Sinuciderea lui Niculaie

IMG_6182

Cand l-am aflat pe Niculaie, m-am cutremurat.

Pe gredina, taie vejii. Are doar 10 ani, e slab, tuns la zero si cu mainile lungi. Niste degete subtiri insfaca malaiu uscat si-l aburca pa umar, sa-l suie-n car. Iera cu bunicii lui, undeva pe-o bucata de pamant, in Botosani.

O martoaga ii striga de nerabdare sa intre in grajd, se innoptase bine si ei incarcau al patrulea car in ziua aceea.

Niculaie era de-a Cebotariului, sau a Cojocariului, ca bunicul sau lucra ptieile in sat. Stiut o fo pan tat judetul, dar dupa revolutie n-o mai trebuit nimanui cojoace. Ca, lumea-i amu tomnita sa poarte numa cu eticheta de toti vazuta. Die nu pui haina buna la vedere, nu-i in sama, desi, cojocăritul este un meşteşug de veche tradiţie. Pe monumentul antic de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi in cojoace   din blană. În numeroase documente din epoca medievală din Moldova se menţionează un număr mare de cojocari din sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti.

Odata cu schimbarea vremii, traiul lor s-o-mputinat, o vandut oile asa cum au facut cei mai muti, satenii o imbatranit, copii lor au iesit din ograda incotro o vazut cu ochii. Miron, tatal a avut atatea meserii ca nici el nu-si mai aduce aminte.

Primul impuls este sa pleci. Saracia si neputinta te alunga. Nu mai vezi nimic bun si nimeni nu te trage de maneca. Si copiii tai iti spun sa te duci o vreme, ca va fi bine. Devin automat maturi, sar cateva etape de inocenta. Dar lucrurile-s asezate-n viata pe niste praguri. Si daca sarim peste ele si nu le urcam, consumat afectiv, nu suntem suficient de pregatiti pentru urmatorul.

Niculaie sta deasupra vejiilor si-si simte trupul firav scartaind sub malaiul uscat. Se joaca cu norii de seara si-o intalneste pa mama limpezind o oala in care o avut lapte pentru el si fratele lui. Ii vede bucuria ca i-o mancat pruncii bine.

„-Nicule, ce faci? De ce rozi atata paiu’ ala, da-i drumu’, mai baiatule, ca te inveti asa, mama…” Era bunica, Lucretia, din partea mamei, Anastasia. O femeie mica, cat un sac de faina die malai. Dar tare ca piatra de munte. I-a promis fetii ca are grija de ei, de amandoi, ca mai era si Razvan.

Copii erau ingrijiti bine, ei ajutau in voia lor la treburile gospodariei. Cebotariul zicea mereu c-or face cand or hi mari, amu li vremea. Razvan avea 5 si Niculaie 8.

Pe la mijlocul satulii, opreste caru sa intre Cebotariul la bar la Liviu, dupa tigari. De dupa usa scunda si cu vopsea sarita pe alocuri iese fumul greu de tutun si rachiu. Niculaie tresare la cantecul vesel ce rasuna in intunecimea crasmei:

„Trandafir de la Moldova

Te-as iubi dar nu stiu vorba

Lunca-i lunca, iarba-i verde

Ce-am iubit nu se mai vede,

Ce-a fost verde s-a uscat,

Ce-am iubit s-a spulberat.

Trandafir moldovenesc

Te-as iubi dar nu-ndraznesc, mai!”

Ii place mult cantecul asta, il fredona adesea cu mama si fratele lui cand era acasa. A uitat de el. Poate ar trebuie sa il asculte pe calculatorul cel nou. Ciudat, parca l-a vazut pe Razvan cautand cantecul o data. Dar nu gasise varianta mamei, mama il zicea altfel. Rrazvan era un comic. Nu putea sa-l zica pe „m” desi avea 5 ani. Toata lumea stia de ce, dar nimeni nu mai stia ce sa-i faca.

