Daca nu noi, atunci cine?

DD Poster

De pe scarile rulante din PE, vad un panou de prezentare cu cel care altadata transmitea si daruia de pe marile scene ale lumii. „From begger to M.E.P.” zice titlul. Zambesc. Ma gandesc…”Damiane, ai sa-ti auzi…o multime de intrebari…Ca de pilda: doar e plina lumea de oameni care au reusit, care au pornit de la o baza extrem de sensibila si precara. Cine esti tocmai tu sa-ti asumi treaba asta si exact ce faci tu pentru cauza roma?”

Imi adun gandurile. Imi dau seama cat de greu gasesc personaje „reale” pentru propria-mi carte. Care carte nu este altceva decat cautarea adevarului. Deci…cum vine treaba asta? Chiar atat de plina-i lumea de oameni de succes?

Stau si ma uit la titlu. Care ma incurca. Oare despre ce reusita ori succes este vorba? Ce inseamna „from begger to M.E.P” de fapt? Ce-i cauza roma?

In drumul emigrarii mi s-a intamplat sa cunosc oameni care au avansat profesional pornind de prin cartierele sarace ale capitalei europene. Dupa anii de foame si trai printre gandacii de bucatarie s-au asezat in case si masini decente, daca nu chiar de lux. Ii afli veseli. De sub bucuria lor citesti insa un dor de Romania. E boala si tragedia emigrarii. Cand esti prins intre doua lumi, niciuna nefiind conectata prin altceva decat prin nostalgia acelei case randuite dupa un tip de comportament ancestral…se cheama ca esti beteag pe viata.

Le este dor de valorile de altadata, acelea care au vegheat la buna lor crestere, la intarirea caracterului si batalia pentru mai bine.  Le stiti? Povestind cu ei le vad dorinta de a face ceva. Nimeni nu stie exact ce anume. „Ceva” prin care lucrurile sa se schimbe. Intr-un soi de „wellbeing” si cu respectarea armoniei invatate de la batranii samani, ingropati in cimitirele insorite. Probabil ca daca cineva i-ar angaja intr-o cauza, ar invata exercitiul daruirii pentru altii, ar pricepe din magia si fericirea trairii propriei vieti pentru cei din jurul nostru. Nu tuturor ne plac citatele… ca vrem sa fim noi insine datatori de printipuri, burice ale vremurilor dezmatate. Dar Einstein, nimeni altul decat el pe care il stim cu totii si impotriva caruia va pun in mare dificultate sa va impotriviti fara argumente, spunea ca „doar viata pe care o traim pentru altii este o viata ce merita sa fie traita.”

Asa si pribegii, romani plecati departe, stiu bine ca drumul lor nu are sens si nu-si afla rostul in avutia stransa. Ceea ce inca ma face sa sper si sa cred este faptul ca acestia simt valoarea mostenirii pentru copii lor, ca merita sa fie una mult mai mare dupa calatoria initiatica in emigrare. Se cheama ca iubirea tuturor oamenilor si daruirea pentru a-i ajuta a fost propovaduita de bunicii nostri, cei cativa insetati de adevaruri purtam asta cu noi, ingreunandu-ne o viata care ar putea sa fie atata de usoara in stare de superficialitate, nu-i asa?

Asta era. Deci, from „begger to M.E.P”. poate fi o calatorie intitiatica inspre Mecca, un pelerinaj care se face pentru curatire si accesul catre un alt univers. Vi se pare cam mult, asa-i? Oricum scriitoarea aceasta e ancorata in lumea ei ideatica. Atunci de ce simtiti golul acesta in suflet cand cititi ale mele simple randuri? Asa, si nu stim cand Mecca este atinsa. Sigur, nu ascultati ce va spune o nebuna care traieste stransa cu brau colorat de Suciu de Jos, ca pruncii de cordon ombilical. Luati aminte macar atat. „From begger to M.E.P” este un fel de a spune unor altor lucruri pe nume. Iar eu mai sus v-am descris ce vad din ascunzisul iluziei de prezentare de public relations. Si vi l-am aratat pe Damian prin ochii masei de oameni naturali, firesti, care cred eu ca intr-o buna zi va atinge nivelul critic inspre bunastare. Nici nu intru in discutia despre modele, nici nu-i necesar acum.

