Stii tu, mama, cum aseza Ileana lui Dionisie a Petrii septe perini cata parete cele mnieru sa nu ma traga frigu la inima? Cu perini lucrate-n tiara catre parete spoit in mniere de albina de omini cu credinta-n Dumezeu sa curete casa die cele hade…

N-am luat mama cu mine perinile cele mandre de la bunica din jos. O trecut pa la noi prin sat om bun si n-o stiut unde sa intre dupa ele. S-o oprit pa pod din sus die sat. Pa pod la noi, mama. Acolo unde ma opream diminetile cand intidem usa la camin dupa verjel si voie buna. Unde numaram stelele cu ciallati die a me varsta frageda si unde radeam die copilarie. Cum die nu l-o vazut Anuca sa-i hi data batar cojocu ciela pestrit de culori si flori? Iel btietu n-o stiut ce sa ieie…Si l-am vazut imbland p-aici cu voie buna si-ar hi vruta…da n-o avut in sacuiet numa vise pantru mine. O zis sa am rabdare, mama…

Da mnie atata mni die frig, maica me..Nu-i emigrarea dulce nici ii noaptea cu cer cu stele die numarat. Copilaria-i dusa, io am ramas singura pa podul vesniciei la Sofronu’ lu’ Lupuc…Mni tare frig, mama…Is ani de-amu si paste mine. Ma tem ca oi vini napoi palida. Sa nu ma tem? Sa ma las in voia lui Dumnezeu sa faca ce-a vre cu mine?

Ma gandesc sa viu io dupa el. Ca ase am tat vinit dupa tati ciele. Si numa n-am stiut ce mni baiu die mnie mni tat frig. Gandesc ca am uitat sa-mi ieu cojocu ciela stramt, dupa mine pont, cat sa-mi cuprinda inima, sufletu’ si mijlocu’. Sa ma tie pa veci aicea, da cumva, sa aiba grija si de sufletul mneu cineva. Un biet cojoc de la oile din Suciu de Jos. Cu el m-oi scobori apoi in Tarnitza sa ma duc si io impacata acolo unde mni locu’…la merii cia mandri si-ncarcati de mancau oile din iei, din crenjile ciele plecate die poame…

Imi povestea Ileana lui Dionisie a Petrii odata ca noi, femeile, trebuie sa mai impingem barbatii de la spate ca lucrurile sa se intample. Ceea ce ea nu mi-a spus si am vazut cu ochii tineretii mai apoi este ca, bietu Dionisie imbla in toate directiile in care il mana „dragostea” lui nu pentru ca ar fi fost de-o mare suspusenie ci pentru ca o iubea fantastic. Si drumul pe care l-au pornit laolalta in vremuri de 10 ani distanta de varsta le-a fost incununat de flori tinute de harnici bondari.

Magia din ochii bunicului cand o asculta cu incredere si bucuria ei vazandu-l cat o iubeste raman vesnica pomenire. Cred insa ca au luat cu ei secretul si nici popa-n biserica nu-l mai readuce la viata. Uneori, in vreme de fan vara cand ma sui la ei, le mai simt invatamintele si dragostea .

Dincolo de copilarie si copilariile noastre, iubirea, daruirea si magia, niste biete chestiuni de basme sau ancestrale, precum bunicii mei din timeteu, care nimeni nu le mai crede ci doar le cauta in subconstient, incep sa ma enerveze cand sunt filtrate prin mecanisme de excludere si chiar egoism.

Sentimente, sensibilitate si vise de copil, ma scot din saritele cele ascunse cand in fapt, nu-s traite cu profunzimea necesara depasirii unor conditii. Ca nu le-a lasat Dumnezeu acolo doar ca sa ne tina in nostalgie si speranta desarta! Le-a lasat ca sa ne ghideze si sa ne dea putere. „Te iubesc” in stanga, „Te iubesc” in dreapta. Vorbe atat de mari si inaltari pe false piedestale!

