Tatal meu a murit in emigrare

IMG_6154

O fetita cu priviri curioase asteapta-n poarta sa vie tata acasa. Il asteapta de cateva zile bune, desi abia intr-o saptamana are sa ajunga. I se pare ca, cu cat sta liptita de grilajul ruginit si-l cheama-n departarea berzelor aflate la-naltimea stalpilor de telegraf, cu atat tata ar putea veni chiar si mai repede. O ajuta , ce-i drept, vant de toamna racoros, ca-i poarta dorinta pe frunze colorate pana-n cele mai indepartate zari ale lumii.

Mama isi tine obrajii in palmile insaprite de munca. Nu i-a spus nimeni fetii. Gabriel a murit. Acolo, in emigrare, aprins in rulota in care vietuia. Nimeni nu stie inca prin ce mister a luat foc maghernita si-n fapt, un singur lucru este in certitudinea lumii, ca tatal fetii nu mai vine inapoi acasa.

El nu mai poate veni inapoi nici macar in cele scanduri cusute pantru noi toti s-avem locas prin cele drumuri de le-om calatori dupa trecerea in ceea ce noi numim…nefiinta.

Cand mori acasa, in satul tau, momentul este trait de comunitate cu durere dar si cu naturaletea intelegerii pragurilor existentiale. Dar cand mori in strainatate, tragedia este de necuprins. Costurile transportarii spre slujba si ingropaciune sunt cat Goliat pentru cei mai multi din popor.

Asteptarea, cautarea, savarsirea tuturor documentelor si plata sumelor necesare recuperararii trupurilor noastre nici nu te mai lasa sa iti patrunzi doliul cum simti ca ai face-o pentru eliberarea energiilor. Esti tu odata un suflet amortit de durere, apoi esti injunghiat si intepat metodic de birocratie si saracie.

Moartea in emigrare, in solitudine, este una dintre cele mai cumplite incercari. Dumnezeu sa ajute familia aceasta. Sa inmoaie sufletele emigrantilor solidari cu durerea. Sa se stranga banii si sa ne trimitem mortii acasa in timeteu, sub pomi si flori. Sa nu ganditi altfel, ba sa credeti, ca cei mai multi dintre noi, asa vom trece dincolo. De aici. Si cei ramasi in urma vor avea grija unor biete trupuri, sa ne poata plange copii, sa ne poata cauta de-or avea nevoie de repere prin pamanturile romanesti.

Fata il asteapta pe pod acasa.

 

DONATII:

ROMBEL – Communauté roumaine en Belgique asbl
Rue Colonel Bourg 127/129, Boîte 15 1140 Evere
ING BANK Belgium, Swift BBRUBEBB
Cont: BE94 3631 3450 7314cu mențiunea: Sustinere familia Gabriel Cătălin GafteaCu mulțumiri,Echipa RomBel

http://www.rombel.com/stiri-belgia/56186-un-tanr-sucevean-gsit-carbonizat-intr-o-rulot-in-belgia-citete-mai-mult-pe-monitorul-de-suceava-httpwwwmonitorulsvrolocal2014-09-15un-tanar-sucevean-gasit-carbonizat-intr-o-rulota-in-belgia.html#.VCejwhbQ2M9

O trecut un om la noi pan sat

aaa1 265

Stii tu, mama, cum aseza Ileana lui Dionisie a Petrii septe perini cata parete cele mnieru sa nu ma traga frigu la inima? Cu perini lucrate-n tiara catre parete spoit in mniere de albina de omini cu credinta-n Dumezeu sa curete casa die cele hade…

