Auzit-am bade ieu
c-ai trecut prin satu mnieu,
C-ai trecut pant-al mnieu sat
si-ai catat in lung si-n lat,
Zestrea de-ai vazut la mine,
de-ai gandit sa ti-o dau tie !
Cum sa-ti deie din ladoi,
Camesile die la noi,
Cusutie-n tiara si-n spita,
Cu cojoace die oita,
Cum sa-ti deie zadiile,
Sortu si optincile,
Pa mine din satu mnieu,
Ma ie numa Dumnezau !
I-am fo lasata vorba sa cate cheia ce lata die la casa lui Dionisie din jos die sat. Sa faca bine sa intre in tinda si sa astepte sa vie batranu’ sa-i spuie doua vorbe. Ca avea mare nevoie sa le auda, si io n-am mai putut vorbi o buna bucata die vreme.
S-o asezat pa tolul cu ciupti in culori de-am limpezit eu lana cu Ileana in Tibles, vara, mai nainte sa-l tese ciele femei spovedite. Stii, mama draga, patul mandru pregatit pantru mine sa ma poci hodini cand viu acasa sa descarc carele. Prin fereastra ceie inramata die mainile blande ale lui Dionisie, intra lumina sfanta die dupa-amiaza linistita die august, mama draga. Si cetera-i canta din cuiul die lemn, die joc, die invartita, sa fie viu, sa traiasca.
El s-o uitat la icoanele si tablourile luminate cu vietile intrupate de mine, de tine, de tata, de noi toti. Ne-o masurat cu bucurie, caci stia de-acum ca mintea habotnic alintata, l-a iertat, nevinovat fiind.
O scoborat candva, mai demult…dintr-o icoana a amintirii mele, die vesnica copilarie. Zburat-au anii, timpul tot s-a scurs pana cand fiinta toata i s-a deslusit. Si-apoi n-avea cum altfel sa se poarte decat icoana ce-am gandit. Nu stiu de ce-am facut eu asta, mama. Cu ce drept si gand am creionat om bun, si, mai ales, cu ce drept mi l-am dat eu mie peste ani sa vie? Ce merit si mandrie am avut? Din care neam luat-am sama la ce mi s-o spus?
O luat die pa lemnele aduse die pa huci, din tarnat, ligheanul de-mi spala Ileana picioarele nainte die rugaciune. L-o pus pa podelele cusute die Dionisie si-o prins a scoate apa din fantana. O-ncalzit-o la flacarile die lemne taiete cu grija si o asteptat.
Vinit-am, mama, para si foc din drumul emigrarii mele. Sa-i cer sa-mi deie cheia, ca nu stie mostenirea mea si nu-i demn sa o impart cu el. Fost-am mandra tare, mama, furie si ingeri maniosi am vrut mana pa iel. Si-n linistea din tinda lui Ileana a lui Dionisie a Petrii, o pus apa calda cu paharul die tabla, smalt ciobit pe alocuri. Apoi o molcomit-o cu apa rece si-o catat-o sa vada de-i potrivita. O tras scaun langa lighean si-o luat a-mi spala mie picioarele ciele obosite de alergare. Mi-am ars obrajii cu lacrimi, asa cum plang femeile, si-am dat sa-l opresc. Uitatu-s-o cata mine, mama, si-o zis: „Atata pot face pantru tine, macar atata…” Mai apoi, o luat un stergar si mi-o sters picioarele die apa. Eu am ramas legata, mama, prin apa si prin stergura.
De li-i vede ca vine, mama, sa-i dai lui cheia ceie lata die la toate incaperile. Sa hie el paznic si sa se-ngrijeasca cat oi hi io dusa. Ca am aflat om vrednic die daruri. Si-i dau lui dara Tarnita toata. Mama, sa-i spui lui…sa ma ierte si pa mine, chiar de ti-a spune ca nu trebuie.