Mai măruţ cu mere coapte

aaa1 226Un straf cu vise si-un ham de cal tanar zboara lin deasupra florilor in sus, catre cucul din Tarnitza. Sofron are ochii veseli si-i poarta-n toate culorile raului verde-albastru, Tibles mandru ce-nvie Lapusul printre sate die oameni cumpatati. Un maieran di pa obcina, leagana gandurile si nepoata asezata cuminte pa scandura de brad rade catre soare. In spate-o batrana ii masoara cu privirea, tinand sacuietu’ cu merindea-n mana. Calul iera cam salbaticit inca die tinerete, da’ nici Sofron nici nepoata nu simteau spaima. Numa jar die cuptor bun die copt piscote la nunta. Asie bateau doua suflete, unu-ntr-altul ca samburii din cel mar copt din Tarnita, taramul lui Dumnezeu, de dincolo de toate lumile. Batranu-i da puicutei sa tie calul inaripat die se facu dealu lunca si valea buna de duca. Catre ceruri. Si poalele-n cipca tresareau la urcare, jucand florile die pa zade laolalta cu cele-nmiresmate de pamant datator de viata. Scapara flacari cand animalul, cand fata si sub ei mii de pietricele lasau praf si pulbere fina de speranta ridicata la Dumezeu.

Si-n varfutu dealului, trase copita semn. Codana o desfacut iapa din stransoare-a stapanului si-o alinta pe-un crestet moale, incalzit de-un sange ce fierbea inca.

Ileana si Sofron scuturau meri copti sa faca must dulce. Albinele roiau la intrecere cu oile ce-si potoleau pofta die pa crengile lasate-n jos die-atata bogatie. Poamele rosii-galbene parfumau Tarnita pa cotu din sus, impaienjenind ochii de bucurie. Doi batrani le adunau in saci de rafie alba. O nepoata-i vede acum ..tineri punand pe-o-lalta amintirea copilariei in desajii din emigrare. Un cuc ii mai coboara cate-un mar de la Cel de Sus sa-i indulceasca zilele de duminica.

Răsfăţ

670Iese prunca iubita din tarnatul batranilor si-si limpezeste privirea catre ceriurile Domnului. Nu stie sa se fi uitat atat de multa vreme-n ascuzinsurile norilor, jucandu-se cu creatiile Lui si stiuletii de porumb, cand a crescut mai inalta ca si rujile din gradina. Si cat au gatat die facut faciturile si-odata s-a facut toamna de-a doborit parfumul petalelor spre pamantul rece. Si pana sa treaca colinda, a-ngropat si trupurile ce gazduiau pe cei ce-au alintat-o…asa cum soarele-si alinta floarea-n lanuri o vara-ntreaga. Veri la rand, ani la rand.

Din verdeata inca necosita, pe undeva pe Dobra si-n drum catre Tarnita, o femeie care parca nici nu a crescut atat de mult, invarte-n valuri albastrul cerului scaldat in soare de vara. Nu-si mai simte trupul dupa ce a intors o lume pe dos ca sa afle. Adevarul calatoriei sale si-a rasfatului lor.

Parfum de coada soricelului ii deschide cerurile, descatusand norii grei…scoborand peste ea dragoste si bunatate. Nu stie inca de ce o mangaie Doamne, Doamne cu atatea daruri. Pana nu demult, isi stergea lacrimile-n albia raului, sa-si spele tristetea si sa-si alunge visele cele neimplinite la timp. La timpul ei. Nu stie ce sa faca cu ele si le desface cu emotie. Acolo, sub albastrul cerului. Unde deodata parca ar fi pe tarnatul de-acasa. In sinceritate si o nemaistiuta iubire, pe treptele mici ale primilor pasi catre o noua viata.

Tine-n brate ce-a capatat, apropie genunchii la piept. Si rade simtindu-i mangaierea, bucuria ei…de care nici macar nu mai stia. „Esti un copil…”

Poate, unul extrem de iubit si de rasfatat. Pierdut si redescoperit intr-o viata, o alta, petrecuta sub cerul albastru, deschis si in emigrare…

 

 

Nu lasa, maicuta, sa pierim pe cale

10403585_1452894984993185_3693369484169790375_nMai stii tu mama draga, cum in vremea in care talpile-mi colindau desculte vaile Lapusului alergand fluturii, o priceasna pregatea alaiul si icoana de mers pe jos la Rohia, la manastire? Ca de la noi din Suciu de Jos pana acolo sa fie vreo 20 de kilometri die drum, ase-i?