Cebotariul iese repede, suduind pe sub mustata. Asudase parca de suparare, die sub clopul jerpelit de vreme, numa scapa broboane:

„-Domne, tu femeie, ca iar o vinit aiestia a Strambulii, dupa fete. Si sa duc, Lucretie, sa duc sa vezi die nu! Ase o luat-o si pa Voichita lu iesta, cum ii zice, de-a lu’ Caranfil, si-o aflat-o intepata si cu poalele-n sus intr-un bar din Germania! Aici is si amu, ase stau tati, claie paste gramada si pun iara cieva la cale. Am vazut-o pa Marta si pa Teodora, le aratau picioarele, femeie!”

Biciul scapa cam tare paste cal si carul zbura cu repeziciune de pa loc. Cebotariul trase tare din tigara suierand die cele sfinte paste drumul satului.

„-Io nu stiu cum n-au minte fetile aieste de-s amu…”

„-Cum n-au? N-au, Lucretie, ca si ceie a lu’ Caranfil, o fo fara tata si fara mama pana o fo de paisprezece ai. Apoi cine s-o mai putut intaleje cu ie? S-o dus, si…dusa o fost! Ca o adus-o urland in negru dupa ie, de-acolo! Vai de capu’ nost, fimeie, vai die capu nost…! Hooo, calut…hooo” .

La 455 martoaga necheza. Niculaie scobori iuti din car si destise poarta ce noua, din fier forjat cumparata cu banii din Italia. Lucretia zicea ca tata-sau o trimas mai multi ca ma-sa. Ca sa-si fericeasca jinerele si sa veseleasca si sufletu amarat de tata. Miron traia cu inima stransa la Roma cu Anastasia, inca nu s-a putut obisnui cu gandul ca o trebuit sa iasa amandoi din sat casa-si creasca copiii.

„-Cum ii crestem, Aanastasie? Cum? Ca nu suntem nici unu acolo…”

Femeia isi stergea lacrimile si nu putea raspunde. Avea mereu o batista flostomocita-n jeb.

„-Ma duc, Miron, ca stii cum ii batrana, ca nu poate fara mine…”

„-Batrana, batrana…”

Barbatul o priveste lung. Candva era o femeie frumoasa, cu un par niegru ca taciunele. Acum l-a taiat ca nu avea vreme de el. A albit si cateva suvite blonde de vopsea ii mai luminau fata imbatranita pe veci.

Cobori scarile die lemn lustruite proaspat si abia uscate. „Sper sa nu las urme, ca iara o ieu de la capat…”

In salonul de 70 de metri patrati, pictati cu iesirea din cel dintai haos al lumii, pe-un fotoliu verziu, cu maneta, o batrana tremura dupa un pahar cu apa. Anastasia ii da sa bea cu un pai si-o linisteste. Angela se speriase. Asa cum face mereu. Este singura, nu mai are pe nimeni. Sotul i-a fugit cu una mai tanara, ea a ramas sa creasca o fata. Care a murit. De-atunci si-a pierdut mintile.

Parul ei frumos aranjat de-un gri curat, si prins in agrafe cu pietre pretioase, rochia lucrata-n broderie pe tafta groasa, acoperind un corp slabit dar evidentiind un gat si-un chip frumos, o ajuta pe Anastasie sa uite de greutatea muncii ei. Angela era paralizata.

Castelul era construit in asa fel incat aveai un comportament izulionist in orice incapere. Totul era numai de-o bolta sprijinita pe coloane canelate uriase cu sculpturi alegorice, sfinti si heruvimi. Tablourile aratau rugaciune confirmata de fasciculi de lumina ce intra prin perdelele grele de catifea mov. Ingerii ingenuncheau in toate reprezentarile inaintea lui Dumezeu.

