Cartile bunicului si cum isi stie zilele

Painea vietiiCartile bunicului

Bunicu Dionisie a Petrii de la Suciu de Jos are numa patru carti in biblioteca: o Psaltire, Mica Biblie, Evanghelia si Painea Vietii. Da, ce din urma ii numa un mniez de carte, galbejita de vreme, ca-i din 1938. Are foile liptite cu aracet, ca altfel le zbura anii in pierzanie. Si-l intreb di ce o cheama ase. Pai zice, uite, e cate o rugaciune pentru fiecare zi din saptamana. Fara de ie, nu-mi stiu zilele. Ase cetesc dupa cum ii ziua lasata de Domnu’. Nu-i asta “painea vietii”? Raman incuiata in nemernicia me, si cutez sa ma gandesc ca bunicu’ mneu ii un fel de saman in viata, care traieste dupa legea lui Dumnezeu. Si ii ajunge. Are aproape o suta de ani mintenata si-i mai senin ca multi cunoscuti noua.

Data viitoare va spui si ce mananca.

Becisnica

Bunic cu ceteraFost-am pana la capatul recameului de mare. N-ajunjem la coda ceterii sa-i spui sa-mi mai zica o data joc de Maramures. Si vai, mult, mult mi-o mai cantat in struna. Imbracatu-m-o cu ce-o avut mai bun si datu-mi-o mie invatatura lor, incredintandu-ma cu grea datorie.

Nu fac mai nimnica din ce m-o invatat. Is mai becisnica ca si aceie baba din Suci, ca numa’ una o cutezat, sa dohaneasca!

Intr-o zi s-o asezat mama buna alaturea de Dionisie sa ma-nvete joc pa lungu din Lapus. Io stam chitita pa joc la camin si sorbeam doi batrani, incremenindu-i pe vecie in pustiul emigrarii ce va sa vie. Sa-mi hie paza horea cand m-oi teme printre vejii dese. Sa aflu drumu, nu cararea, catre ei.

Cata mama buna de mine ca si closca puitii. Era un mniez de om amu la capat, si-o puteai cuprinde-n brate dedesubtul barbii, la tept, de sa nu-i mai dai drumu’ niciodata. Simteam aspra o biata naframa moale stergand doi ochi suparati de plecare. Ca ma-ntepa durerea ei.

Lasat-u-o-am pa mama buna cu Dionisie a Petrii, in casuta galbena, de lut, langa o biata cetera ce inca mai scartaie in amintire, un joc ce aduna tinerii de mana, cat era caminu’ de lung. ..

http://www.youtube.com/watch?v=DcIObdsJDc0

 

Cine is io? De fapt, cine is? Da, si ce conteaza?

Craciun plus botez 199Di ce scriu despre curatenia sucenilor daca io-s plina de minciuna? Di ce sa va povestesc voua de bunici magici daca io nu-s rupta din basme? Di ce amarasc suflete de emigranti daca io nu sufar si nici ajut pa nime?

La urma urmei, cine is io si cu drept imi insusesc Suciu de Jos daca io nu-s acolo? Si ce fac io pentru suceni? Cam aieste ganduri mi le-o indreptat o consateana.

Nu-i foarte simpu a raspunde, da oi prabali. Si musai sa recunosc ca bine nu mi-o pticat.

Nu va mint ca sa va simtiti mai bine, nici va amagesc cu sperante si raspunsuri desarte. Nu-s om influent si greu, nici n-am bogatii, is numa om intre oameni. Cand stiu raspunsul la o intrebare vi-l spun, cand nu-l stiu, atunci sigur nu stau in minciuni.

N-am capatat nimic bun cu usurinta si-am facut cum am putut. Deca vi se pare ca am pe mult, ori mai mult ca voi, aflati ca bugat n-am avut si ca nimic nu-i constant in lumea asta. Io-s pregatita ca misionarul.

