Lemnul lui Moise

Cat in sura lemnu din coada furcii ce-o stiut ceti din mana batatorita a babei caile necunoscute ale Dumnezeuui meu. Dupa usa soarelui inramat de badea Mnicuiale, il aflu singur, linistit, razamat langa scara cu doisprazece fustei ce duce-n podu surii unde  o asteptat oricandva sicriele goale. Aflu urmele scrise-n inima lemnului viu inca si prind a ceti ca din Scriptura, cu inaltare catre cei ce-o-ntors hrana pamantului catre cer, din furca.

 

Cand poci vini acasa?

Cand am iesit in gura Dobrii am lasat in urma colbuita de copita animalului, bucle inaltate o palma de pamant, cat sa nu ajunga apa. Inca soarele lumina un cer lasat albastru ca florile-n paretare si iarba cosita infunda narile cu stranutul norocului.

Le-am strejuit sa nu le-mburde vantul muntelui noaptea, cand vine sufland cu putere sa puie stapanire pe  sat. Bataluale sunau cu putere-n jeb, bunicu stranse coasa ramase si pregateste hamul pe cal. Necheza a nerabdare o iapa tanara si roscovana ce-o rasturnat strafu de vo cateva ori si l-o tras si pe mosu dupa ea prin padure, dupa lemnele huciului.

O scandura-n car ma tine langa el in goana calului catre casa. Is nemiscata in tacerea asezata de randuirea lucrurilor in harnicia verii si gandul la viitorul pecetluit. Mi-e strans visul tot in privirea-ncrezatoare a batranului. Nu-i pot spune nimic ca-i limba nebuna sa povesteasca vrute si nevrute din naiva tinerete. Ma sugruma ciuda ca nu aflu cum, Doamne, sa-i spun ?

De-as putea, as tine iapa-n loc,n-asculta nici cu biciul, o poarta sanjele-n goana peste pietrele Dobrii, scuturand nepoata si bunic bucurosi sa hie laolalta !

Hooo, cal, hooo, lasa-ma sa-i vad ochii limpeziti de bucuria revederii mele, sa fiu io cel mai iubit dintre pamanteni, rasufla numa cat sa inteleg…

De-ar asculta o data iapa, as opri caru numa cat sa ne-nchinam la crucea din camp,

Sa-L vad  si sa-L intreb cand poci vini acasa ?

 

Ceasul bunicului

427307_4057349803904_867747518_nVejiile-s aurite pa gredina si-s  aspre tare sub mana ei harnica. In sat miroase a samburi la cuptior si raul curge lin cu frunzele pierdute-n pastelurile toamnei.

Petrea-si lasa bicicleta-n poarta ruginita si-o ie cata gredina la Anuca.

Un nuc tinerel asculta vant tainic de toamna si tine numarul anilor rataciti departe de Suciu de Jos. Cand l-o sadit fata era inca in vartejul poalelor albe invartite la joc scuturat, tiganesc din Chioar. Amu, nucu-i cat grajdiutul oilor, hat inalt, si fata o lepadat poalele lucrate-n cipca si-o luat a imbla cum imbla tinerii amu.

 Vede bine ca el a ramas verde si fraged cand pustietatea i-o luat batranii la sanu-i rece si-o pus naframa neagra-n cornu casii.  

Drept ii, Doamne, ca de pe huci sufla vant proaspat si viu, paste gredina lu’ Sofronu lu’ Lupuc si-a lui Dionisie a Petrii?

 Anuca lucra si nu mai poate gandi. Taie btiata vejii singura c-a da la diboli in grajdi.

 In ceasul acela si fata-nstrainata de grijile lumesti si goana dupa nimicuri petrece cu privirea un sarut de ramas-bun pe-o frunte de bunica calda.

 Dimineata nespalata aude ceasul din cutia lui Diniosie ticaind vremea. Trecuta-i demult si fata n-o aflat capatul. Si-api atunci face ca Anuca cand nu vrea sa mai stie, taie vejiile pe gredina din sapa casii si-si cauta bunica. Adapa cu ochii mintii dibolii, baga facituri in sura, joaca sub struna de cetera sa cheme bucuria vietii vesnice.

 In fiecare zi in care inca mai da soarele sa iasa si fata si Anuca vad ca nucul nu se lasa prada, ba parca-n fiecare toamna-i gata sa deie poame, nucile pierdute ale anilor de-nceput.

 Vai si-amar de-ace viata rostuita dupa cugetul fetii fara de liniste, din bataia nucului si cantatul ceasului, cutia bunicului…