Cetera Jocului die Chioar, joc die treaza viata-n emigrare

Bunici cetera

Un batran cu jeite groase traje un arcus pe struna ascutita, iscusita de-un suras tat tanar, senin precum ceriurile vara die pa Dumbrava, neclintite nici batar di-o musca. Cu muzica aceea desprinde florile din paretarul bunicii, aciela de-mi tine mnie cald la parete, noaptea-n emigrare. II stiu de-amu, strat de lut cu mnieru, rece ca gheata. Descata de stini florile die musetel si menta din Gradina Domnului, sa-mi impleteasca viata mandra cununa. Leapada pa cel rau din uitare si nepasare, pune inima die copil in bratari al Jocului die Chioar.

Ileana-l priveste cu drag si-l mana sa mai zica sa bucure nepoata curioasa si cuminte. Pana la puiutu cu banutii die la masa, atata ajunje codana. Insa mintea-i iscodea inaltimile sunetelor de samanica vrajitorie. Ochi blanzi die ceteras scalda un viitor intreg, ii mangaie durerea ce va sa vie. Pune rasad de bucurie si voiosie, inclesteaza bratarile cu putere, inchinand la Dumnezeu ce-au crescut.

Purtat-am eleganta jocului la camin die paste aii die vesnicie, doi batrani ce-aveau o cetera-n grinda si-o contra-n pod. De-amu codana ajunje orisiunde die la puiut in sus, cata Grosii Tiblesului.

Luat-am a creste si io intre omini, si gandesti ca mnie numa acele strune, aceie rezonanta din camin, cand bat feciorii colbu-n sus, aceie mni die mare trebuinta, hrana. Ca-i pas demn, pornit din seva strabunilor printr-ale vietii spumegate incercari. Acesta ma alinta si-ti dau si tie, mandrut, gura dezmierdata, sa te binecuvanteze, lumineze si aline.

O cetera-i vie, ca orisicare dintre noi. Un Joc de Chioar trezeste, invie, asa cum face dragostea.

Mandrut, gura dezmierdata

10604504_10204297239622927_977943313415158083_o

Spalatu-m-am cu apa ce rece din fantana, luat-am stergar aspru tesut in ite, gatat cu randuri albastre. Am catat catre soare, raza de mangaire, cununa peste crestet de codana.

Am strans la piept mielusel, miei, oi o mie. Am adapat vitei, bivoli viteji, o suta. M-am hodinit pa iarba si-am lasat stroh cu iz die tamaie sa-mi imple narile.

Am simtit sub mine miscarea Pamantului, lucrarea lui Dumnezeu incantata si trimesa priceasna prin cantecele pasarilor vara in Tarnita inimii mele.

Din zeama merelor cazute mi-am luat dulceata die dat, mandrut, gura dezmierdata, die sarutat.

 

 

 

Lămpaşul

Catre pod

Luat-am lumina lampaşulii agatat in grinda die lemn a batranului Dionisie, samariteanul, si-am suit cu ie in podul căsii die lut sa aflu. Am catat ce-am catat si cand am dat die aurul malaiului cules die pa gredina…nu mni-o mai trebit pantru mine. Lasat-am celor ce au nevoie. Am luat aminte de-o contră veche si-un mâţ bland ce-si hodinea blana perfecta pe scara die lemn, in caldura ce suie ca lumina…la cerurile Domnului.

N-am mai suit de-atunci in pod, da-i ca si cum as fi ramas acolo, ca vad si-amu contra ce batrana cum ma tine treaza cu ochii cata camin si scartaiala strunelor die la Lapus. Strabate valuri ca Tiblesul din munte, sufletul meu in emigrare.

Pare-mi-se ca-s toti si toate precum icoanele din beserica inramate si-mpestritate cu flori.

Doamne, iarta-ma, is eu pierduta, oare? Ori ai lasat lumina mantuirii mele peste acele simboluri de-mi mana mie nebunia?

Din invatamintele lui Ileana a li Dionisie a Petrii

Ileana lui Dionisie cabana

Mni-o zis mnie Ileana lui Dionisie a Petrii sa hiu fata buna. O aud si-amu. Ashie die tare strapund cuvintele iei, pana dincolo die viata si die moarte, taramuri doua cie ne diespart amu.