Am o mostenire apasatoare, o copilarie fermecata de bunici si suceni scoborati de Dumnezeu sa lumineze pamant greu de lucrat, de munte. Atata duc cu mine. Este mostenirea mea, totusi, si pot sa fac ce vreau cu ea. Si Ileana lui Sofron ar zice sa-mi vad de treaba me si-a lui Dionisie ar intinde usa fara discutii.

N-am facut nimic pentru suceni, ii drept. Da nu-i gata lumea si nici drumu meu nu-i scurt.

Am totusi un drept, cred. Sa-mi plang batranii si dorul de casa, sa-mi aduc aminte de Suci si vremurile innaripate.

Si in nesimtirea mea, as intreba, la care strigat de ajutor mi-am astupat urechile?

Nu stiu locuri de munca, dar pot intreba daca sunt solutii, nu sunt prietena cu niciun om influent si „n-am relatii” nicaieri.

M-a suparat mereu nedreptatea sociala fata de emigrantii romani, asa ca am demonstrat impotriva acestei batjocuri laolalta cu sindicatele. Ca asa am vrut si am simtit.

Iubesc oamenii asa ca imi fac prieteni repede si multi.Asa imi place mie.

Cand m-a scos din sarite Basescu, am iesit in strada. Din convingere.

Cand scriu de Suci, o fac fiindca asa simt si gata. Este si Suciul meu.

Cei care nu va regasiti aci si va enerveaza atitudinea mea, rogu-va, dati-mi pace. Ca ma enervati.

 

 

Nu stiti ca ingerii vor judeca lumea?

Nu stiti ca ingerii vor judeca lumeaIII. I. Noiembrie lui 2006

Miez de lemn dulce taiat prin țârcula invechita trezeste obraz de codana tanara. Zambeste-n somn de dimineata, strange tolul la piept respirand aerul din lana oilor spalate-n rau. E  strans stomacul ghemotoc de emotie si ravasit de dor de duca. Picioarele-s sleite de cat a imblat o noapte-n vis pana-n capatul mai indestulat al Europei. Isi ridica pleoapele-ncercanate de grija plecarii catre dumbrava. Vremea poamelor a trecut, au ramas meri si pruni goliti, uscati, in asteptarea gerului.Casele-s mai afundate-nspre pamant ca niciodata, un aer umed si rece ustura oamenii. Gandesti ca nime’ nu-i in voia lui. Vestejit-au culorile verii si dusa-i barza cu puiuti cu tot in locuri mai calde. In urma lor, stalpi de telegraf indoiti contureaza satul romanesc.

Prin sticla slaba o cruce argintata ii prevesteste credinta.

Vera isi trage sufletul si-si cata tatal sa vada de-o povestit cu-a lu’ Ilie.

Nicolaie a lui Maștei isi pironea jeitele groase si batatorite pe tarcula cand Vera-l striga de pe trepte, desculta. O vede pentru o clipa copila-n car cu fan spunand poezii de gradinita, in biserica la rugaciune cu cap luminos sub o naframa rosie, si nu stie ce sa-i zica. Pleaca privirea-n rumegus si-o lacrima-i fuge prin inima.

Nicolaie avea stransa toata agoniseala lui si-a Vioricai intr-un nailon ascuns sub un boltar la talpa casei. Cateva sute de euro, nu multe. In Sebișa de Sus, Florinu’ lui Ilie duce oameni in Italia, la Roma. Ii trece prin Slovenia, cu trenul si-apoi de-acolo fiecare se descurca. Avea si Vera o verisoara care-o astepta acolo si-un suflet de baiat ce-i prevestea iubire. S-ar duce la ei si-i zambitoare cu gandul la drum. In curand va fi parte dintre cei ce s-au dus, un soi de curajosi norocosi, care inca mai trimit bani acasa.