N-am luat mama cu mine perinile cele mandre de la bunica din jos. O trecut pa la noi prin sat om bun si n-o stiut unde sa intre dupa ele. S-o oprit pa pod din sus die sat. Pa pod la noi, mama. Acolo unde ma opream diminetile cand intidem usa la camin dupa verjel si voie buna. Unde numaram stelele cu ciallati die a me varsta frageda si unde radeam die copilarie. Cum die nu l-o vazut Anuca sa-i hi data batar cojocu ciela pestrit de culori si flori? Iel btietu n-o stiut ce sa ieie…Si l-am vazut imbland p-aici cu voie buna si-ar hi vruta…da n-o avut in sacuiet numa vise pantru mine. O zis sa am rabdare, mama…

Da mnie atata mni die frig, maica me..Nu-i emigrarea dulce nici ii noaptea cu cer cu stele die numarat. Copilaria-i dusa, io am ramas singura pa podul vesniciei la Sofronu’ lu’ Lupuc…Mni tare frig, mama…Is ani de-amu si paste mine. Ma tem ca oi vini napoi palida. Sa nu ma tem? Sa ma las in voia lui Dumnezeu sa faca ce-a vre cu mine?

Ma gandesc sa viu io dupa el. Ca ase am tat vinit dupa tati ciele. Si numa n-am stiut ce mni baiu die mnie mni tat frig. Gandesc ca am uitat sa-mi ieu cojocu ciela stramt, dupa mine pont, cat sa-mi cuprinda inima, sufletu’ si mijlocu’. Sa ma tie pa veci aicea, da cumva, sa aiba grija si de sufletul mneu cineva. Un biet cojoc de la oile din Suciu de Jos. Cu el m-oi scobori apoi in Tarnitza sa ma duc si io impacata acolo unde mni locu’…la merii cia mandri si-ncarcati de mancau oile din iei, din crenjile ciele plecate die poame…

Ajunge. E prea multa iubire!

Bunici cetera

Imi povestea Ileana lui Dionisie a Petrii odata ca noi, femeile, trebuie sa mai impingem barbatii de la spate ca lucrurile sa se intample. Ceea ce ea nu mi-a spus si am vazut cu ochii tineretii mai apoi este ca, bietu Dionisie imbla in toate directiile in care il mana „dragostea” lui nu pentru ca ar fi fost de-o mare suspusenie ci pentru ca o iubea fantastic. Si drumul pe care l-au pornit laolalta in vremuri de 10 ani distanta de varsta le-a fost incununat de flori tinute de harnici bondari.

Magia din ochii bunicului cand o asculta cu incredere si bucuria ei vazandu-l cat o iubeste raman vesnica pomenire. Cred insa ca au luat cu ei secretul si nici popa-n biserica nu-l mai readuce la viata. Uneori, in vreme de fan vara cand ma sui la ei, le mai simt invatamintele si dragostea .

Dincolo de copilarie si copilariile noastre, iubirea, daruirea si magia, niste biete chestiuni de basme sau ancestrale, precum bunicii mei din timeteu, care nimeni nu le mai crede ci doar le cauta in subconstient, incep sa ma enerveze cand sunt filtrate prin mecanisme de excludere si chiar egoism.

Sentimente, sensibilitate si vise de copil, ma scot din saritele cele ascunse cand in fapt, nu-s traite cu profunzimea necesara depasirii unor conditii. Ca nu le-a lasat Dumnezeu acolo doar ca sa ne tina in nostalgie si speranta desarta! Le-a lasat ca sa ne ghideze si sa ne dea putere. „Te iubesc” in stanga, „Te iubesc” in dreapta. Vorbe atat de mari si inaltari pe false piedestale!

Cum ar fi sa spunem mai putin si sa infaptuim mai mult? Sa prindem harnicie si curaj, sa iesim la lumina. Daca credem in vise si vrem sa schimbam lumea poate ca trebuie sa incepem cu noi insine. Ne-ascundem dupa icoane fara sa avem in vedere ca nu suntem singuri. Ca nu este vorba numai despre noi. In biserica la rugaciune is mai multi credinciosi!

