Auzit-am bade ieu

c-ai trecut prin satu mnieu,

C-ai trecut pant-al mnieu sat

si-ai catat in lung si-n lat,

Zestrea de-ai vazut la mine,

de-ai gandit sa ti-o dau tie !

Cum sa-ti deie din ladoi,

Camesile die la noi,

Cusutie-n tiara si-n spita,

Cu cojoace die oita,

Cum sa-ti deie zadiile,

Sortu si optincile,

Pa mine din satu mnieu,

Ma ie numa Dumnezau !

I-am fo lasata vorba sa cate cheia ce lata die la casa lui Dionisie din jos die sat. Sa faca bine sa intre in tinda si sa astepte sa vie batranu’ sa-i spuie doua vorbe. Ca avea mare nevoie sa le auda, si io n-am mai putut vorbi o buna bucata die vreme.

S-o asezat pa tolul cu ciupti in culori de-am limpezit eu lana cu Ileana in Tibles, vara, mai nainte sa-l tese ciele femei spovedite. Stii, mama draga, patul mandru pregatit pantru mine sa ma poci hodini cand viu acasa sa descarc carele. Prin fereastra ceie inramata die mainile blande ale lui Dionisie, intra lumina sfanta die dupa-amiaza linistita die august, mama draga. Si cetera-i canta din cuiul die lemn, die joc, die invartita, sa fie viu, sa traiasca.

El s-o uitat la icoanele si tablourile luminate cu vietile intrupate de mine, de tine, de tata, de noi toti. Ne-o masurat cu bucurie, caci stia de-acum ca mintea habotnic alintata, l-a iertat, nevinovat fiind.

O scoborat candva, mai demult…dintr-o icoana a amintirii mele, die vesnica copilarie. Zburat-au anii, timpul tot s-a scurs pana cand fiinta toata i s-a deslusit. Si-apoi n-avea cum altfel sa se poarte decat icoana ce-am gandit. Nu stiu de ce-am facut eu asta, mama. Cu ce drept si gand am creionat om bun, si, mai ales, cu ce drept mi l-am dat eu mie peste ani sa vie? Ce merit si mandrie am avut? Din care neam luat-am sama la ce mi s-o spus?

O luat die pa lemnele aduse die pa huci, din tarnat, ligheanul de-mi spala Ileana picioarele nainte die rugaciune. L-o pus pa podelele cusute die Dionisie si-o prins a scoate apa din fantana. O-ncalzit-o la flacarile die lemne taiete cu grija si o asteptat.

Vinit-am, mama, para si foc din drumul emigrarii mele. Sa-i cer sa-mi deie cheia, ca nu stie mostenirea mea si nu-i demn sa o impart cu el. Fost-am mandra tare, mama, furie si ingeri maniosi am vrut mana pa iel. Si-n linistea din tinda lui Ileana a lui Dionisie a Petrii, o pus apa calda cu paharul die tabla, smalt ciobit pe alocuri. Apoi o molcomit-o cu apa rece si-o catat-o sa vada de-i potrivita. O tras scaun langa lighean si-o luat a-mi spala mie picioarele ciele obosite de alergare. Mi-am ars obrajii cu lacrimi, asa cum plang femeile, si-am dat sa-l opresc. Uitatu-s-o cata mine, mama, si-o zis: „Atata pot face pantru tine, macar atata…” Mai apoi, o luat un stergar si mi-o sters picioarele die apa. Eu am ramas legata, mama, prin apa si prin stergura.

De li-i vede ca vine, mama, sa-i dai lui cheia ceie lata die la toate incaperile. Sa hie el paznic si sa se-ngrijeasca cat oi hi io dusa. Ca am aflat om vrednic die daruri. Si-i dau lui dara Tarnita toata. Mama, sa-i spui lui…sa ma ierte si pa mine, chiar de ti-a spune ca nu trebuie.