Astfel trecusera cateva zeci de romani. Asa avea sa-si cheltuiasca banii si Nicolaie intru descoperirea lumii de dincolo de saracie. La capatul din jos al Europei, romani neincrezatori in ziua de maine isi luau soarta-n maini trecand periculos vamile, cu toate ca in cateva saptamani tara toata intra un Uniunea Europeana si libertatea de miscare le-ar fi inlesnit plecarea. Nici atunci, cum nici acum, oamenii nu cred. N-a trecut niciun miracol peste ei, nici s-a tinut cineva de vreo promisiune. Au fost inchisi, asa ca imbla impiedicat. Au fost batjocoriti asa ca nu cuteaza. Se roaga cu adevarat la Dumnezeu, ii aud glasul in clopotele puternice din zi de sarbatoare, indemnand la credinta si demnitate. Este singura cea de o fiinta iubita in Romania.

Mama Viorica nu-si afla stare. Icoanele nu-i mai vorbesc de cateva zile. Deschide larg ferestile sa ia aer, sufocata de grija. Apleaca naframa ingreunata pe fereastra si mirodenia trandafirilor de mult uscati ii aduce mirul botezului. O copila, fata ei, scaldata-n biserica, pentru iertarea pacatelor si mantuirea sufletului. Chip incercanat de mama lasa la o parte baticul si descopera un par negru ca taciunele, des, impletit sub ceafa. Desprinde firele sa-i slabeasca stransoarea. In moalele capului o durere ascutita n-o scapa. Trebuie sa-i dea drumul Verei. Si nu a putut niciodata.

Asa o afla Nicolaie, despletita-n toamna caramizie, langa un cer prietenos de-aproape. O strange-n brate si cu sortul isi sterg lacrimi de parinti. Si-or trimite singura minune-n lumea larga.

Vera scapara nerabdarea tineretii la cei douazeci de ani. Isi iubea parintii dar viitorul era cuprins de mirajul Europei moderne, emancipate. Cuprinde in brate pe cei doi amarati cu sufletul si-i indeamna s-o ajute sa plece.Saruta crestineste fruntile arse de soarele verii si-i roaga sa-i dea drumul. Nicolaie o priveste indelung si nu stie cand a prins a creste fata si ce fel de forta o mana la drum.

Iese cu privirea plecata, pune clopul indesat si-o ia din jos, catre casa lui Florinu’ lui Ilie. Se lasa nori negri si pieptu-i plin de racoarea din vale. O casa alba, proaspat vacalita si cu geamuri noi, schimbate, se ridica semet peste casele batranesti. In curte un dulau pazeste sugrumat patru masini.

Bate cainele si Florin iese la drum.

„Hai in casa!”

Trece ograda, cainele-i linistit, catand lung catre incordarea lui. In spate, o bucatarie ascundea pregatirile de emigrare ale satenilor dornici. Se asezara pe laiţa si Florin prinse a-i spune cu smerenie-n glas ca drumu-i asigurat si oamenii o fo’ multumiti mereu. Pe o masa lipita de perete un televizor prafuit dezbatea intrarea Romaniei in Uniune si efectele acestui succes.

„Nu s-a schimba nimic, ai sa vezi! Noi asa om muri…”, cugeta Florin cu increderea omului priceput intr-ale politicii europene.

Nicolaie nu-l asculta, asuda si de sub clop ochii sai luminau incaperea.” Sa-ti dau banii, Florine..s-o duci la gara din Roma, s-o ia vara-sa de-acolo…ai grija, e fata mea…” si glasu-i sugrumat.

„Omule, ducem oameni mereu, nu-ti spun ca-s multumititi? De cand ne stim noi? O stiu pe Vera de la serbarile scolii, fii pe pace, Nicule!Doar stii ca merg cu ei toti, personal!” Intinse mana dupa punga cu bani si-l apasa usor pe umar, prieteneste. „Plecam marti.” Era duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar.

 Iesi omul fara sa priveasca inapoi chipul imbogatit al calauzei.

In dimineata zilei de marti abia simtita in frigul de noiembrie scaparau primii fulgi. Viorica gandea ca-i semn bun, puritate si alungare a norilor din ultimele saptamani. In patul brodat de flori, copila nu puse geana pe geana. Isi priveste mama din prag si-o iubeste…

„Te scoala, Vera, te lasa mama sa te duci.”