Daca ne este comfortabil sa spunem „te iubesc, omule, te iubesc, femeie!” dintr-o pozitie de mare obisnuinta, si ingradim ograda doar ca sa ne asiguram ca nu mai trebuie sa miscam un deget, din nou, spun, nu este vorba numai despre noi!

In iubirea de oameni nu intervine egalitatea. Unul poate iubi mai putin ca celalalt. Dar sa strigi „te iubesc” si sa nu auzi strigatul de disperare al celuilalt…mi se pare nu doar inechitabil…Cand tu imbratisezi darul lui Dumnezeu, caci El a creat iubirea de oameni, si te bucuri, dar lasi tristete inlacrimata si goluri neumplute de speranta…mi se pare ca fiecare dintre noi ar trebui sa urle putin prin Tarnitza sa-si revina!

Dumnezeu a lasat rabdarea. Si eu am incredere in El ca stie ce face cu lumea asta. Dar daca m-ar intreba pe mine cineva, as spune ca as vrea sa fiu iubita mai putin si sa capat mai mult ajutor. Atunci cand am nevoie.

Si toate cate nu s-au spus, vor fi scrise

 

aaa1 226

Dar cata incredere presupune scriitura! Cuvintele rostite au incarcatura si putere, is capabile sa modifice destine.

Cat poate echilibra o noua atingere in balanta aflata mereu in miscare. O atingere de fina apropiere de cuvinte rostite cu patima si taina ascunsa.

Emotia ochilor, a vederii si re-vederii, desi bulverseaza si intimideaza discursuri intregi indelung pregatite, echilibreaza tumultul si pune noi intrebari.

Ceea ce parea atat de complex, de dureros si imbatat cu iubire, acum se-aseaza precum linistea de vara cand nicio insecta nu mai cuteaza a zice nimic in zi de duminica.

Nu s-au deslusit mari dileme nici apele nu-s mai limpezi, dar flori au inceput sa creasca pe laga rau incantand camari ascune ale sufletului innebunit.

O noua intelepiciune si profunzime te pune totusi pe ganduri. Te-aduce din visarea viciata cu picioarele pe pamant. Iti aduce aminte ca tu nu esti cel mai important.

Imi pare rau, dar asa este. Cand om intelege ca nu este vorba despre noi insine si dorintele noastre imediate, fi-vom puternici sa ne ducem crucea si sa mutam muntii pentru vise. Pentru acele vise care se construiesc cu greu si pentru care musai batalie.

Atunci vom iesi din individualism. Om inalta visele cele imposibile si fascinante pe zmee construite inca din copilarie. Si om transforma lumea asta intr-una mai buna. Vom deveni cu toii magici. Si-om indoi universul cu timpul trecut si cel ce va sa vie, unind oamenii! Chiar prin puterea cuvantului!

O atingere a bujorilor din obraji mi-a adus aminte.

De greutatile care mi-au facut viata atat de frumoasa! Pesemne de aceea mintea mea sterge atat de usor clipe de usoara detasare si cladeste pe cele de esenta tare.

Nu cunosc aceasta forta noua pe de-a-ntregul. Si parca ma-nfioara. Ca poate sa gresesc. Dar cum sa gresesc oare cand in ciuda temerilor si-a angoaselor, sfletul meu zambeste si-aseaza caramizi in liniste, independent de ganduri, in simtiri de-nduiosare si parfum de dulce alinare?

Cu muzica prin vine clocotind

aaa1 259

E ca si cum m-as ruga tot timpul. Findca muzica ma rascoleste precum rugaciunea. Ma dezveleste de minciuni si-mi pune intrebari. Si cand ascult cetera ma duc dincolo la batrani.

Ca ea, muzica, ma leaga de cele sfinte. Ma obliga sa-mi revizuiesc mereu actiunile. Nu ma scapa nicio lipa.

Cand ma lasa sa joc, ma-mbraca-n poale albe si-mi da trairile din camin si simtul unei strune tziganesti, cu viata libera.

