Ultima bunica

Mi-a dat rugaciunea in genunchi pe podele, busuioc in mana de intrat in biserica si naframa rosie cu puiti in zi de sarbatoare.

Mi-a cusut plasuca de mers la gradinita si-o agatat tablou cu chipul copilariei pe-un parete de lut din casuta de cata drum.

O culcat nepoata pe  tol de lana si perne de puf, o tras perdea in ochiul mic sa nu gadile soarele somnul dulce.

M-o asteptat la fiecare Paste si Craciun, sa domolesc goana emigrarii mele.

A prins cu mana-i tremurand de boala dranita si-a mai scapat o data gandul cel bun al reintoarcerii acasa. Se apropie saptmana mare.

A fost ziua mea, urechile mi-au ars precum arsita iarba pe Dobra, capul mi-a fost greu toata noaptea. Ultima mea bunica a cazut.

De pe Obreja se lasa un cer plamaniu si Dumnezeu poate ii deschide poarta ceriului.

E la capat de drum. Nu stiu cat ma mai poate astepta…

Dragostea de demult

Peste gardul caminului iarba verde si-o Dumbrava minunata o cheama acasa, langa miros de facitura si scartait de cetera. Ferestile din camin stau destise, se-aude bucuria tineretii si-a dragostei de demult. In vremea aceea lumea se iubea la joc. Amu lumea nici sti juca,  nici sti iubi.

In invartita inflorita de struna tiganeasca feciorii asuda. Ele-s bujori, frumoase precum florile din primavara mult asteptata. Ei nu se lasa si-nvart fisculasul. Poalele albe din teara is curatenia de-nceput. Sort si zade-n tinte si broderie inflorata zboara-n brate de dantaus priceput. Is una cu ceriul si pamantul, libera si puternica ca nimeni alta.  

Deschide ochii, fata draga, ti s-a parut. In poarta-i doar o raza, poarta-i goala inca. Peste gardul caminului e doar a ta privire, gadilata de-un inceput de soare. Iti cauti bucuria.

Ti-l las pe Victor Negrea. Pe la cel de-al patrulea minut e insusi samanic.

Victor Negrea de la Baia Mare

Afimia de la Suciu de Jos-povestea mea de emigrant

I. In loc de-nceput

Un glas dulce dezmiardã un început de prunc şi strunele viorii îi ticluiesc viitorul. Gordona braveazã şi-i dã nebunia, taragotul o întãreşte şi-i dã repeziciune. Clapele rãsunatoare ale acordeonului o înveselesc iar aplauzele îi dau mândrie. Vede  pantoful unei glezne fine, dar cu pas apãsat, decis şi iute îndreptându-se spre microfon.

Pruncul simte strânsoarea brâului colorat de Maramureş, fãrã sã se simtã sufocat şi se leagãnã zâmbind în horea mamei. Cãmaşa albã brodatã-n flori de varã de pe vãile Lãpuşene îl ascunde şi-l fereşte de toate relele Pãmântului. Poalele albe ca spuma laptelui proaspãt muls dau eleganţã cu cipca lucratã de femeile din satele cu tradiţie inca neglobalizate. Peste poale pruncu simte vioiciunea şorţului şi-a zadiei ţesute-n tiarã cu şiruri colorate şi fire aurite de-mpãrãteasã.

O doina lina managaie lumea, spaland-o de rele. Doina cu noduri, din muntii Tiblesului, limpezeste precum apa de munte curata natura in stralucirea soarelui de vara de pe Valea Lapusului. Struna subtire de vioara asterne binecuvantarea stramosilor ridicand suflete curate la ceriuri. Trece vioara prin camara inimii inaltand speranta si veselie. Poarta mintea-n vai parfumate si-n dulceata poamele de pe Tarnita, taram nemuritor de basme si creatie autentica. Joaca arcusul strunele lemnului poftind la joc de-nceput si pruncul zambeste in voia buna. Gandul dintai si din urma a fapturii nedovedite inca, s-a impregant matrita pentru o viata ce va sa vie, aici si dincolo, in muzica ancestrala din Maramures. Ii va tine-n frau pornirile diavolesti amutind Raul. A striga-o in pierzanie, a trimite chemarea inapoi, in sat insorit sub pomi infloriti, langa batranii din Sus si din Jos, din doua timeteauã.

Pana-n ceasul din urma, i-or veghea drumul, chipuri luminoase de aura cereasca, bunici si parinti si cantecul mamei…

Pielea lumionoasã şi-ntinsã de natura dãtãtoare de frumos scoate la ivealã doi ochi migdalaţi şi-o gurã trandafirie glãsuind cântec  şamanic. Silueta perfectã a unei  învingãtoare fragile dã o nouã viaţã. Şi pruncul simte balsamul pãrului de codanã şi parfumul drag al mamei delicate, strigându-l. Decide cã-i vremea amu’.