In mijlocul castelului, intr-o perdea de lumina lasata de cupola ce oglindea cristalul candelabrului, se ridica monumental o scara de lemn cu balustrada masiva, sculptata in vite de vie si struguri. Pe-acolo coborase usor Miron in gradina sa stranga frunzele intristate de toamna. Zabovea langa statuia din mijlocul fantanii arteziene. Era o mama cu un prunc in brate, urla catre ceriuri. Dar barbatul privea altceva. Era undeva pe piata fantanii un blazon al familei Angelei si reprezenta Botezul Domnului.

Conceptia gradinii aceleia era una renascentista, nascuta din dorinta de a gasi echilibrul just dintre rigorile ratiunii si fantezie. După căderea imperiului roman, gradinile din Italia au cunoscut ruinarea marilor valori ale Antichităţii, arta peisageră a intrat în declin pentru o lungă perioadă de vreme. Dar perioada renascentista a daruit plante veşnic verzi, trasee şi forme geometrice, fântâni arteziene, statuilor, si aliniamente cu ghivece de ceramică sau teracotă de mărime mare, un trend ce se păstrează şi astăzi.

Angela il privea insistent. Ii vede lacrimile si intoarce fotoliul rulant catre mama ingandurata.

„-Ma cosa sucede?”

„-Nimic, Angela, Miron…a visat urat. ”

„-Madonna, barbatii astia is mai fricosi ca niste copii…Dar ce-a visat?”

„Ei, o prostie, nu-si scoate scoate din cap statuia aceea…nu-l bagati in seama…”

Angela a asteptat sa bata clopotele de seara, a zis o rugaciune si-a stat de vorba cu fotografia. A fetei ei. Asa facea in fiecare zi, in felul acesta isi organiza gandurile si mai traia o noapte fara sa-si puie capat zilelor singura.

Trase fotoilul rulant dupa ea, la mobila ingreunata de sculpturi. Dintr-un sertar scoate tremurand un plic cu bani.

„-Anastasie, tu nu esti o bandanta exploatata. Nici esti nici prizoniera unei batrane paralizate. Te duci acasa, la copii. Miron are ceva, uita-te in ochii lui. Vii mai tarziu. Mi-o cheama pe Irina sa te inlocuiasca.”

Silvia( din proiectul teiubestemama.it) mi-a explicat odata ce inseamna asta. Termenul de „badanta” se referă la femeile care îngrijesc bătrâni la domiciliul acestora și se aplică general, indiferent de naționalitatea celor care prestează acest serviciu. De curând, acesta a ajuns să fie utilizat și în comunicările oficiale ale statului italian, precum și în conferințele și evenimentele care urmăresc situația emigranților din Italia. Lipsa unei legislații care să protejeze badantele de abuzurile din partea angajatorilor este amintita in discursurile pe teme de emigrare.

Aanastasia a stat in poala Angelei toata dupa-amiaza privindu-l pe Miron. Batrana nu i-a spus ca desertaciunea din ochii lui Miron nu ii era straina. A avut-o si ea cand i-a murit fata.

Undeva in Botosani, la nr 455, Niculaie descarca vejii in noapte cu bunicii. Iera o liniste tare dulce, asa ca dulceata de trandafiri. In acea stare, copilul cauta sa auda pasii mamei pe ulita.

Un muget de vaca chema la muls. Si-a-ncaltat cizmele de cauciuc si s-a rugat de ei sa-l lase.

„Lasa-ma ca nu stiu cat oi mai sta cu Firuta”, zise copilul parca zambind.

Intra in grajd si-o privi cu drag pe vacuta alba ce alina cu ochii ei mari orice dor, orice durere. Baiatul s-a lipit o vreme de paretele rece si transpirat, murdar de vreme. S-a lasat moale pe paie langa vacuta. Nu vroia sa-i ia laptele inca. Au stat lipiti mult timp, un univers a curs atunci intre el si inima Firutei, calda si curata. Tot golul s-a umplut cu mireasma din blanita animalului.

Die pa o boncuta die lemn, Niculaie mulgea un lapte alb si dulce. Pantru cina cu tocana din iasara. O donita mica din tabla facuta die tigani a umplut-o cam pana la jumate.