Si-am coborit in mare graba die pa Poderei, lasand jocurile cu mestecenii cei albi si florile cele galbine, imparatese ale ceriului pe Pamant, sa prind din urma priceasna maicii Domnului.

Pe cand saream peste poieni si Tibles, sa ma pot alatura celor credinciosi, aveam trairea inaltarii sufletului catre Dumnezeu. Nu ti-am spus niciodata asta, asa-i, mama? Cine sa-ti spuie…cat am fost acasa am ratacit cautand veselia tineretii, iar dupa ce-am facut sacuietul si desajii die pribeag…am pus incuietoare gre pe adevarul de la Suci.

Afla dara ca aceasta-i priceasna, mama, die ma-nfioara pa mine si desface ce-am intis. Si cu alaiul dusu-m-am pe jos sa o ascult…Si ase die rau imi pare..ca nu-s acolo sa te tiu astazi langa mine, in brate, sa-ti spui. Sa stii tu, draga mama, ca si eu as vrea sa fi inchisa portile ce-aveam de-nchis in alta viata si in asta, in care tu esti lumina ce vegheaza sa nu orbecai prin iad, sa fie mai usor, sa nu te supar, nici sa-mi duci atata dorul. Dar vezi tu, mama, cum n-am fo io bugat de harnica si die iute, die am aiesta zbucium sa las in urma cieva, asa cum tu lasi cantec si oameni carora le-ai schimbat si alinat viata? Intelegi dara ca nu-i din nemultumirea catre Cel de Sus…ca-i intocmai credinta ca Afimie, Ileana, Sofron, Dionisie si Constantin si Zamfira ne-o lasat noua sa ducem mai departe ceea ce ei o lucrat cu mare greutate, platind cu viata un anume fel de gandire si de manifestare simpla si totusi atat de complexa! Intelegi tu, mama, ca n-am cum sa cad, fiindca tu m-ai facut din aluat cinstit in rugaciune, hori si lapte dulce. Ca nu ma lasa Domnul cata vreme il caut, ca voi fi lovita inca si-oi cunoaste durere, dar n-oi cadea in intuneric. Ce lucru mai mare de-atat mi-ai fi putut darui?

Si…ma iarta, mama, ca is asa apriga-n raspunsuri pe care nici ca le stiu inca.

Sa fii sanatoasa, mama, sa te bucuri, Marie, de nume binecuvantat ce ti l-au dat si de forta cu care ai trecut peste incercari. Sa fii mandra, mama, de puterea ta de vindecare, ca tu esti minunea lui Dumnezeu pe Pamant si azi, ca si in toate zilele, bucura-te!

La multi ani, mama!

Libertate

aaa1 259Candva am atins cerul cu mana din car de la Lupuc, coborind die pa Dobra, fan uscat in mirodeniile din gradina Domnului. Am mangaiat soarele de deasupra clopului batran, de paie. Luat-am poame insiropate, sa-mi indulcesc viata de va sa vie.

Pus-o pe Rai Cel de Sus usa mare, lucrata-n semnele inca nedeslusite de mintea omului.

Si io caut de-atunci gustul acela si parfumul dintre flori sa ma mai suie odata macar pana la clopu’ lui Lupuc…

Brazi verzi neinceputi de secure mni-o vorbit de-un cantec magic ce-ar putea descatusa lacata. Zice ca dintr-un lemn pretios die pa huciului Tiblesului o facut un batran odata o vioara pantru a lui nepoata.

Un fecior din sat pazea din priviri fata ca pe o comoara. Nu stia cum sa se apropie de codana, ca zburda in rasfatul bunicilor speriind oamenii. Si-o prins feciorul a zice la cetera cantec fermecat de sufletul lui pentru fata. Pe cand apasa struna subtire in dans de rau de munte, sufletul sau lucra imagini, carusel de viata…aprinsa ca jarul sub malai, cumpatata ca vorba lapusenilor. Asa i-a zis fetii…si-asa a ajutat-o sa retraiasca prin muzica lui cerul atins cu mana din carul bunicului.

 

 

Bunicule, ma mai astepti?

photoMiros de brad uscat ma intampina cand Badea Dionisie, ultimu’ bunic, destide lemnaria. Cata saniuta fetii, sa i-o arate. Cand o afla rade si zice: „ni, ca nici ata cu care tie trajem pa Dumbrava nu o am rupt.”

