O trecut un om bun pe la noi prin sat, mama

casa-bunici-tata

Auzit-am bade ieu

c-ai trecut prin satu mnieu,

C-ai trecut pant-al mnieu sat

si-ai catat in lung si-n lat,

Zestrea de-ai vazut la mine,

de-ai gandit sa ti-o dau tie !

 

Cum sa-ti deie din ladoi,

Camesile die la noi,

Cusutie-n tiara si-n spita,

Cu cojoace die oita,

Cum sa-ti deie zadiile,

Sortu si optincile,

Pa mine din satu mnieu,

Ma ie numa Dumnezau !

I-am fo lasata vorba sa cate cheia ce lata die la casa lui Dionisie din jos die sat. Sa faca bine sa intre in tinda si sa astepte sa vie batranu’ sa-i spuie doua vorbe. Ca avea mare nevoie sa le auda, si io n-am mai putut vorbi o buna bucata die vreme.

S-o asezat pa tolul cu ciupti in culori de-am limpezit eu lana cu Ileana in Tibles, vara, mai nainte sa-l tese ciele femei spovedite. Stii, mama draga, patul mandru pregatit pantru mine sa ma poci hodini cand viu acasa sa descarc carele. Prin fereastra ceie inramata die mainile blande ale lui Dionisie, intra lumina sfanta die dupa-amiaza linistita die august, mama draga. Si cetera-i canta din cuiul die lemn, die joc, die invartita, sa fie viu, sa traiasca.

El s-o uitat la icoanele si tablourile luminate cu vietile intrupate de mine, de tine, de tata, de noi toti. Ne-o masurat cu bucurie, caci stia de-acum ca mintea habotnic alintata, l-a iertat, nevinovat fiind.

O scoborat candva, mai demult…dintr-o icoana a amintirii mele, die vesnica copilarie. Zburat-au anii, timpul tot s-a scurs pana cand fiinta toata i s-a deslusit. Si-apoi n-avea cum altfel sa se poarte decat icoana ce-am gandit. Nu stiu de ce-am facut eu asta, mama. Cu ce drept si gand am creionat om bun, si, mai ales, cu ce drept mi l-am dat eu mie peste ani sa vie? Ce merit si mandrie am avut? Din care neam luat-am sama la ce mi s-o spus?

O luat die pa lemnele aduse die pa huci, din tarnat, ligheanul de-mi spala Ileana picioarele nainte die rugaciune. L-o pus pa podelele cusute die Dionisie si-o prins a scoate apa din fantana. O-ncalzit-o la flacarile die lemne taiete cu grija si o asteptat.

Vinit-am, mama, para si foc din drumul emigrarii mele. Sa-i cer sa-mi deie cheia, ca nu stie mostenirea mea si nu-i demn sa o impart cu el. Fost-am mandra tare, mama, furie si ingeri maniosi am vrut mana pa iel. Si-n linistea din tinda lui Ileana a lui Dionisie a Petrii, o pus apa calda cu paharul die tabla, smalt ciobit pe alocuri. Apoi o molcomit-o cu apa rece si-o catat-o sa vada de-i potrivita. O tras scaun langa lighean si-o luat a-mi spala mie picioarele ciele obosite de alergare. Mi-am ars obrajii cu lacrimi, asa cum plang femeile, si-am dat sa-l opresc. Uitatu-s-o cata mine, mama, si-o zis: „Atata pot face pantru tine, macar atata…” Mai apoi, o luat un stergar si mi-o sters picioarele die apa. Eu am ramas legata, mama, prin apa si prin stergura.

De li-i vede ca vine, mama, sa-i dai lui cheia ceie lata die la toate incaperile. Sa hie el paznic si sa se-ngrijeasca cat oi hi io dusa. Ca am aflat om vrednic die daruri. Si-i dau lui dara Tarnita toata. Mama, sa-i spui lui…sa ma ierte si pa mine, chiar de ti-a spune ca nu trebuie.

 

 

 

 

The time of my life (adica de trait am trait)

aaa1 226

Odata depasit momentul critic, parca nici nu era atat de grav ori de greu. Odata ce-au trecut anii peticiti mult cu lipsuri enervante, pare-mi ca nu-mi aduc aminte sa ma fi deranjat asa de tare. Poate nu eram asa frumoasa, sigur nu eram. Ca si frumusetea asta e smechera. Vorba inteleptilor care predica despre stralucirea bogatiei interioare e greu de perceput in multime. Asa ca…nu, nu tin minte sa fi fost frumoasa.