A iesit fara sa mai priveasca inapoi.

Urca tarnatul si strecura laptele printr-un strecurator agatat in cui, pa pticioru die la masa din tinda. Lucretia lua o parte si-l pune dara la prins intr- olica die lut.

„Bravo, mai baiete, tie intatdeauna iti da mai mult.” Si-l saruta pe frunte cu drag. „Haidati, mereti si va splatai, indata vine si bunica-tu, mancam si ne-asezam ca ni vremea amu.”

Laolalta cu Razvan si-au spalat fata si mainile la robinetul de-afara. Cu sapun ascuns pe-o scandura intre caramizile dinaintea casei. Le cumparasera sa mai faca o camera si-o baie. Razvan nu prea vorbea cine stie ce. Nu ca el ar fi fost un guraliv. Il stropise cu picuri reci si Razvan zambea, isi iubea fratele. Il stranse tare de mijloc si-l ruga sa-i citeasca diseara.

„-Daca il zici pe „m”…”

„Nu pot, nu pot…” Razvan pleca capul mititel catre pamantul ud de roua. Stelele se oglindeau in picurii de apa. „-Acolo merg lacrimile, Niculaie?”

Baiatul il stranse la piept. „-Da, si de-acolo intra in pamant. Si de-acolo se alatura marilor fluvii, care curg in mare. Si pana la mama nu se mai opresc. Si mama le vede, Razvan si va sti ca trebuie sa vie acasa la tine.”

„-La tocana, haidati la tocana!”

Au stat toti patru la masa pusa cu bucurie die buna lor. Au imbucat incet, fiecare in racla lui de fericire. Cebotariul s-a ridicat primul si-a iesit pa tarnat la tigara. „-Azi nu te-ajut, Lucretie…”

A stat acolo de vorba cu propriile lui stele.

Copiii au luat sa o ajute, dar buna le-a cerut degraba rugaciunile si somn. „-Dimineata-i de sculat, mereti la scoala. Hai, astazi v-am lasat, da maine-i musai sa mereti.”

Spalat-au dinti afara iar, la robinet si-n graba mare si-aulimpezit picioaele. Lucretia a scos tindeu si Cebotariul le-a asters picioaele afara-n lumina lunii. Au alergat in camera die cata drum. Au prins a zice „Tatal nostru” simtind usturimea podelei prin genunchi. Niculaie aprinse veioza trasa printr-un badoc de umbra si prinse a-i ceti o poveste lui Razvan: „Aleodor imparat” de Petre Ispirescu.

„A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, darǎ în deșert.

Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cât trăiră.

Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. ” „-Asa ca tine, Razvan, asa te vei face si tu cand vei fi mare…”

„-Niculaie, cand voi fi mare, voi castiga multi bani?”

„-Daaa, foarte multi.”

„-Si mama si tata o sa stea cu noi, atunci?”

„-Mama si tata o sa vina repede acasa, Razvan, si vor sta cu tine. Si vor manca tocana in fiecare zi pana cand u vei creste mare si le vei cumpara paine alba.”

Razvan adormise, copil balai cu gandul la povestea fratelui sau mai mare si mai intelept.

Niculaie n-a pus geana pe geana, dar cine sa-l vada. A tras usa dupa ei, zicand calm „noapte buna”.

De dimineata soarele era prea arzator pentru toamna. Cebotariul auzea aievea o bataie, afara. O bataie infundata parca. Plecase pret de doua ceasuri cat a dus vacile in ciurda. Lucretia aseza seminte de dovleac la cuptor si-un miros imbietor iti lua mintile. Aveau inca cuptior de lut in tinda. Stalajele erau tot din lut si acoperite-n servetele tesute-n alb rosu la tiara.

Flacarile ardeau catre tavanul cu grinzile de lemn incalzind blidele si ulcioarele de ceramica. Sub tol astepta cald aluatul die pancove.