 II. Introducţiune în centrul de putere european

O intersecţie imensã, linii de tramvai şi  tramvaiul blocat între maşini, claxoane, zarvã, îngramadealã pestriţã de oameni şi-o caldurã imensã care-ţi tãia respiraţia.  Se circula intens pe toate sensurile posibile, nervos si cu pomelnice in toate limbile pamantului. Soferul de tramvai, un marocan cu o barba de-un cot, ameninta disperat sa se deblocheze drumul. Nimeni nu-l baga in seama. Un praf imens se ridica deasupra tuturor sufocand si mai abitir mintile.

Doua roabe cu capete de porci impinse de muncitori echipati in alb insangerat striga sa li se faca loc cat mai rapid. Pe partea dreapta cel putin cinci magazine de carne, lipite bot in bot isi faceau concurenta unul altuia.

O babiloniadã gãlãgioasã ocupa toatã intersecţia dinaintea celei mai mari pieţe a capitalei europene întorcând privirile curioase oricãrui trecãtor gasit intamplator prin zona Clemenceau. Negrese în rochii înflorite, cu pãrul strâns sub greutatea unor noduri colorate şi marocance cu feţe acoperite de privirile tuturor, râsete româneşti şi vorbã polonezã, miros greu de bere şi carne.

In statia mijloacelor de transport in comun inghesuiala maxima. Cosurile de gunoi anexate nu mai prididesc sa tie resturile menajere.

Pe partea stanga sta falnic tricolorul romanesc. Nou venitii rãmân cu ochii cãscaţi la adunãtura ce-şi mâna heredia fãrã sã-i pese de stratul de gunoi pe care-l cãlca sau de îmbâlceala celor ce mai tãiau calea, împingându-se cu bagaje şi dând din coate în spatele tuturor. Vitrinele atârnãtoare de cârnaţi şi şuncã atrãgeau frenetic mulţimea flãmândã a Bruxellului. Casele decolorate, murdare şi înghesuite, lipite straniu una de alta. Oamenii se chinuiesc sã treacã cu cãrucioare, plase şi genţi pline de cumpãrãturi, unele imense precum cele împletite puternic din fire de rafie. Din şaretele pe roţi atarna frunze mari de leuştean şi cozi de ceapã verde, câini îmbrãcaţi în carouri roşii-albastre, decoraţi cu fundiţe prinse-ntr-un smoc de pãr în vârful capului si plimbaţi cu grijã de cupluri vârstnice uitate de nepoţi. Câte unul mai curajos bate râguşit la vecinii de şaretã.

 « Morţii tãi de ţigan, treci odatã ! » se aude nervos pe cel care a condus pe cei 2000 de km de acasã pânã în inima politicã si civilizata a Uniunii Europene.  « Tiganul » era un marocan al Belgiei pe care românii îi vedeau cu la fel de mult drag cu cât îi vedem noi pe ţiganii noştri.

« Foai, aşe îs de sãtul de ii, mã ! » şi-şi încorda muşchii gâtului a bãtaie. « I-o adus aicea sã le facã metrourile, şi-amu îşi dau pumni în cap cã nu mai pot scãpa de ei ! Aşa le trebe!»

Trecusem vamile si o buna bucata europeana, inghesuiti in numar de cinci intr-o masina mica. In urma noastra ceriul instelat anunta viitor luminous, platit cu emotie si spaga la fiecare 90 de zile, potrivit datinii unei tari fara capatai.

Am ajuns la ziua, cand soarele-ti arata praful celor mai mici unghere. Prin parbriz, un cer împânzit de ciori şi-un pãmânt tesut din toate naţiile, noul meu cartier, în inima celei mai mari pieţe din Bruxelles, capitala europeana.

Debarcaseram bagajele urmãrind mereu sã nu vinã tramvaiul astfel n-am apucat mai mult de o scurta privire inspre locuinta. Vad bine insa ca-I invechita de vreme, precum surorile-i, construitã-n pantã, pe laga canalul ce traverseaza orasul. De dupa perdelele şi draperiile murdare, trase dezordonat, simt priviri curioase şi nebune  cu limbi de neînteles şi foarte aprige. Trei stropi ne grabesc, umbrind cerul. Trag dupa mine grea valiza, cu oboseala si impresia unei lumi neprimitoare. Strang suflet inlacrimat de indoiala si-mi plec ochii inspre betoanele gunoiate.