Intinse bratele spre ea si-o stranse cu putere la piept. „Domnul sa fie cu tine, fata draga…”

„Mama, fii pe pace, Domnul ne iubeste…”

Nicolaie le astepta cu bruma de tocana aurita si branza proaspata de oi. Si-a promis sa nu planga in fata ei, sa plece linistita. Si nu era vreme de pierdut, Florin o astepta alaturea cu alti 20 de oameni gata de drum. „Pune si mananca in graba, Vera, musai sa plecati pana nu iese soarele.”

O gura de apa rece din fantana si-o dorinta de duca o intaresc. Fata imbuca pe nerasuflate numai sa-i lase impacati, ca numa foame nu-i era. De pe stalaja din casuta isi ia medicamentele, insulina.

Parintii o urmaresc cu privirea si raman amutiti pe vecie intr-o panza de Van Gogh.

Vera-i vartej si iese din raiul parintesc. In poarta doi batrani pe veci pictati pe-o palã de pamant albita de zapada isi strang la piept mereu odrasla.

Florin ia fata si pornesc spre vama.

 

III. II. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece

Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, si guri de lei, si puteri întunecate sub ceruri, si focuri care ard si pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu stiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.

In vamile Romaniei aceste fiare imblau sa ia omului ultima lețcaie, viitorul tot de-ar fi putut. Si puteau. Nu cunosteau limite, nici legi, doar imputiciune si nemernicie, imbogatire prin sclavii unui sistem corupt si-nselator de zeci de ani. Luat-au cu asalt bagajele, avut-au inca o data bucate de pe masa altora.

Vera-i ingrozita la vederea brutelor din uniforme. Inchide ochii si trece vama cu gandul in alta parte. Ionut, un copilandru balai din satul vecin, ramas orfan de mama ii veghease copilaria. Au crescut laolalta, pe campurile dintre sate, la cules de zmeura si la pasune cu oile, au impartit painea si apa de izvor tinand in nemiscarea vazduhului vara visele viitorului. Vera i-a dat dulceata poamelor culese, Ionut a ridicat-o sa treaca raul in cautarea fructelor de padure.

Luminile noptii instelate ii aduceau iubirea, linistindu-i mintea. In curand fi-va in bratele lui si-or incepe viata noua intr-o tara noua. Limita romaneasca doare, sistemul e o increngatura de copac uscat, neroditor. Scoala nu a potrivit nici de data asta cu piata muncii, nici a dat sperante. Intr-o lume in care toti isi  doreau sa fuga cat mai departe, Vera a devenit si ea fugara.

Ochi albastri o priveau din poala in mijloc de poiana. Planul de bataie depindea de munca sa in Italia, unde Ionut era sofer pe-un camion. Cat era ziua de mare aproviziona magazinele Romei. Ea avea sa-si afle de lucru in curatenie ori ingrijitoare, de-nceput, precum majoritatea romancelor inca in putere. Harnica Vera, nu o speria nimic, ba dimpotriva ideea de reusita o mana in lupta mai abitir. Avea 20 de ani.

 Romanii calatoreau cu patru masini, in duba alba era si Florin, laolalta cu ea. Ii promisese lui Nicolaie ca va veghea asupra ei, ea fiind mai tanara dintre toti. Si el si cativa alti consateni stiau de diabetul ce-o macina, fara a privi boala aceasta insa ca pe un handicap ori sensibilitate ce necesita atentie speciala. Cumva intrase in constiina lor ca o normalitate cotidiana. Nici Vera nu-si arata vreodata suferinta, privea cu incredere si optimism doar inainte.

La oprire in parcarile intunecate Florin bolborosea aparte de ceilalti cu Vasile, cumnatul sau.

„Nu-s ce sa zic…imediat ne apropiem, mai avem 200 de km si intram in Slovacia.”

„Pai ne oprim in parcare, ii servim cu bautura si mancare. Le punem acolo, amestecat…nu mai simte nimeni…, ce dreacu..”

Florin sufla adanc. Trase din tigara cu pofta.

„Le ai la tine, da? Ne-ajung?”

„Ajung, cum sa n-ajunga, ii cat pentru o ciurda de vaci.”