Razvan se juca in pijamalele-i albastre langa fereastra cu o pisica. „-Razvan, nu mai pune mana pa mat, hai, du-te si te spala pe ochi…”

„-Buna, da unde-i Niculaie, sa vie si el…”

La un moment dat nu s-a mai auzit nimic, nici bataia aceea. Cebotariul s-a dus dupa o tierduta de lmene sa nu i se potoleasca focu-n cuptior.

Atunci a scapat clop si suflet pana jos, la Diavol. Intre el si copil o groapa de blestem, cutremurat die ce-i iera dat sa vada…

„-Niculaieeeee, Niculaieee, mai baiatuleee, mai!!!!!” A dat sa-l scoboare din cuiul batut in grinda die la lemnarie, dar pruncul era deja sfarsit.

Trup firav si cu chip linistit a asezat atunci Cebotariul bun, pe pamant uscat si cald de dimineata. A scrasnit de durere, aducandu-i pe toti din sat in ograda instristata prea devreme de naframa niagra si coroana de flori in coltul casei.

In tot acel macel de oameni disperati sa vada prunc ucis de-o viata nenorocita, un alt copil sta singur, in bataia soarelui. Privea inmarmurit la fratele lui. Isi cauta lacrimile-n roua, dar nu le afla…

Cand mni-o fo bine pa lume

aaa1 171

Ileana nu avia nervi in veci. Ziea ca nu incape de altii.

Imbla cu Sofron pa huci dupa lemne, cand cu calu’ cand cu dibolii. Iera un cal tanar, pe tanar pantru ii, da’ Sofron iera cu suflet buiac si tanar pana la capat de cruce.

Cand intrau pa poarta si videu nepoata, Sofron sa tope, nu mai iera nervos. Din bufet, din camin, die la lucru, die oriunde destidea mari doi ochi ca apa Tiblesului vara si zambea. O prinde die mana si vine cu ie acasa. Lasa horinca die malai in urma, neatinsa.

Cand o crescut mninunea o trimas-o pa Ileana in camin dupa ie, la joc. Sa steie liptita de-un parete si sa vada: cu cine joca si die joca bine, batar. Mai nainte scote cate o hartie, bani, din cartea groasa din puiut. Si-i dade sa aiba si ie bani.

Anuca, o matusa, fata ce mijlocie a lui Ileana si Sofron, sora di-a mamii fetii, destidea oglinda ce-mpestrita cu tindeu alb lucrat in tiara. Si pregate fata.

Trece drumu la camin ca suna cetera a joc de-nceput. Destide si-ntide usile caminulii.

Duminica miros die lapte dulce die dibol treze codana sa marga la biserica. In straie tasute. Suie in pod, aparte die baieti.

Ileana si Dionisie, bunici de din jos die sat vineu sa ieie fata si la ii. Si o temau la cetera si madarit mult.

Ani la rand sa plimba un mniez die om pa drum, in sus si-n jos. Die la un bunic la altu, dupa joc, cetera, lapte si povesti.

Ziua in care am strigat die pa Tibles !

Dintre crengile de nuc ce leganau odata o copila canta un vant racoros de munte magia ceterii din camin. Fata asculta si radea-n struna binecuvantata, iubire curata.

Vedea cerul jucandu-se cu nori de seninatate printre aroma frunzelor de nuc. Si vioara-i purta la dans, impreuna.

Sub umbrarul lui Dionisie, bea din laptele gras de bivol, ascultand povestea Maramuresului dintr-o struna groasa, batraneasca.

A stat in leagan de vioara o copilarie-ntreaga. Apoi o trecut drumu la camin printre doi mesteceni albi. O imblat purtata la roata de sapte pasi si-o jucat bucurand cipca die pa poale in bratele feciorilor.

O vale die pa Dobra i-a aratat odata lemnul din vioara. Si parfumul poamelor ce inmiresmau cantecul. A suit fata pa cel mai inalt varf die pa Tibles, pe struna subtire, de dor si jale.