Parca ma incearca numai amintirea simturilor de aruncare in gol din vremea cand nu aflam om cu care sa schimb o vorba. Dar una adevarata.

V-as scrie despre-un gand, cu riscul sa par macabra ori beteaga. Nu-s, de buna seama, nici una, si nici alta.

Daca Dumnezeu mi-ar hotari soarta in alt fel, si maine ar trebui sa o iau din loc, pe drum de apa cu luntre, dincolo…as cam fi impacata. Dor mi-ar fi, rau mi-ar parea de lumea mea cea draga, si de cate nu am apucat sa le termin. Ruga-m-as sa se ingrijeasca altii mai bine si sa-mi dea o portita sa mai viu o data aici. Altfel, nu stiu sa fie om mai iubit ca mine pe Pamant. Nu stiu sa fi vazut copil mai binecuvantat de magia bunicilor si-a parintilor. N-am cunoscut om mai bogat ca mine. Cel mai mult ma bucura si ma implineste iubirea aceasta de ma imbratiseaza si ma alinta. De-mi da Dumnezeu zile sa-mi termin misiunea asa cum o croiesc eu in modesta-mi apreciere, de buna seama ca uneori oi uita cat sunt de iubita. De aceea, azi, am scris aceste ciudate randuri. Astfel, puterea cuvantului va purta mesajul peste vremuri, mi-a da poate putere atunci cand ma voi indoi de mine si darurile ce mi s-au dat.

Si de m-a prinde suvita alba impletind povesti langa nepoti, le-as putea povesti ca toate cate le-am visat cu “a fost odata ca niciodata” s-au adeverit. Ca nu stiu din al cui merit, dar eu am capatat toate cate mi-au fost promise in Tarnita, la Suciu de Jos.

 

Am vieti si vise de vandut, cumpar multimea vida

IMG_8837

De fapt, azi am vrut sa scriu o postare despre cum unora nu le ajunje viata asta sa termine ce si-au propus si cate le viseaza, iar altii nu stiu ce sa faca cu ea. Am vrut dara sa scriu despre visatori, mai mult sau mai putin harnici, ca nu asta ne intereseaza, si pierde-vara.

Pe urma m-am luat cu o veche meteahna de-a mea, a copiilor ramasi prin Romania, dupa potopul plecarii celor care le-au dat viata si-apoi o vreme furia imi da stari de nepatruns in scriitura.

Mai de cateva zile, cineva ma tintuieste si-mi explica prin gesturi chiar respectabile si de mare continut, cum ca si eu risc sa ma pierd prin lumea din bula legislativa si o sa uit sa-mi pun intrebarile fundamentale.

Un stimabil amic, imi aduce aminte de cele intrebari, pe care si voi, cu siguranta, ca le stiti. “Care-i rostul meu pe lume?” imi este cea mai draga mie.

De aceea, simbolul multimii vide pe mine ma sperie. Mi-a ramas asa in mintea-mi incalcita… inca de pe bancile scolii. Si as vrea sa il cumpar. Fiindca as vrea sa fie al meu. Sa-l inchid unde stiu eu, sa nu mai afecteze sinapsele.

Il vedeti? Semnul acesta care nu inspira, nu daruieste nimic? Un semn care marcheaza fruntile multora, mentinand o stare de bine artificial, de piele intinsa, lipsita de griji.

Ce faci cu o viata prea indestulata? In ce monstru te transformi cand bei whiskey cu miere de albina in vreme de razboi cu saracia lucie a pruncilor din Carpatii purtatori de aur?

Ma gandesc sa-mi deschid o afacere. Ca si asa spiritul de antreprenor trebuie sa primeze pe piata unica. Unica, auziti? Asa, si as vinde vieti si vise celor care nu au si care nu inceteaza sa promoveze o multime mare, vida si avida de bunuri perisabile. Perisabile, auziti? Adica, care mor.

 

Voi chiar nu ne vreti? Pe noi, copiii?