Odata depasit momentul critic, parca nici nu era atat de grav ori de greu. Odata ce-au trecut anii peticiti mult cu lipsuri enervante, pare-mi ca nu-mi aduc aminte sa ma fi deranjat asa de tare. Poate nu eram asa frumoasa, sigur nu eram. Ca si frumusetea asta e smechera. Vorba inteleptilor care predica despre stralucirea bogatiei interioare e greu de perceput in multime. Asa ca…nu, nu tin minte sa fi fost frumoasa.

Parca ma incearca numai amintirea simturilor de aruncare in gol din vremea cand nu aflam om cu care sa schimb o vorba. Dar una adevarata.

V-as scrie despre-un gand, cu riscul sa par macabra ori beteaga. Nu-s, de buna seama, nici una, si nici alta.

Daca Dumnezeu mi-ar hotari soarta in alt fel, si maine ar trebui sa o iau din loc, pe drum de apa cu luntre, dincolo…as cam fi impacata. Dor mi-ar fi, rau mi-ar parea de lumea mea cea draga, si de cate nu am apucat sa le termin. Ruga-m-as sa se ingrijeasca altii mai bine si sa-mi dea o portita sa mai viu o data aici. Altfel, nu stiu sa fie om mai iubit ca mine pe Pamant. Nu stiu sa fi vazut copil mai binecuvantat de magia bunicilor si-a parintilor. N-am cunoscut om mai bogat ca mine. Cel mai mult ma bucura si ma implineste iubirea aceasta de ma imbratiseaza si ma alinta. De-mi da Dumnezeu zile sa-mi termin misiunea asa cum o croiesc eu in modesta-mi apreciere, de buna seama ca uneori oi uita cat sunt de iubita. De aceea, azi, am scris aceste ciudate randuri. Astfel, puterea cuvantului va purta mesajul peste vremuri, mi-a da poate putere atunci cand ma voi indoi de mine si darurile ce mi s-au dat.

Si de m-a prinde suvita alba impletind povesti langa nepoti, le-as putea povesti ca toate cate le-am visat cu “a fost odata ca niciodata” s-au adeverit. Ca nu stiu din al cui merit, dar eu am capatat toate cate mi-au fost promise in Tarnita, la Suciu de Jos.

Adu-mi aminte, mama, de ce-am plecat? Si cum se face c-au trecut zece ani de-atunci? Si-atunci eu nu-s nebuna…inca?

Mi tare dor de tine, mama….

Tu crezi ca voi salva eu lumea asta? Si crezi ca lumea vrea? Ce rost o fi avut sa iau cu mine sacuietul, mama?

Din ce-s facuta, renasc, oricat ma doare, ma fac bine! Cu ce-am crescut eu, mama? De ce nu uit, ca toata lumea? Ori ei n-au trait in satul nost? Si nici nu stiu, si-atunci, is singura?!

Cat mai trebuie sa stau aici, mama?

Mi tare, tare dor de tine….

Copii aceia…mici, au crescut, or fi de-acum feciori, holtei, ma vor chema la nunta! Of, Doamne, mama, ca nu de mult mi se pare mie…parca eu eram mireasa!

Sa stii ca…eu is bine, mama. Sa nu-ti faci griji prea multe. Sa-i spui la tata ca mai am putin si…vin acasa!

Mi tare dor de tine, mama!

Asezatu-m-am sub nuc tanar, pui de livada salbaticita-n Tarnita. Frunze late umbreau molcom fruntea intinsa, de copil. Jucam intre flori joc de-mparati si-mparatese, impleteam coroana sufletului ce va sa creasca in pribegie.

O pasare alba imbla in stol negru pe cer curat, albastru palid. Ileana si Sofron mi-au acoperit ochii, oglinda gandurilor curate din jocul de-nceput. Raul sa nu-l vad, piaza rea sa nu m-ajunga.

Si de m-am sucit si-am destis ochii catre ceruri, m-o tinut Tarnita-n loc. Mintea sa-mi ramaie pe veci calatoare pe cele dealuri parfumate de inocenta. Astfel, suferinta mi-e…totuna. Trece repede cat stolul cel de pasari. In fruntea caruia a stat mereu un porumb alb.