Si de-acolo a chemat cat a putut de tare. Muzica si lumina, sa se scoboare peste ea.

https://www.youtube.com/watch?v=CVXSBrgB7OM

 

Cand l-am cunoscut pe Damian Draghici

Codruta&Damian

Am vazut aceeasi forta si energie ca pe scena. Ma uit bine la el si vad ca vrea sa faca o diferenta. Ba chiar si-a pus in gand sa mute muntii din loc. Isi iubeste originile si vrea sa le consolideze intr-o Europa

aţãţatã impotriva tziganilor. Die va gasi impotrivire, atunci sa stie ca e pe drumul cel bun.

Te miri de unde are atata trezire la viata si deschidere catre o lume mai buna. Ar putea sa-si vada de viata linistit, dar daca te uiti bine la trairea ce-o emana pe scena, vei sti ca nu e construit asa.

Este capabil sa transmita mesaje atat de puternice si cu continut, incat oricat de incuiat sa fii, ca tot iti vor da de gandit.

Lumea tziganeasca este extrem de complexa, este la fel ca muzica lor. Cea mai mare realizare a Europei va fi integrarea rromilor in societate, aceasta fiind indeplinita, restul vor decurge firesc, ca Tiblesul in razele soarelui, vara. Exercitiul de simt civic si responsabilitatea sociala fata de altii, solidaritatea si organizarea din interior spre formarea indivizilor pentru a participa decent la viata sunt provocarile de incluziune sociala pe care Europa, daca le indeplineste, va revolutiona.

Ganditi-va cat de mult v-ar placea sa mai aveti batrani in sat care sa mai invete nepotii colinda la vioara de Craciun. Dar n-ati vrea sa-i mai vedeti pe cei tineri chinuindu-se ca nu au cum sa-si vanda podusele agricole obtinute in conditii de sustenabilitate, nu? Ei, tot asa, ne place sa cante muzica lautareasca pana dimineata la nunta, sa traim, dar nu mai vrem cersetorii in interesectii si nici blamarea tarii.

Damian Draghici te provoaca sa gandesti si sa iubesti. Liber. Intrebarea este, cati avem curajul sa facem asta? Pentru ca e nevoie de curaj. Sa poti schimba ceva.

Multumesc, Damian!

Va doresc sa traiti tziganeste!

Sa va tremure genunchii si sa va arda sanjele incins ca plita sub limbile flacarilor in lemne uscate de poienita, in mijloc de padure, la poale de munte.

Sa va desfaceti parul in mireasma florilor de vara indragite, si sa calcati apasat pe pamantul racoros. Stati mereu cu talpile pline de tina.

Sa va aruncati in valuri spumegate de rau curat si iute, in rochii colorate si pasi repezi catre nirvana. Sa stropiti cu bucuria jocului vostru ramuri de salcie si petale de flori nemaivazute. In reinvierea lor sa bata soarele curcubeul. Huciul sa va ascunda de sarutul vantului si-apoi sa va dea forta lui furtunoasa .

Scufundati-va sub apa raului cristalin si nu va mai fie teama sa iubiti. Niciodata. Iesiti descantati de rele si strigati-va, la dans.

Atingeti cu degetele tineretea si energia anilor de-nceput. Imbratisati si cutezati sa mangaiati struna subtire, tziganeasca. Luati in deradere cele ce nu va trebuiesc! Imprumutati doar cat aveti nevoie sa traiti si iubiti-va!!! Inconjurati-va in roata si inaltati la ceriuri glas, catre Dumnezeu.

Radeti si sfidati cu cele intelese, prostia!

Luati ce-ai al vostru cu blandete si nu distrugeti muzica. Este tot ce avem mai de pret. Ea ne leaga, ea dezleaga. Cantati-va trairea cutremurand muntii si schimbati omenirea. In bine.

Eu am nevoie de tzigani! Si cu aceasta stare va doresc si voua sa pasiti in viata.