Cand ma lasa sa dansez, ma imbata cu nebunia tineretii vesnice.

De cele mai multe ori, e o vioara ce mana viata in directia stabilita-n botejiune.

Cred ca frumusetea rara a celor ce se deosebesc de tot ce-i comun in muzica este redata publicului de propriul lor suflet. Astfel, o vioara care bulverseaza nu e doar geniala. II vezi sufletul.Unic. Si asta infioara ori creaza iubirea.

De aceea ascult muzica pe alese si nu pe ce anume are trecere la public.

In acea mzuica ma regasesc. Stau de vorba cu mine. Uneori si cu samanii de dincolo.

Ma imbarbatez dupa ce curat cele rele prin niscaiva lacrimi, ma bucur si ma inalt la ceriuri pe aripi de sunete. Profunde, primite-n dar de la cei care si-au daruit sufletul asadar pentru vindecarea si mantuirea noastra. Se cheama ca sunt un soi de apostoli, nu-i asa?

Ziua în care m-au închis

IMG_6181

Si pe cand credeam ca lucrurile se aseaza die pa drum forestier pa unul european si visul parca devenea mai tangibil, m-au ridicat de pe aeroport. Un miez de fata, un costum tocit si-un diplomat die trei lei. Ca prezentasem efectele privatizarii in Romania la o conferinta in Budapesta si-am vrut sa hiu prezentabila. Intram astfel cu mintea senina in Bruxelles. Cu doua saptamani mai inainte sa intram in familia Uniunii Europene. Foile pasaportului romanesc aratau drumurile celor prea minunate nouazeci de zile permise de regulile unora mai puternici ca mine. Geaba ma aflam in termenii stabiliti de cele legi europene, cand avantul prostesc al controlului vamal sau de orice alta natura administrativa poate calca un om in picioare cu satisfactie si excitare, o va face. Ca si asa este umanitatea. Si cand un om va putea abuza de un altul, cam asta devine preocparea si cautarea lui.

Uimita-am fost de ingustimea uniformelor care nu faceau diferenta dintre Budapesta si Bucuresti, si mai indurerata am fost sa ma vad inchisa-ntre patru pereti cimentati de-o inchisore rece. Lovit-am fost pana in maduva oaselor sa nu ma stiu vinovata de altceva decat de ganduri si vise tesute-n tiara la Suciu de Jos. Pregatita am fost pentru multe, da’ sa-mi iei nime-n drum libertatea..asta nu puteam cuprinde. Mi-au luat actele si rondiurile. In puscarie paturi supraetajate , un WC si-o chiuveta. Intr-un colt un pat de prunci! Vinovati si-aceia ca-s copii de emigranti nepoftiti.

Mai inainte sa-mi ia actele ii aud ca-s tiganaca. Imi stiu bine parul niegru din cap si buna ce mi l-a dat.

Lasatu-m-au sa dau un telefon. Singur, pe el sa vie sa ma vada, si sa-mi aduca de mancare.

Am ramas trei zile si doua nopti. Gol a fost sufletul meu atunci si mintea mea nu mai putea gandi nimic. M-au lasat sa ies la plimbare pe coridoarele galbejite alaturea de-o matahala de vames. Sa pazeasca romanca, un pericol pentru securitatea europeana.

M-au luat si m-au suit cu politie in avion. Aparte de ceilalti calatori. Mi-au rupt sufletul. Pasaportul se afla la pilot, ca sa ma inchida si ungurii. Sa ma invat minte.

Cum cei de pe aeronava cunosteau obiceiul locului, nefiind eu prima, venit-au sa-mi dea ceai si sa ma linistesc. Din plicul alb insemnat au scos un pasaport. Curat. Caci n-au avut ce sa-mi faca. Eram in termenul legal de sedere. Au putut doar sa abuzeze. Atat. Si asta au facut.