Mateo

Cimentul rece ii amortise dorul. De pe prispa casei de lut din satul mnieru, un prunc isi tine mintea ascunsa-ntre maini fragede. Croia drum catre Anuca, mama lui, in Italia. Vedea Europa toata, unita, lipsita de granite si grija bagajelor greu controlate. Oricum, ce-ar fi putut el sa-i duca? Ca mama are de toate. Ea daruieste. Vezi, nu i-a trecut prin minte asta pana acum. Nu stie sa-i fi dat si el ceva. Parca o data, un martisor de 8 Martie, organizasera atelier la scoala din sat. De cand nu mai vin copii pe lume, nu mai e nici scoala. In comuna alaturata i-au adunat intr-o anexa si invata la gramada…fiecare cat poate. Fara mame, nu mai tine nimeni Ziua Mamei. Toti scriu ravase cu dorinte, un Mos ocupat tot anul sa stranga durerea scrisa colorat si litere de-o schioapa.

De cu seara, Andrei privise un documentar despre cum doneaza niste unii, niste bani, si isi infiaza copii prin Africa. Poate adoptie e un cuvant mare, caci se ingrijesc de la distanta geografica lasata de Doamne, Doamne pe Pamant, ca celor copii uitati de dreptate si decenta sa le fie putin mai bine. Si parca el nici nu prea mai e copil…

Poate Raducu ar trebui ajutat. Si Bogdanel, si Florinel, Ioana, Mariuca si Ramona. Toti cu familii intregite si compacte, cu cina saraca de seara la masa de lemn invechit de vreme, in case cu tavane aplecate parca sa-i inghita.

Is prietenii lui de joaca,  scaparatori de flacari vesele in bujorii nascuti la omat, toti tremurand de foame in caldura verii, cautand fructe salbatice sa le vanda trecatorilor pe potecile de drumetii in Carpatii vesnici, mandri si cu istorie de poveste.

“Daca emigrantii cu mama mea cu tot s-ar ingriji de buna lor crestere si educare din putinul ori bogatia castigata…oare cum ar fi? Ar deveni fratii mei?”

Zarea de pe Dumbrava mangaia in rosu buglele de fan uscat. Andrei ardea laolalta cu cerurile. Nu va dormi nici in aceasta noapte. E atat de viu incat parca viata insasi nu il lasa sa adoarma. Uneori atipeste dimineata in dulce somn ce-i amageste traiul de peste zi.

Andrei este furios. Nu intelege de ce emigrantii si-au uitat copiii din Carpati si-au “adoptat” altii, din alte departari. Cu nevoi si aceia…ca i-a vazut, slabi, orbecaind de foame si de boala. Cu ce au gresit insa tremuratii amarati din Romania, de nu se pot bucura de dragostea si grija organizata, coordonata prin educatie si hrana?

Eu cred ca Andrei se inseala si este totusi un copil. De buna seama ca problema este mai complexa. Cand eu insami voi intelege fenomenul pe de-a-ntregul, am sa il caut sa-i spun si lui, sa doarma…linistit.

 

Mama, eu raman in tara mea !

IMG_6262

”-Nu pot sa vin cu tine in Italia, n-am cum sa las totul in urma mea si sa plec…”

Mita are doar 5 ani. Dar a raspuns de parca Romania toata e un univers al minunilor. Unul in care el este raspunzator de trecut si ceea ce va sa vie.

Doi ochi vii scapara lacrimi scurte de dorul ei. A plecat, luiand cu ea copilaria lui. Unii vorbesc despre pedepsirea acelora care isi lasa in urma copii pentru instalarea incalzirii centrale. Altii sunt moderati, incercand sa motiveze, sa fie solidari intr-o lume in care mai mult ti frica sa spui ceea ce simti decat ceea ce este corect politic si economic.

Nimeni nu greseste intr-o atitudine sau alta. Emigrarea in sine nu este o crima, nici nu stii cand ai plecat, ce zi este si cand te vei intoarce. O iei ca pe o calatorie pentru un scop nobil. Traiul decent este un scop nobil. Nu stiu cu ce unitate de masura sa cuprind furia parintilor care nu isi pot imbraca si hranii copiii sa ii trimita la scoala. In care moment al vietii decizi ca nu mai poti continua sa pui carpe la geamurile cu tocul de lemn si sa imbaiezi prunci in lighean? Cat de chinuit ai fost astfel incat sa te poti minti ca pleci o vreme si ca totul va fi bine?

Nu va fi bine, nu este bine, in mod cutremurator, distrugem destine, generatii, pe noi insine.