Damian Draghici

 

Mama me cand m-o facut

aaa 276 aaa1 094 aaa1 171 aaa1 259 aaa1 265

M-o trimas in pat de paie, in colt inflorat, in casa de lut, in sat cu bunici. Icoanele mi-o pazit noptile si cocosu’ mi-o trezit diminetile. Soarele mi-o dezlegat buzele in zori si luna mi-o soptit noapte buna, somn linistit.

Paretarele mi-o povestit despre maiestrie si curaj. Tolurile-n ciupi mi-o tinut die cald si Iilene mi-o sarutat frunte de copil. Adorat.

Popii m-o iubit si mni-o tinut slujbe. Biserica m-o fericit cu lumina calda.

M-o scaldat in apa de rau, apa de munte rece si curata, mi-o spalat par niegru cu florile die pa langa rau si m-o sters cu tindeua tasute-n tiara die femei harnice si cu frica de Dumnezeu.

Hranitu-m-o cu tocana aurita si lapte tare, die dibol. Mni-o dat apa din fantana si m-o spalat sara in covata.

Zis-o Dionisie bunic, la cetera agata, Maramures, plai cu flori. Veselit-o nepoata ce n-o stiut nacazu, nici supararea.

Leganat-o Sofron nepoata pa crianga de nuc, inaintea casii, pana s-o dus in lume, si-o rapus tulpina die durere.

Dumbrava , Tarnita, Dobra, Valea, Vidinoaia, Preotesele, Podereiu i-o fo ursitoare, locuri magice cu miros de tamaie. Acolo o respirat parfum de fan scat, si si-o facut visele. O sapat paru cu Sofron, o facut podina si-o inaltat facitura. La capat i-o pus coroana. Sofron o coborat nepoata die pa facitura pascara cu fustei de lemn. Si din ochii sai precum apa raului o fermecat-o, pa veci sa hie legata.

Vezi, tu, mama, ce-ai facut?

Cum e sa iti iubesti personajele

2014-07-30 16.38.41

Plang. Am nevoie de ele, le caut cu disperare. Nu am tihna fiindca stiu bine ca lipseste ceva. Jocul de inceput este incomplet, struna ceterii din camin arareori mai apare. Fara ea, io-s surda. Fara cantecul acela io-s a nimanui pe lume. Ce poate fi mai rau decat sa nu te iubeasca nime? Suna btiata cetera mai de demult atat de bine, de sigura pe ea, imi promitea atata implinire. Cum sa nu o cauti daca ai avut-o si o cunosti?

In vremea aceea, si pe cand ma scaldam in voie in stropi de apa curata si ma hraneam cu laptele celor mai incapatanate animale, ii povesteam lui Sofron de miracole si maretul plan in care vom dovedi ca lumea asta poate fi mai buna. In vremea lor, a batranilor nostri, Dumnezeu se plimba in voie pe Dobra, coborand din Tarnita. Si eu si Sofron il vedeam de pe scandura din carul gol cand mergeam dimineata dupa iarba. Si-l inspiram seara de pe fanul proaspat uscat. Stiti ca Dumnezeu este parfumat cu menta salbatica si coada soricelului? Si are casa de lemn pa Dobra, langa un parauas de apa dulce. Odata parca am cunoscut un om care mirosea asa.

Cand ei s-o dus cu caru acoperiti de tolurile din lana oilor spalate cu mainile noastre in Tibles, sufletu’ meu s-o innegrit, smoala, de durere. I-o suit in timeteu din sus si-o tapat pamant pa ei. Mi-am aruncat lacrimile acolo si-am inchis usa.

Mi-am luat diesagu si tri carpe. Sa vad, sa aud, sa respir. Nu mai aveam aer si nici stare.

