Rãsfãțata

placinta de la bunicaDin cãsuțã iese leneș un miros de coptãturã pã feteu incins in lemnele de pã huci. O bunicã, micã cat un fir de malai primavara, nu-si mai vede capu’ de treaba langa un mniez de farina si-un bruj de branza.

Aluatu’ o stat la dospit tata dimineata sub perinile calde. „O crescut repede, ca scumpa mamii…”

Sunt cat un bob de mazare. Ileana-mi coace pancove si placinte. Io oi manca numa’ un mniez, ase oi nacaji-o. S-a inrosi, a vre sa ma sfadeasa, da nu poate niciodata. Atunci io-s inger ridicat in slavile ceriului.

 In memoriam

De sub umbrarul lui Dionisie

 

DSCN0514DSCN0604DSCN0745

Prin Tarnita salbaticita de vreme mai creste inca rasad de floare din codita soricelului langa lan de menta salbatica. Adierea vantului zboara printre mere si pere si-apoi se rasfata in florile necosite.

Dumnezeu din ceruri zambeste la asemenea miros de dulce miere de albina neharnicita inca si bucuria ochilor sai blanzi trimite pamantenilor lumina lor.

E ochiul Tatalui peste satul copilariei mele si io-s prinsa-n visarea sa neprihanita. Ma tin rugaciunile fara de moarte ale batranilor mei si muzica veseliei din sat.

In culorile harului Sau, stanii de piatra n-o secat inca, raul isi domina albia, femeile trec apa cu furca de-a umaru’, barbatii asuda la coasa.

Io-s pui de om neatins sub un umbrar facut de bunicu’, alintata de-o Ileana langa o cana de lapte.

Prin umbrar Cel de Sus se joaca cu un curcubeu pe-o raza de lumina.

 

Comoara urat mirositoare si facatoare de bine

DSCN0744DSCN0727 DSCN0732DSCN0735

In padurile verzi de la Suciu de Jos, Maramures, cum o iei pa Poderei si Valea Vidinoii, batranii s-o tratat in ciubare de lemn cu apa termala ce izvora dintr-o stanca necunoscuta.Apa asta mirose tare, a sulf, a petrol, in orisice caz, nu  e parfumata precum coada soricelului ce creste langa menta salbatica.

Mai demult, tamplarii de pa doua sate o lucrat la ciubere si tiganii toti o adus caldari de hiert apa tamaduitoare.

Unii, mai tari, o si beau ca era buna la stomac, zice.

Sa hi trecuta de-atunci vreo 80 de ani de nu sa ma incumat sa zic mai multi.

In tata Tara Lapusului nu-i una bucata scaldatoare de tratament si pa Valea Vidinoii o crescut arini. Cand erau fetele fete si feciorii feciori la bunici prindeau a-i ajuta la fan sa deie marhale lapte si grostior dulce, sa traga la jug. Trajeu fan de pa coasta Vidinoii pana la izvoare si se minunau de cum sfaraia apa la deal. Amu nu poti intra de padurea deasa si cele mai multe dintre ele s-o starpit cu pamant greu.

Ase arunca Dumnezeu comori din loc in loc si-n Tara Lapusului. Si-ase urat mirositoare cum sunt ele nu atrag pe nimenea.

 

Casa de pe Apa Sambetei

 

619

A fost o data ca niciodata Ion. Si romanul nostru locuia intr-o casuta de voioaga, pe Valea Sambetei. Cu dranita si geamuri mititele de lemn, vacalita-n mieru si cu flori in glastra, era casuta biscuit dulce pentru el, parintii si alte doua surori si trei frati.

In tinda pamant, in camere podele cusute-n cuie de-un bunic indemanos. Paturi stramte de-o persoana, hodineau cate doi.

Baia la lighean si toaleta afara, la-nghet.

Viata grea, haine putine, trai indestulat dupa cum rodea pamantul malaiul si dupa cum da Bujoara lapte.

Cu mare chin, au luat un aragaz pe butelie si-un televizor de Craciun. N-ajungea nimeni sa vada nimic de fete, ca depanau telecomanda incontinuu in lumea magica a telenovelelor.

Mama facea tocana la aragaz, tata sta mandru c-a mai facut ceva si anul asta.

Ion al nostru sta trist pe prispa casei, lumea asta ii era greu de inteles. Nu-si afla locul, nici linistea. Satul tot, cat a mai ramas, sta sa se-mburde. Ofta de grija plecarii, stiind ca-i vremea amu sa-si afle un rost.

Cand a lasat in poarta parinti, frati si surori nici n-a simtit tristete. A luat a plange-n singuratatea emigrarii abia cand s-a aflat singur intre straini.

Tara adoptiva l-a asteptat cu un cartier mizerabil, din ghetoul dedicat emigrantilor lucratori ale muncilor nedorite de nimeni.

S-o apucat Ion al nostru sa-si rupa spate tanar prin reconstructia vilelor de lux si a apartamentelor din stimabila sa tara gazda.

A prins incet a invata limba, a-si face prieteni, a cunoaste orasul. Suna mereu acasa, se stricase si televizorul si aragazul, le-a luat altele. A schimbat acoperisul si le-a dat bani sa-si face baie si toaleta in casa. Si-a ajutat surorile sa mearga la facultate, a platit iesirea la pensie si spitalizarile parintilor. Si-a insurat fratii, nasindu-i, intr-o zi cu o fata, in altele cu alta. Mama lui Ion s-a rugat pe patul muribund sa faca bine sa se aseze la casa lui, sa-si ia si el nevasta, sa faca prunci, ca toti oamenii, ca-i destul amu.

A ramas Ion cu gandul la mama sa. A aflat femeie frumoasa, gospodina si s-a insurat cu ea. Modesti amandoi, intr-o chirie saracacioasa din acelasi cartier de ghetou.

De cu primavara au turnat fundatia la casa, in satul lor de pe Valea Sambetei. La fiecare doua luni trimeteau bani de caramida, si-ntr-un an au ridicat frumusete de casa cu etaj si mansarda cum au vazut in tara gazda. In cinci ani lungi si lati, Ion si Octavia si-au spalat ochii obositi de munca la vederea casei.

Minunata, alba, cu muscate rosii-n glastra, in loc cu verdeata pe Valea Sambetei, sta si-acum casa lui Ion si a Octaviei. Dintre caramizi mai iese o tulpina tanara. In pod paianjenii si-au tesut locul.

Ei n-au mai venit acasa. Parintii sunt hodiniti in cimitirul verde, fratii si surorile la casele lor, pe alte vai.

Ion si Octavia stau si-acum in chirie, in tara adoptiva. Cand mai vin pe Vale Sambetei dorm in casa parinteasca, ca li dor. Octavia face tocana la aragazul pe butelie si spala blidele la robinet, afara, ca si-n copilarie.

Ion dohaneste usor pe prispa, cu ochii la poarta plina de speranta, pe care-a iesit cu zece ani in urma. In sus si-n jos, un sat intreg e nou-nout si fiecare poarta plange pe-aceeasi Ioni inghititi de vremea Occidentului.