M-am alaturat si eu cat am putut evenimentului. Damian a salutat Parlamentul European daruindu-i o bucata din propria calatorie. Oaspetii au daruit si s-au incarcat cu energia bunei intelegeri, a tolerantei, ba mai mult decat atat a iubirii diversitatii culturale si a ultimilor oameni liberi.

Nu am nicio indoiala, nicio ezitare ca se va scrie o noua fila din istorie. Multumesc si eu lui Doamne, Doamne ca s-au aliniat planetele sa fiu prin preajma.

Lui Toma Necredinciosul ii doresc sa stea si el aproape. Sa traiasca pentru a manca mult si bine. Sa stea lenes pe margine si sa aduca indoiala. Sa-l putem intreba la capat daca a meritat si de nu-l doare burta. Ca daca nu noi, atunci…cine?

PS: Postare daruita lui Damian, Paulei si echipei lor!

Enervanta poveste a „te iubesc-ului”

2014-07-30 16.39.49

Io nu mi-am auzit batranii spunand niciodata „te iubesc”. In vremea aceea de tinerete vesnica, credeam ca ei nici nu stiu ce-i dragostea. Gandeam ca toate-s randuite dupa vreun plan lasat de parintii lor, stramosii mei. O strategie randuita ca sa ramaie gospodaria pe maini bune si harnice.

Da, mosii mei s-o purtat tare bine unul cu altul. S-o ajutat si s-o ascultat unul pe celalalt. Nu stiu sa hi intrata careva in casa lor sa le deie sfaturi. Ileana o fo mereu cu zambet, Dionisie ii duce dor greu.

Care isi afla draguta se stia in sat si-l prindea rusinea sa faca ce are de facut. Carevasazica ori cu una ori cu alta. Apoi universul se linistea. Niciodata insa nu se aliniau planetele ca sa tie vreme indelungata si cu bucurie iubire ascunsa, rusinoasa.

Amu, toata ziua ii cu „te iubesc” in stanga si-n dreapta. Nimeni nu asculta nevoile celuilalt insa. Fiecare vrea sa aiba, nicidecum sa dea. Fiecare vrea sa primeasca, nu sa ofere.

In universul de-amu parca nici planetele nu se aliniaza.

Mandra ca sunt romanca in Romania lucrului bine facut:)

aaa 276

Draga mama, dupa cum bine stii eu chiar is mandra ca-s romanca. Stiu bine ca te exasperez uneori cu lumea proiectata pe-un zid imaginar de bunatate si iubire, dar nu-i nici meritul meu, nici vina n-am. Mi se trage de la apa ceie buna din Tarnita, stii, din acea fantana ce-o sapat-o bunica cu mainile ei, langa coada soricelului si menta, de miroase a miere de albina. Ca am baut din potiunea asta magica ani la rand si-am scaparat ca din bagheta lui Harry Potter, flacari la joc in camin, de zbura cipca ceie alba-n struna de cetera tiganeasca la fisculas si invartita de Chioar. M-am rugat cu busuioc in mana. Am mancat tocana cu ratata si-am colindat pe Domnul pe o saniuta de lemn facuta de bunicul Dionisie si-o vioara purta versul in sat. Imi curge asta seva-n vinele-ngrosate de-un sange clocotind de dor de casa. De casa romaneasca, cu oameni de-ominie, harnici, carora le plac lucrurile bine facute. Cred eu, mama draga, ca mie mi dor de lumea mea, aceea pe care am trait-o candva, de care ma tin cu dintii asudand, de care crede eu ca depinde al nostru viitor. Si filtrez idealuri prin cele-nvatate cand imblam pe langa drum catre scoala cu o plasuca cusuta de bunica.