Fata se bucura de dragostea lui asa cum s-o bucurat tata viata. O zburat pe alb omat cernut de ceriurile din Tara Lapusului cand o biata saniuta cioplita de-un batran stapan pe scara rugii catre Cel de Sus, purta nepoata in dulce struna de vioara la colinda.

L-am rugat dara sa ma astepte pana la Craciun. Cand oi vini iara la el. M-o privit cu lacrimi doi ochi de culoare vie. Ma urmaresc acei ochi. I-a avut si Sofron, celalalt bunic. Is ca apa din Tibles, imi pun intrebari, ma tulbura cand ploua sufletul meu, ma alina cand raze de soare prin umbrar ma managaie. As vrea sa ma poci dezlega de ei cateodata cand…e prea greu. Apoi mi-aduc aminte de Afimie si ma ineaca plansul. Trebe sa-i duc peste tot, sa nu uit adevarul despre mine.

Am plecat privirea. Cu voia Domnului nu ma poci pune, mi-a ridicat si celelalte suflete dragi mai inainte sa fi apucat sa le spui. De drag.

Am fost in timeteul din sus sa-i caut. Nu este nimic trist la acele morminte. Si asta ma scoate din sarite uneori. As vrea sa ma asez acolo langa ei si sa urlu. Dar nu ma lasa soarele ce scalda florile si poamele. Marea de verdeata, caii si iezii jucausi dimprejur, Suciul intreg la poalele lor. De parca ei ar veghea la buna randuiala. In loc sa-i plang ca-n primul an, acum ma scobor plina de energie. Printre ramurile bogate vara le vad chipurile duioase privindu-ma. Nu m-au dojenit, nici m-au judecat. Orice am facut eu a fost bine, spre disperarea parintilor. M-au tesut in mintea lor din suferinta si bucuria ce-au primit de la stramosi si s-au rugat pentru mine. Cand regulile impuse noua scoteau la iveala stricaciunile fetii de-au crescut, o provocau sa mearga inainte, prin propria-i constiinta, zambet si struna de vioara agatata-ntr-o casuta de lemn langa icoanele sfinte. Cand suna acea vioara, sufletu-i juca in camin, pe brate de jucausi, si natura-ntreaga-i raspundea, trezind un univers inveselit sa-i ierte pacatele facute din iubire si s-o indrume sa-si gate drumul. Musai ca Afimie nu s-o chinuit in lagar pentru nestire, nici ceilalti Constantin, Marie, Simion, Petre, Nicolaie si Zamfira n-or hi patimit degeaba.

Mi-a povestit de mine. De parca eu as fi fost lumina Ilenei lui. Ileana lu’ Dionisie a Petrii. Fara de care nu dormeam. Fara de care nu mancam. Ma intreaba daca am gatat ce-am avut die facut in Bruxelles. Ma cutremur. Parca nici n-am inceput si era in vremea zilelor acestea de plecasem. Acum zece ani. Inainte cu o saptamana de Sf. Marie. Mi-e dor de incercarile de la Rohia, dar va scriu cand e vremea pricesnei de ma-ndreapta catre Iisus.

Prin modestia lui am vazut cat de trecatoare-s toate. Ca la capat ar vrea doar urechile care sa-i asculte tineretea. Apoi a mere la Ileana lui pe care a iubit-o. Eu am vazut dragostea lor. Cand el ii intorcea aspreala cu o gluma si Ileana se inmuia de dragul lui. N-am mai vazut asa ceva niciodata. Fiindca Dionisie avea rabdare, sacrificiu si iubire pana la Dumnezeu si inapoi la Ileana. In casa lor nu era sfada, nici suduiala pacatoasa a sfintilor. A fost odata ca niciodata un mos si-o baba. Si-au crescut o nepoata de la cinci luni in caldura flacarilor de lemne arse in casa cu icoane si vioara. La gura lor a stat intelegerea si rugaciunea. Munca si veselia i-a purtat pe toate vaile Suciului, invatand fata sa-si vada de drum oricate hartoape si uscaturi i-ar ingreuna picioarele.

De Craciun ma duc la Dionisie a Petrii. Sa-mi spuie de tinereata lui. Mai tine-l Doamne, ca tare ar vrea sa povesteasca.