Cum ar fi sa spunem mai putin si sa infaptuim mai mult? Sa prindem harnicie si curaj, sa iesim la lumina. Daca credem in vise si vrem sa schimbam lumea poate ca trebuie sa incepem cu noi insine. Ne-ascundem dupa icoane fara sa avem in vedere ca nu suntem singuri. Ca nu este vorba numai despre noi. In biserica la rugaciune is mai multi credinciosi!

Daca ne este comfortabil sa spunem „te iubesc, omule, te iubesc, femeie!” dintr-o pozitie de mare obisnuinta, si ingradim ograda doar ca sa ne asiguram ca nu mai trebuie sa miscam un deget, din nou, spun, nu este vorba numai despre noi!

In iubirea de oameni nu intervine egalitatea. Unul poate iubi mai putin ca celalalt. Dar sa strigi „te iubesc” si sa nu auzi strigatul de disperare al celuilalt…mi se pare nu doar inechitabil…Cand tu imbratisezi darul lui Dumnezeu, caci El a creat iubirea de oameni, si te bucuri, dar lasi tristete inlacrimata si goluri neumplute de speranta…mi se pare ca fiecare dintre noi ar trebui sa urle putin prin Tarnitza sa-si revina!

Dumnezeu a lasat rabdarea. Si eu am incredere in El ca stie ce face cu lumea asta. Dar daca m-ar intreba pe mine cineva, as spune ca as vrea sa fiu iubita mai putin si sa capat mai mult ajutor. Atunci cand am nevoie.

Dar cata incredere presupune scriitura! Cuvintele rostite au incarcatura si putere, is capabile sa modifice destine.

Cat poate echilibra o noua atingere in balanta aflata mereu in miscare. O atingere de fina apropiere de cuvinte rostite cu patima si taina ascunsa.

Emotia ochilor, a vederii si re-vederii, desi bulverseaza si intimideaza discursuri intregi indelung pregatite, echilibreaza tumultul si pune noi intrebari.

Ceea ce parea atat de complex, de dureros si imbatat cu iubire, acum se-aseaza precum linistea de vara cand nicio insecta nu mai cuteaza a zice nimic in zi de duminica.

Nu s-au deslusit mari dileme nici apele nu-s mai limpezi, dar flori au inceput sa creasca pe laga rau incantand camari ascune ale sufletului innebunit.

O noua intelepiciune si profunzime te pune totusi pe ganduri. Te-aduce din visarea viciata cu picioarele pe pamant. Iti aduce aminte ca tu nu esti cel mai important.

Imi pare rau, dar asa este. Cand om intelege ca nu este vorba despre noi insine si dorintele noastre imediate, fi-vom puternici sa ne ducem crucea si sa mutam muntii pentru vise. Pentru acele vise care se construiesc cu greu si pentru care musai batalie.

Atunci vom iesi din individualism. Om inalta visele cele imposibile si fascinante pe zmee construite inca din copilarie. Si om transforma lumea asta intr-una mai buna. Vom deveni cu toii magici. Si-om indoi universul cu timpul trecut si cel ce va sa vie, unind oamenii! Chiar prin puterea cuvantului!

O atingere a bujorilor din obraji mi-a adus aminte.

De greutatile care mi-au facut viata atat de frumoasa! Pesemne de aceea mintea mea sterge atat de usor clipe de usoara detasare si cladeste pe cele de esenta tare.

Nu cunosc aceasta forta noua pe de-a-ntregul. Si parca ma-nfioara. Ca poate sa gresesc. Dar cum sa gresesc oare cand in ciuda temerilor si-a angoaselor, sfletul meu zambeste si-aseaza caramizi in liniste, independent de ganduri, in simtiri de-nduiosare si parfum de dulce alinare?

E ca si cum m-as ruga tot timpul. Findca muzica ma rascoleste precum rugaciunea. Ma dezveleste de minciuni si-mi pune intrebari. Si cand ascult cetera ma duc dincolo la batrani.

Ca ea, muzica, ma leaga de cele sfinte. Ma obliga sa-mi revizuiesc mereu actiunile. Nu ma scapa nicio lipa.

Cand ma lasa sa joc, ma-mbraca-n poale albe si-mi da trairile din camin si simtul unei strune tziganesti, cu viata libera.