Nu stiu intotdeauna cum sa ma tiu de ashie o povata. Ca nu-i lucru usor. Si m-o lasat sa hiu dara eu insami. Poate pantru aceie mni-o si dat asta povara in sacuiet. Sa ma tie in echilibru. Am tinut-o legata pa langa braul colorat al sacuietului die Lapus, si nu mi-o dat pace niciodata.

Cand ma uit la amintirea Ilenei, si-i vad curatenia si smerenia sufletului, mana tremuranda de boala sa-mi mai pregateasca mnie mancare, ma vad cuprinsa iara de cele dintai adevaruri si linistea copilariei din soare. Caci nu-i cu putinta sa hi crescuta batranii cu atata grija si eu sa nu pretuiesc. Ii pacat sa arunc in mizerie si suferinta ceea ce ei au spalat si au imbucurat in tot ceasul. Fi-va clipa veseliei mele pacea adormirii lor.

Ce ingeri pazitori o trimis Dumnezeu in viata asta sa-mi incadreze mie destinul in cea mai frumoasa rama a tuturor timpurilor? Cata dragoste a daruit Cel de Sus batranei Ilene a lui Dionisie a Petrii daca eu ii simt povata vindecarii si mantuirii mele? Cum as putea fi eu daca nu m-ar fi lasat sa zbor in voie si sa cunosc destul cat sa stiu sa dezleg deolalata cele ce mi le-au spus cand inca inchinam genunchi pe podea la Dionisie in casa?

Mai demult se putea

IMG_5965

Dina isi freca mainile cu putere. Lua din argila umeda cu nervozitate si contura natura din satul saracacios. Aseza figurinele interpretarii mintii sale de copil pe lemnele roase de carii dinaintea fundatiei. Se uscau liber, in soare, luiand viata in jocurile celorllati prunci.

Iesisera din satra. Nimeni nu stia de ce. Intr-o duminica au aparut la poarta parintelui. Au capatat pamant la margine de sat si din pietre de rau au ridicat un nou viitor, o casa. Cat era vara de lunga calcau argila pentru caramizi si o ardeau in cuptiorul improvizat de tigan.

Comunitatea gasea fireasca munca lor pana la epuizare. La fel de greu le era si lor. Pe-atunci nimeni nu avea nimic. Nu era incalatari, nici haine. Cine avea o rochie, un pantof ori o naframa, era mare lucru.

Atitudinea lor, a catorva sute de modeste fumuri, era una de razbire prin munca, laolalta. Nu parasea nimeni campul daca vecinul nu randuise si el capitele de fan. Fiindca ciurda cu bivolii vine la acelasi ceas de seara pentru toata lumea, fiecare avea lapte de muls, animal de adapat.

Nimeni nu suduia pruncii la gradinita. Treceau clasele dimpreuna, cu cei romi, fara sa-i scuteasca de invatare ori sa-i impinga in hazanaua nenorocita a discriminarii. Fiindca nu se ajungea la acel prag de pierzanie in care buna randuiala a oamenilor sa fie spurcata.

Dina isi expune acum lucrarile in marile galerii ale lumii. Nu o stie Romania, o tara plansa din cauza grijii zilei de maine, inundata de valurile murdare ale coruptilor.

Are rochii, pantofi si naframi o mie. A revenit, sa ia urma bunicilor ei, sa afle de ce au plecat cei doi parinti din satra. Cauta sa afle ceea ce umblam si noi sa aflam. Daca exista solutii comune, uniforme ori is cai si dumuri specifice de urmat pentru a curma raul ce taie aripile viitorului.

Mama, am vrut sa-ti spun ceva

Mama mea

Azi am vorbit cu tine prin magia inventatorului de telefonie si ti-am spus cate-n luna si-n stele, doruri si felicitari de 8 Martie. Desi mi slujba toata de asa fel si natura ca ar trebui sa stiu folosi puterea cuvintelor vorbite, sa pot transmite mesaje si stari de armonie, sa-ti pot linisti sufletul de mama…nu cred ca mi-a iesit. Ca is in continua miscare, greu ma potolesc, greu ma asez sa stau de vorba cu tine asa cum as sta cu mine. Stii, e mult mai usor sa traiesc gonind, mi se pare o tortura cand trebuie sa-mi trag sufletul. Ca atunci ma vad pe mine oglinda-n Tibles. Si..n-ai crede…nu, nu am sa iti spun ca ma vad trista! Arareori se intampla! Ma vad copila iar, iubita de voi toti, de-acasa, ma vad frumoasa, eu, ma stiu ca am dreptate sa-mi vad de treaba ce-am gandit cand am plecat. Nu, eu nu sunt beteaga decat de dor, mama draga. De nostalgia Romaniei mele de la Suciu de Jos. Ma tortureaza astfel gandul ca n-am facut inca nimic, ca imi trec anii si n-am schimbat niciun petec de paradigma. Restul, de-ale femeii ganduri, lasa ca poate te sun maine:)

