sursur die pârâu întristat. Luam a zdiera die se cutremura huciu Suciului. Si-api pa cand nu mai avem lacrimi, o luam înapoi cata sat. Mai ușoară.

Din ziua pribegiei mele ma macină aceeași întrebare. Am catat răspuns in ceruri. Si nu mi-o ajuns. Ca-s die tat îndărătnică. Am scoborât si-n iad. Trecut-am peste mine însămi si toate câte le-am crezut. Ajuns-am la marjine die prăpastie inca o data, in tinerețea die dupa treizeci die ai. Lucrurile erau nestimbate. Aflat-am aceeași dulceața înșelătoare, pana la râpa. Paste ie niciun pod.