Cand ma lasa sa dansez, ma imbata cu nebunia tineretii vesnice.

De cele mai multe ori, e o vioara ce mana viata in directia stabilita-n botejiune.

Cred ca frumusetea rara a celor ce se deosebesc de tot ce-i comun in muzica este redata publicului de propriul lor suflet. Astfel, o vioara care bulverseaza nu e doar geniala. II vezi sufletul.Unic. Si asta infioara ori creaza iubirea.

De aceea ascult muzica pe alese si nu pe ce anume are trecere la public.

In acea mzuica ma regasesc. Stau de vorba cu mine. Uneori si cu samanii de dincolo.

Ma imbarbatez dupa ce curat cele rele prin niscaiva lacrimi, ma bucur si ma inalt la ceriuri pe aripi de sunete. Profunde, primite-n dar de la cei care si-au daruit sufletul asadar pentru vindecarea si mantuirea noastra. Se cheama ca sunt un soi de apostoli, nu-i asa?

Din cornu casii, die sub naframa niagra agatata die dupa Ileana lui Sofron, vad toamna die pa Dumbrava. Prin dorul din ochii mei, ase amarati cum is ei, ma incapatanez sa-mi vad inca si batranii. Si-n mintea mea beteaga ei is tot vii si tot cu grija die nepoata.

N-am apucat culorile toamnei cand am lasat sura si grajd, diboli si cai, porci si gaini pentru niste straini. N-am mai apucat sa tai vejii cu ei, nici am strans ultima otava.

N-am mai desfacat cucuruzii, nici am aurit un ultim malai in cuptior.

Am strans prunele si n-am facut horinca.

Cetera-n camin o zis die Sf. Marie, da’ io luasem calea grea de cum o rasarit soarele die cu o saptamana inainte.

Mi-am lasat sura si grajdiul. Bivolii asteapta nepoata sa sara pa usa. Porcii-s cuminti cu urechile ciulite la drum. Gainile asculta un cocos care a uitat sa cante revenirea. La viata de dimineata, la Suciu de Jos.

Romanie, imi lipsesti! Romanie, te iubesc!

Mult ma-ntreaba inima,

Rau mi-e mie, ori ba?

Eu zic, zau ca nu mi-e rau,

Lacrimile curg mereu.

Ca in taci, taci, inima mea,

Nu tat tangui asa,

Ca nu-i trai cat lumea,

Ca-i trai o zi, ori doua,

Si te-i topi ca o roua.

Infloriti, fori, cat gardurile,

Sa va bata vanturile.

Infloriti ori nu-nfloriti,

Mnie nu-mi mai trebuiti…

Daca nu ati inflorit

Atunci cand mi-ati trebuit!

Canta cucul intre flori

Dupa pasti, insarbatori,

Imi venira petitori.

Grabisi, mama, fii iertata,

Sa ma dai de voi departe,

Sa plang in strainatate..

Straina-s, Doamne, straina,

Ca si floarea din gradina,

Dar nici floarea nu-i straina,

C-are frunze pe tulpina

Si pamant si radacina.

Straina-s, strain ma cheama,

Straina-s de buna seama.

Straina-s, straina-mi zice,

Straina-s pe und m-oi duce.

Straina-s si n-am pe nime

N-am o vorba cui ii spune.

Trag la rau si zic ca-i bine,

Plang cand nu ma vede nime.

Baga-ma, Domane-n mormant,

Sa nu sufar pe pamant.

Tarana ma inveleasca,

Inimioara-mi putrezeasca.

Spune-mi, Ioachime, balada:

De sub brau strans usor pe dupa pantec viu, o mama tanara isi asculta copila. E in sfarsit linistita, cetera o tras struna subtire zicand joc de-nceput pana la fisculas. Din Suci, din Tara Lapusului. Joc greu si cu inflexiuni de inalta rezonanta in viata. Atunci pantecul nu mai zvacneste. Copila-i leganata-n lumea muzicii, horile-i descanta sa aibe noroc, ii da cu ghioc.