Vasile, vlajgan la vreo treieci de ani, fost detinut, usor trecut cu vederea de cei ce stiau despre asta. Se aciuase bine pe la Sebisa, luase femeie instarita, da’ nu lepadase vechile obiceiuri nelegiuite. Strangea avere din droguri usoare si prin calatoriile lui Florin reusea sa-si asigure si consumul si distributia. Cum drumul cu trenul din Sloenia pana in Italia la Trieste era de aproape 10 ore si oamenii urmau sa se ascunda in vagoanele de marfa, serpasii aveau in plan sa-i adoarma. Unii stiau, altii nu. Vorba le era ca-i ajuta sa treaca peste frigul de -18 grade.

„Cand ajungem la Rajka ii adormim.”

„Nu, mai bine dupa Bratislava, ce zici? Ca sa nu stea adormiti atata, or ingheta naibii…” zice Florin.” Ca de-acolo o luam direct spre Lubliana. Avem tren inspre Milano, si de-acolo ii lasam la Roma, fiecare cu mama lui, ca-s satul. Imi ajunge, si tot aia e, ca in cateva saptamani, ne pierdem serviciul…”

In hohoteala lor, padurea din apropiere pleca ramuri de brazi in imbratisarea celor plecati de-acasa. Nu i-a putut lua atunci din valtoarea nedreptatii ce li se pregatea. S-au suit in motoare inca un drum pana la trecerea frontierei Ungaria cu Slovacia, la Rajka. De-aici si pana in Bratislava e vreo jumatate de ceas.

Trecerea unei noi vami a scos la iveala din nou panica. Figurile incercanate asemanau cainilor pierduti de stapan, disperati si indurerati de groaza nestiutului.

Alte uniforme, fete la fel de incruntate, sfidare la fel de mare. Militarism exagerat, precautie pentru o mana de lucratori. Florin parea ca stie care-i randul, grohaiala unui grasan in cizme lucioase ridica bariera.

Pornit-au „neobservati” pana la Bratislava.

 

III. III. Nenumaratele fețe ale lui Jiri Kolar din peisajul zambitor

 Kolar a fost un artist slovac, un reactionar la ceea ce el vedea ca fiind autodistrugerea europeana. Pentru a trezi constiinta umana a folosit arta vizuala a colajului si a ramas in istoria artei ca un promotor al acesteia.

va urma-

 

Nime’ nu mai vre diboli amu’

BivolDau lapte putin. Alb ca omatul neatins de pa gredina. Si gras tare. Dintr-un strop sa face un bruj mare de branza. 

 L-am baut cat am fo nepoata. P-urma nu l-am mai baut ca am emigrat si n-am aflat de cumparat prin diaspora.

In fiecare an cand ne intoarcem in Romania stau de vorba cu ei. Ii aflu la fel de negri si de incapatanati. Au auzit de la vacile albe ca trebe sa deie lapte la mulgatoare. M-au intrebat de-i drept, ca ei nu dau numa’ la cine vor, ca asa e in firea dibolului.

I-o dat la Ana, dar ea o emigrat in Spania, lucra in agricultura. Si de-atunci numa’ cu coada legata vreu sa deie, si ase, foarte putin.

M-o rugat sa-i spui degraba Anei, daca o vad, sa vie acasa. Ca s-or purta bine si ei i-or da cat sa-si faca ferma. Sa vanda si celorlalti europeni spuma dulce de lapte de dibol, sa nu mai steie sa faca agricultura pe alte pamanturi. Ca e tanara si sunt fonduri europene, musai sa prabaleasca. Sa nu-i lese la ptieire c-o tras la jug si-o dat mancare la tata casa. Din dulceata lor o iesit coconi sanatosi si destepti, domni paste meleaguri. Sa-i spun Anei sa vie.

Sa-i spui si celor de la UE sa nu uite de ei, ca-s altfel, si ca tomna de aceea ar trebui pretuiti mai mult.

Baiu-i ca nime nu mai vre diboli  amu, tata lumea vre astȃmpãr, care e tihneala ca poti si la tine in tara.