Nu-mi pare rau ca am deschis ochii pe ascuns. Caci n-am privit cu pizma, ci cu dar. Sa dau respirand aer curat, dintre oameni de omenie. Doi batrani zambesc si-atunci si-acum din san de-a lui Avraam, intelegatori.

Altfel, de mi s-a raspuns prea putin in ecou de vai inverzite vara, ori de m-a prins vreme grea sub nailon, o iapa tanara m-o purtat in zbor cu bunici buni pe scandura. In locurile cele sfinte.

Unde ma asez in fiecare an, zi de cumpana, de sfarsit si nou inceput. Unde sub nuc il vad pe Sofron cum ma iarta ca m-am uitat fara voia lor. Unde eu ma iert pe mine si pe cel care n-a sti niciodata ce-a facut. Pentru ca nu i-a tinut nimeni palme aspre de munca, granita, sa nu-l atinga trista dezamagire a ecoului slab, a raspunsurilor de…mica inaltime si inaltare sufleteasca. Io sa iert, dar din dar sa daruiesc, el sa creasca. In alta copilarie, alta viata, cand m-oi ruga sa-si ia samanii mei, sa fie a lui.

Sa-mi faca mnie ptita si malai la cuptior. Sa-mi hiarba mnie zama cu mazare in caldarile cele mari.

M-as duce acasa, as sui pa ulita, paste drum die moara. Opri-m-as, fara doar si poate, pa la tate casile pana sa ajung la ie. Sa-mi povesteasca cei care au fost candva si ei emigranti ca mine, de ce au vinit inapoi. Sa-mi spuie de ce-au luat cu ei numa cateva flori si pietre din muntii Spaniei. Va voi povesti pe alta pagina raspunsurile lor pline de adevar.

Amu ma duc la tanti Borsovica. Sa o aflu vesela si primitoare, gazdoaie de seama. Nu-i nunta, nici pomana fara iscusinta dansei. Nu-i vietuitoare sa-i treaca poarta si sa nu daruiasca. Ochii albastri i se imple de lacrimi, dupa a ei emigrant ce i-a lasat vorba sa omeneasca pe toata lumea pana va sa vie el inapoi. De ce toti ochii parintilor nostri devin atat de albastri?

Tanti Borsovica imi da si mnie o ptituca. Privind la sufletul dansei in vreme ce-mi povestea, o gaina obraznica mi-o luat darul. Radem. Din curtea plina de animale se ridica viata insasi. O strang in brate si fac cale-ntoarsa. Calea mea.

Die pe ulita ma-ntorc satula si vesela. Is gata din nou de drumul emigrarii.

Eram convinsa ca mai inainte de atelierul lui, am prins casuta de lut a strabunicilor, o casuta adusa de pe dealuri. Ca mai demult, oamenii isi asezau gospodariile in inima naturii. Api au scoborat din Rai unul cate unul. Nu am intrebat niciodata de ce. Imi imaginez asprimea zilelor si nevoia care te impinge de obicei sa lasi in urma rosturi vechi pentru altele noi. Aflat-am peste ani ca Ileana imi povestise de acea casa cu atata patos, incat amintirea ei a ramas vie chiar daca in copilaria mea aceasta nu ma exista in universul atins de inocenta. Nu m-am jucat niciodata acolo, desi, as fi putut sa jur ca imi amintesc racoarea din interior vara si tavanul jos in care tata se lovea mereu.

L-am aflat pe cel din urma bunic intr-o singuratate impaciuitoare, atat de bucuros sa ne arate indeletnicirea lui. A reparat sate intregi. Cu acestea. Mi-a reparat mie sufletul de fiecare data cand m-am intors la el. El nu stie chinul meu. Dar ghiceste nebunia mea. Ileana i-a povestit. El a vegheat cu ea.