Mihai e in sala lui de clasa. Cu alti 15 ramasi fara de mama. Ei nu-s orfani si, totusi, sunt la fel de singuri. Impreuna sunt o singura voce. A dorului dureros de greu. Ei au ramas in tara. Noi toti am plecat.

 

Mi tare dor de tine, mamă!

2479

Adu-mi aminte, mama, de ce-am plecat? Si cum se face c-au trecut zece ani de-atunci? Si-atunci eu nu-s nebuna…inca?

Mi tare dor de tine, mama….

Tu crezi ca voi salva eu lumea asta? Si crezi ca lumea vrea? Ce rost o fi avut sa iau cu mine sacuietul, mama?

Din ce-s facuta, renasc, oricat ma doare, ma fac bine! Cu ce-am crescut eu, mama? De ce nu uit, ca toata lumea? Ori ei n-au trait in satul nost? Si nici nu stiu, si-atunci, is singura?!

Cat mai trebuie sa stau aici, mama?

Mi tare, tare dor de tine….

Copii aceia…mici, au crescut, or fi de-acum feciori, holtei, ma vor chema la nunta! Of, Doamne, mama, ca nu de mult mi se pare mie…parca eu eram mireasa!

Sa stii ca…eu is bine, mama. Sa nu-ti faci griji prea multe. Sa-i spui la tata ca mai am putin si…vin acasa!

Mi tare dor de tine, mama!

 

Dezamagirea are ecou slab

aaa1 232

Asezatu-m-am sub nuc tanar, pui de livada salbaticita-n Tarnita. Frunze late umbreau molcom fruntea intinsa, de copil. Jucam intre flori joc de-mparati si-mparatese, impleteam coroana sufletului ce va sa creasca in pribegie.

O pasare alba imbla in stol negru pe cer curat, albastru palid. Ileana si Sofron mi-au acoperit ochii, oglinda gandurilor curate din jocul de-nceput. Raul sa nu-l vad, piaza rea sa nu m-ajunga.

Si de m-am sucit si-am destis ochii catre ceruri, m-o tinut Tarnita-n loc. Mintea sa-mi ramaie pe veci calatoare pe cele dealuri parfumate de inocenta. Astfel, suferinta mi-e…totuna. Trece repede cat stolul cel de pasari. In fruntea caruia a stat mereu un porumb alb.

Nu-mi pare rau ca am deschis ochii pe ascuns. Caci n-am privit cu pizma, ci cu dar. Sa dau respirand aer curat, dintre oameni de omenie. Doi batrani zambesc si-atunci si-acum din san de-a lui Avraam, intelegatori.

Altfel, de mi s-a raspuns prea putin in ecou de vai inverzite vara, ori de m-a prins vreme grea sub nailon, o iapa tanara m-o purtat in zbor cu bunici buni pe scandura. In locurile cele sfinte.

Unde ma asez in fiecare an, zi de cumpana, de sfarsit si nou inceput. Unde sub nuc il vad pe Sofron cum ma iarta ca m-am uitat fara voia lor. Unde eu ma iert pe mine si pe cel care n-a sti niciodata ce-a facut. Pentru ca nu i-a tinut nimeni palme aspre de munca, granita, sa nu-l atinga trista dezamagire a ecoului slab, a raspunsurilor de…mica inaltime si inaltare sufleteasca. Io sa iert, dar din dar sa daruiesc, el sa creasca. In alta copilarie, alta viata, cand m-oi ruga sa-si ia samanii mei, sa fie a lui.

M-as duce acasa la tanti Borsovica

IMG_8667IMG_8668IMG_8670IMG_8679

Sa-mi faca mnie ptita si malai la cuptior. Sa-mi hiarba mnie zama cu mazare in caldarile cele mari.

M-as duce acasa, as sui pa ulita, paste drum die moara. Opri-m-as, fara doar si poate, pa la tate casile pana sa ajung la ie. Sa-mi povesteasca cei care au fost candva si ei emigranti ca mine, de ce au vinit inapoi. Sa-mi spuie de ce-au luat cu ei numa cateva flori si pietre din muntii Spaniei. Va voi povesti pe alta pagina raspunsurile lor pline de adevar.