Caut in altii sa le inteleg vibratia si vorba lor devine cantec pentru mine. Atunci is una cu ei si ma cutremur. Uneori, nu trebuie sa depun niciun efort, ei devin parte a sufletului meu pe masura ce creaza povestea. Si glasul lor ma mangaie. Si ma repara. Se aseaza armonia. Si io is parca mai inteleapta prin fiecare accentuare a experientelor lor, descrise mie. Privesc atunci la ciresii infloriti din timeteu si le zambesc. Mi dor de ei. Si cred ca ma asteapta deindata ce gat ceea ce mi-au dat de facut mai inainte sa suie cucarul la ceriuri.

Si cand stau de vorba cu personajele e un cantec de joc de inceput si de doina care prinde iar conturul celei dintai inocente, pure, fara durere. O cetera reparata ce poate reaseza sufletul la locul lui, in liniste alaturi de Dumnezeul de pe Dobra, daruindu-i energie sa duca la bun sfarsit ceea ce i s-a incredintat.

Imi deschid inima cu emotie si-astept cu nerabdare sa imparta cu mine povara pribegiei lor. Si-atunci un glas dulce, linistitor, dar vesel in acelasi timp, imi aduce dor de Romania mea draga. Imi intelege propria amaraciune si ma alinta. Is atat de iubita precum eram la Ileana lui Dionisie a Petrii cand imi aseza toate pernele din casa pe langa paretele patului sa nu-mi fie frig nicioadata. Is atat de iubita incat mintea mi se descatuseaza cu fiecare poveste. Is atat de aproape sa-mi iau sufletul aruncat inapoi, incat nu stiu daca merit.

Plang. Foarte des. De dragul lor. Ii simt cu toata fiinta. Imi iubesc personajele. Sunt salvarea mea si planul de descoperit al Celui ce ne-a lasat mostenire o Romanie pe lumea asta.

 

 

Inca mai poci face un mniez die fân

DSCN0541DSCN0541Car cu fan

Ieram un mniez de om mãdãrit in soare vara, leganat in fan pe car si stapanit numa de vorba lui Dumnezeu din gura bunicii.

Pe-atunci Dumnezeu vorbea foarte limpede, cobora pe Tibles cand noi spalam lana oilor si imparteam ţolurile nepoatelor.

Eu am apucat sa visez in culorile razelor impletind vise cu Fat-Frumos si impliniri marete. Pentru o lume mai buna.

Visand asa, mi se strangea stomacul de bucurie. Si Sofron, ma intreba. Si io ii povesteam. Iar el se inalta de bucurie. Si mai cosea o brazda. In urma lui, o nepoata cat un pumn, spargea iarba cu furca de lemn, imprastiindu-si dorintele in patru vanturi. Iar el scotea cutea si mai ascutea coasa la îmbra de bugla.

In verile acelea de demult caldura vesnica domnea la Suciu de Jos, Pamantul intreg nu mai misca, noi toti eram miracol tinuti cu dragoste langa holde.

N-a suflat vantul veri la rand. Nepoata il vede pe Sofron mereu. El inca ii zambeste inaltator si-o asteapta dupa ploaie sa se ascunda sub nailon la facitura, in parfum de flori cosite.

Amu nu mai fac fan cu Sofronu’ lu’ Lupuc. Da’ inca descarc la iel in ograda si parul cel lung il ascund sub naframa.

Pacatele limpezite si sterse de tigani

satra-2

Am suit muntele incarcata c-un suflet greu, neimpacata cu plecarea si alte amaraciuni, pacate si ganduri negre.

Am imblat la biserici si manastiri de unde am luat lumina. Poate n-am catat de ie cum o trebit…

In intuneric mi-am aruncat iar inima, nestiind unde sa mai cotrobai dupa adevar.

Un dulce miros de fructe de padure curata m-au atras la ei. Tiganii mei.

Care dupa ce m-au imbratisat bucurosi, mi-au spalat mainile. Vedeti prosopul portocaliu, agatat? Cu acela mi-au sters mainile.

Am iesit curata si cu inima la loc. Acasa, la loc bun.

Tiganii mei…