Ma pui amu, la ceas de seara, cand felicitarile s-au terminat, si dade, dade dumneata, draga mama nu vei fi atipit. Asadar, afla mai intai si mai intai ca sunt bine. Ma gandesc eu ca grija ta primordiala n-a fost daramata si vrei sa ma stii astfel. Nu-ti pun in doara, asa sunt! Nu stiu ce ierburi, nici ce potiuni mi-ai pus in lapte. Dar, cu cat  mi mai incarcat sacuietul si mai greu, cu atata imi simt inima mai puternica.

Incarcat-ai de-acasa dragoste, capatatam pe drum atata de multa ca nu mai stiu cum sa o organizez pe stalaja. Afla ca nu stiu femeie mai iubita ca mine.

Ca am zile de proasta derulare, cand ma necajesc sa despuiesc oamenii de temeri si lasitati, cand strig dupa adevar! Mi se intampla sa mai sufar, ba chiar sa plang si sa ma intreb de ce Dumnezeu nu mi-a dat mai repede niste premise? Dar peste noapte, cu ajutorul credintei ce-ai pus inlauntrul cantecului de-ai daruit pruncului din mine, ma ridic luminoasa si cu veselie. Ma bucur tare decate mi le-a dat Cel de Sus. Ma bucur de tine, mama a mea in asta viata! Ca ai tu energie sa ma cresti si acum la 33 de ani a mei. Sa-mi spui sa fiu eu dreapta, sa-mi poci vedea de drumul ce-am ales de cand intorceam fan in Tarnita.

Nu stiu de-am putut scrie cum se cuvine, mama. Am vrut sa stii ca is bine. Nu ma simt altfel decat asa cum trebuie sa fiu ca sa pot functiona. Doar ma stii ca-mi caut provocarile.

Te iubesc, mama. Am plecat o vreme de-acasa. Veni-voi inapoi sa ma asez in satul meu, langa suceni. La multi ani, mama!

Te sun maine iar. Am atatea sa-ti spun!

Ȋmbracă-mă, mamă, în poale şi zadie

IMG_9016

Iti aud ruga, stiu c-ai fo’ la biserica si-ai aprins si pantru sufletul meu calator, lumanare usoara, flacara mare, catre cer. Iti vad chipul trist, nu plange, mama draga. Cele cate-au fost urzite se fac pe indelete. Io nu-s veci dezbracata, nu simt nicio durere, nici palida lovitura a celor neintelesi pe lume, nu m-atinge nici cat ploaia facitura paste podina.

Imbraca-ma, mama, in poale si zadie. Traje-mi camesa pastie cap sa-mi mangaie crestetul ca mirul la iesirea din biserica. Sa ma vezi asa, mereu, inca din departare, sa stii tu ca-s io mandra tare.

Ca nu mai pun eu seama la toate cate-s marunte, nici cat ţintele die pa şorţ. Ca n-am vreme sa ma supar, mama, cand am asie straie die grea mostenire, die dus cu mine-n zare. Cie treaba mai frumoasa, as putea eu sa am?

Pieptarul die la Lăpuş

Pieptar

Imi tine mie die cald cand mi frig in emigrare. Ma strange die brau, arcuieste si mana in viata. Dedesubt are blana oilor die pa Vale, libere. Deasupra e brodat in flori pe piele neagra, tare ca Tiblesul. Nimeni nu poate ajunge la ceea ce pieptarul imbraca in armura.

Ma lepad die el numa in zi de vara, suind pa Tarnita. Acolo-n botejiune, poci imbla in voie, cu talpile goale pa iarba necosita, de om nevazuta.

Pa cand ma scobor dupa rugaciune, ma las cuprinsa de-a lui paza, pavaza in lumea mare. Il tiu pa mine pana in ceasul cel die pa urma, al reintoarcerii sub pomii die pa Dumbrava.