Amu ma duc la tanti Borsovica. Sa o aflu vesela si primitoare, gazdoaie de seama. Nu-i nunta, nici pomana fara iscusinta dansei. Nu-i vietuitoare sa-i treaca poarta si sa nu daruiasca. Ochii albastri i se imple de lacrimi, dupa a ei emigrant ce i-a lasat vorba sa omeneasca pe toata lumea pana va sa vie el inapoi. De ce toti ochii parintilor nostri devin atat de albastri?

Tanti Borsovica imi da si mnie o ptituca. Privind la sufletul dansei in vreme ce-mi povestea, o gaina obraznica mi-o luat darul. Radem. Din curtea plina de animale se ridica viata insasi. O strang in brate si fac cale-ntoarsa. Calea mea.

Die pe ulita ma-ntorc satula si vesela. Is gata din nou de drumul emigrarii.

Casele din urma noastra

IMG_8768IMG_8769IMG_8914IMG_8762IMG_8654

IMG_8697IMG_8704IMG_8698IMG_8706

IMG_8766IMG_8764Timpuri noi agata-n cui randuiala ce-am stiut. Ma cam zgaltaie din tatani, imi asuda mintea. Gandesti ca-s nebuna, naluca peste Poderei in jos. Da ce hia am sa-mi pese mie de ciele sate cu voioaga si lut? Intorsu-mi-am fata cea pacatoasa de la icoanele lui Dumnezeu si-am catat bogatia imediat datatoare de-mplinire a banului stralucitor in negura emigrarii. Sa fiu sanatoasa de-amu!

Minte nebuna, ce cauti anii de-nceput in casele intelept construite ale batranilor? Ce nu-ti ajunge? Facut-am casa noua cu sudoare pe pamanturile altora. Bucura-se-vor ciontele noastre instrainate pana in ceasul de pe urma intre patru pereti ridicati sa ne rostuiasca plecarea. Vindeca-se-vor sufletele noastre numai cand om intra in acele incaperi ale copilariei, cu oale de lapte, vioara si lumina prin ochi de sticla samanic.

Cand treci peste prag intri in lumea curata a celor care de multa vreme nu-ti mai cuvanta. Puntea de lemn n-a miscat peste pietrele de rau din fundatie. Nemurirea, statornicia impecabila iti opresc gandurile. Esti cuminte, liber, prins in dulce imbratisare de iubire parinteasca.

Unde sunteti Ilene, Sofroni?

Caci vin emigrantii acasa. Afla naframa neagra-n cornuri, coroana uscata sprijinita. Lasa un mormant al casei lor dintai si un altul al parintilor din timeteu. Doua cimitire de vizitat. Ridica nou calcand peste vechi, isi betejesc trupul si sufletul taind in carne vie, bucata cu bucata din peretii calzi iarna si racorosi vara.

Vin emigrantii acasa. Construiesc mult, mare si rosu. Sa se vada. Langa gigantii cu termopane si balustrade metalice, un biet acoperis cu dranita si-a aplecat capul intr-o parte, intristat. Ferestile-s cu privirea catre batranii tacuti de sub pamant. Are sa va ajunga si pe voi durerea. Veti plange dupa ce veti fi terminat de uitat cine sunteti.

 

Atelierul lui Dionisie a Petrii din Suciu de Jos

Eram convinsa ca mai inainte de atelierul lui, am prins casuta de lut a strabunicilor, o casuta adusa de pe dealuri. Ca mai demult, oamenii isi asezau gospodariile in inima naturii. Api au scoborat din Rai unul cate unul. Nu am intrebat niciodata de ce. Imi imaginez asprimea zilelor si nevoia care te impinge de obicei sa lasi in urma rosturi vechi pentru altele noi. Aflat-am peste ani ca Ileana imi povestise de acea casa cu atata patos, incat amintirea ei a ramas vie chiar daca in copilaria mea aceasta nu ma exista in universul atins de inocenta. Nu m-am jucat niciodata acolo, desi, as fi putut sa jur ca imi amintesc racoarea din interior vara si tavanul jos in care tata se lovea mereu.

L-am aflat pe cel din urma bunic intr-o singuratate impaciuitoare, atat de bucuros sa ne arate indeletnicirea lui. A reparat sate intregi. Cu acestea. Mi-a reparat mie sufletul de fiecare data cand m-am intors la el. El nu stie chinul meu. Dar ghiceste nebunia mea. Ileana i-a povestit. El a vegheat cu ea.