Multa vreme n-am inteles de ce a trebuit sa trec prin cosmarul privarii de libertate. Peste ani, dupa ce o buna bucata din vis s-a implinit..acum stiu ca acele momente grele imi marcheaza de fapt destinul. Si lupta pentru o emigrare corecta, inclusiva este si a mea. In fapt, este flacara ce arde si de la care n-ar trebui sa ma abat cand ma imbat cu apa rece de la prea mult bine.

Ar trebui sa cat costumul cel tocit, diplomatul saracacios din panza si fata inchisa cu ani in urma. Fiindca pe aceea Dumnezeu o iubeste si o incearca zambind. Sa-i arate drumul.

 

 

Romȃnie, imi lipsesti!

aaa1 196

Din cornu casii, die sub naframa niagra agatata die dupa Ileana lui Sofron, vad toamna die pa Dumbrava. Prin dorul din ochii mei, ase amarati cum is ei, ma incapatanez sa-mi vad inca si batranii. Si-n mintea mea beteaga ei is tot vii si tot cu grija die nepoata.

N-am apucat culorile toamnei cand am lasat sura si grajd, diboli si cai, porci si gaini pentru niste straini. N-am mai apucat sa tai vejii cu ei, nici am strans ultima otava.

N-am mai desfacat cucuruzii, nici am aurit un ultim malai in cuptior.

Am strans prunele si n-am facut horinca.

Cetera-n camin o zis die Sf. Marie, da’ io luasem calea grea de cum o rasarit soarele die cu o saptamana inainte.

Mi-am lasat sura si grajdiul. Bivolii asteapta nepoata sa sara pa usa. Porcii-s cuminti cu urechile ciulite la drum. Gainile asculta un cocos care a uitat sa cante revenirea. La viata de dimineata, la Suciu de Jos.

Romanie, imi lipsesti! Romanie, te iubesc!

 

Rau mi-e mie, ori ba?

aaa1 226

Mult ma-ntreaba inima,

Rau mi-e mie, ori ba?

Eu zic, zau ca nu mi-e rau,

Lacrimile curg mereu.

Ca in taci, taci, inima mea,

Nu tat tangui asa,

Ca nu-i trai cat lumea,

Ca-i trai o zi, ori doua,

Si te-i topi ca o roua.

Infloriti, fori, cat gardurile,

Sa va bata vanturile.

Infloriti ori nu-nfloriti,

Mnie nu-mi mai trebuiti…

Daca nu ati inflorit

Atunci cand mi-ati trebuit!

Canta cucul intre flori

Dupa pasti, insarbatori,

Imi venira petitori.

Grabisi, mama, fii iertata,

Sa ma dai de voi departe,

Sa plang in strainatate..

Straina-s, si-ase-oi ramane

aaa1 232

Straina-s, Doamne, straina,

Ca si floarea din gradina,

Dar nici floarea nu-i straina,

C-are frunze pe tulpina

Si pamant si radacina.

Straina-s, strain ma cheama,

Straina-s de buna seama.

Straina-s, straina-mi zice,

Straina-s pe und m-oi duce.

Straina-s si n-am pe nime

N-am o vorba cui ii spune.

Trag la rau si zic ca-i bine,

Plang cand nu ma vede nime.

Baga-ma, Domane-n mormant,

Sa nu sufar pe pamant.

Tarana ma inveleasca,

Inimioara-mi putrezeasca.

Spune-mi, Ioachime, balada:

Mama me cand o cantat

aaa1 094De sub brau strans usor pe dupa pantec viu, o mama tanara isi asculta copila. E in sfarsit linistita, cetera o tras struna subtire zicand joc de-nceput pana la fisculas. Din Suci, din Tara Lapusului. Joc greu si cu inflexiuni de inalta rezonanta in viata. Atunci pantecul nu mai zvacneste. Copila-i leganata-n lumea muzicii, horile-i descanta sa aibe noroc, ii da cu ghioc.