De-as putea, as lua patternul din Tara Lapusului, asa cum au luat socialistii o vreme modelul suedez pentru stabilirea de pe urma a competitivitatii in Europa.

In lumea aceea din vremurile inca ale noastre, oamenii se iubesc si se ajuta. Unul care o gatat de strans fanul, va privi mai intai la vecinul die camp daca i-s gata captitele mai inainte sa plece bucuros acasa. De-i die nuntit, ori de-i pomana, se strang bucatele, se ajuta la bucatarie, se cheama saracii, in toate ceasurile, bune sau rele. Orfanii-s mai iubiti ca cei cu parintii langa ei. In usa neincuiata sta o matura, semn ca stapanul nu-i acasa, nu intra nime. Tiganii trec pe drum fara sa fie spurcati, is chemati la lucru, bagati in casa, asezati la masa. Au invatat sa traisca neasupriti.

In lumea aceea din vremurile care inca le traim, oamenii muncesc asa ca albinele, stiu cat si cum sa manance, respecta apele, padurile si florile, isi iubesc animalele. Avutia lor, porodicii cu gust si laptele gras de bivol, ultimii din istoria Romaniei, painea de malai si branza aspra de oaie, ar putea fi avantaj competitiv in lume. Nepotii crescuti in iarba aud glasul pamantului, ii inteleg valoarea. Aud muzica insectelor, canta dupa 20 de ani cantecele samanilor. Transmit celorlalti mostenirea si identitatea culturala, sufletul romanesc autentic.

In lumea aceea din chiar zilele acesteea, cei ramasi acasa ii asteapta pe cei plecati. Nu sunt doua Romanii, e numai una, unita in universul de dor si de nevoi comune. Emigrantii trebuie sa revina, cati or putea. Fiindca cele ce le-au invatat le sunt de mare trebuinta celor de-acasa. Impreuna pot reconstrui o Romanie in care mandria de a fi roman poate deveni lider de piata prin lucrurile bine facute. Astfel, cand pretentia pentru calitate este impusa ca standard la acelasi pret, dar prin mai multa pasiune si interes, lumea se schimba. Intelegem ca e mult mai usor sa iti pese si sa cladesti cum se cuvine.

Draga mama, nu ma baga in seama prea mult. Tu stii ca eu sunt cam visatoare si ca am ramas inca in Tarnita, loc de creatie si poveste cu Sofronu lu Lupuc. Nu stiu ce-mi veni sa-ti scriu aici, cand pot sa te aud, sa-ti spui cat mi de dor.

Ziua în care am strigat die pã Ţibles-Romȃnie, te iubesc !

aaa1 226

Dintre crengile de nuc ce leganau odata o copila canta un vant racoros de munte magia ceterii din camin. Fata asculta si radea-n struna binecuvantata, iubire curata.

Vedea cerul jucandu-se cu nori de seninatate printre aroma frunzelor de nuc. Si vioara-i purta la dans, impreuna.

Sub umbrarul lui Dionisie, bea din laptele gras de bivol, ascultand povestea Maramuresului dintr-o struna groasa, batraneasca.

A stat in leagan de vioara o copilarie-ntreaga. Apoi o trecut drumu la camin printre doi mesteceni albi. O imblat purtata la roata de sapte pasi si-o jucat bucurand cipca die pa poale in bratele feciorilor.

O vale die pa Dobra i-a aratat odata lemnul din vioara. Si parfumul poamelor ce inmiresmau cantecul. A suit fata pa cel mai inalt varf die pa Tibles, pe struna subtire, de dor si jale.

Si de-acolo a chemat cat a putut de tare. Muzica si lumina, sa se scoboare peste ea.

https://www.youtube.com/watch?v=CVXSBrgB7OM