 III. Pe Delacroix, la doi boi

O scara ingusta, raschetata, emana miros de mancare felurita, intorcand stomacul cu susu-n jos. La ultimul etaj, la patru, duhnesc sacii de gunoi scosi pe palier de vecini, din intamplare, marocani.

Vasile suduie raspicat: “-Ba, i-am zis de o mie de ori, sa scoata dracu’ pubela in strada. Tigan imputit! O sa-i zic la Malec.”

Dincolo de usa slaba de lemn scartait, un apartament spatios, cu doua camere, ne astepta tacut. Peretii galbejiti, lasau semnele precaritatii la iveala zilei. Las bagajul din mana si trag sub mine un scaun rupt, iesit din suruburi si-ndraznesc sa-mi trag sufletul in zare. Prin geamul de la bucatarie se-ndind semineele din Anderlecht, semete peste veacuri, amintite in “Les Miserables”. Mi se pare remarcabil si-mi starneste un oarecare interes. Usor ma ia o senzatie de prima multumire a emigrarii, caci recunosc muza unor scrieri. Hornurile fumegand si casele lipite una de alta, cu fatada crapata si de-o modestie aproape de saracie si mizerie imi asociaza o pereche de ghete scaltaite incaltate de-o copila a nimanui, in lume. E singura pe-ntuneric pe-o strada pietruita à l’ancienne, imbracata-n rondiuri, cu parul desfacut si umed, cu privirea fixa spre apus. Ii este frig si ploua, nimeni nu o vede, si alung si eu naluca.

Din bucatarie se intra pe-o usa cu ochi sugubat si lipsit de intimitate in baie, pe balcon. Surad, ca mama mutase mandra bucataria inchizand balconul, dar inca nimeni nu s-a gandit sa-si mute pudoarea-n vazul lumii. Trag de-o lature bucata de carpa intinsa pe-o ata din fereastra usii si ma-ntind peste pervaz. O imensa hala acoperita de rugina si stoluri de ciori se-ntindea pe langa canalul lipsit de viata din apropierea Clemenceau.

“-E piata, e abatorul”,  ma lamureste Paul.

E inca tanar, desi plecase din Romania atunci cand cei mai multi isi traiau zbuciumat adolescenta. Dar are o privire trista dint-o maturitate timpurie, fortata de nevoi. Este echilibrul departarii mele, sot peste ani de trecere prin viata si cunoastere a ceea ce va sa vina.

Paul m-a luat de-acasa fara sa-mi promita nimic. Insa m-a facut sa cred ca sunt mai mult. Si ca mintea mea poate fi libera, tintind orice vrea ea in plina lupta pentru supravietuire. La ceas de seara, numa’ buna sentimentelor ascunse de ochii lumii, ne intelesesem ca locul mi-e alaturi de el si calea mea de-acum este centrul de putere european, cautand menire si raspuns la Jocul de-nceput.

Pe cand scorneam Mecca si Medina, lasam in urma o viaţã de huzur, nu scârţâiala unor strune prefãcute, nu vorba mieroasã şi privirea mincinoasã, ci muzica şi viaţa unei culturi îngrijite şi curate… o aveam în mâini, în sânge.. Îmi curgea prin toate venele şi-mi ardea toate mãruntaiele, mã-nãlţa la cer, şi mã alina pe nori de bucurie sublimã. Mi-a fost datã dar, nevinovat si natural, tradiţia unor oameni blânzi şi harnici, cu voie bunã şi cu Iisus în vorbã. Mi s-a parut atât de firesc sã cunosc vara parfumatã, iarna greu cuprinsã de nâmeţi, primãveri cu ghiocei şi brânduşe-n colţul casei, şi-o toamnã aducãtoare de roade. Mi-au spus cã trebuie sã merg la bisericã duminicã de duminicã, sã zic rugãciunile dimineaţa şi seara, sã mulţumesc lui Dumnezeu pentru bucate, sã ţin post şi sã mã rog pentru familia mea. Sã fac bine sã învãţ, sã nu fiu obraznicã cu pãrinţii, sã nu iubesc pe multi, şi sã joc frumos, o învârtitã din bãtrani, cu sunete energice de trezire la viaţã. Mi-au arãtat cã e mai bine sã duc un trai simplu, fãrã vanitate şi cã e bine sã-mi ajut semenii. Mi-au spus cã trebuie sã mã uit în cãtãtoare cu încredere şi cã îs frumoasã aşa asa cum m-o lãsat Dumnezeu. Iar mie mi s-a pãrut firesc sã-i am lânga mine, fãrã sã ma gandesc la perenitatea lucrurilor.

De-atunci colind prin Europa alegând cele bune de cele rele precum nisipul de aur, carand in spate povara grea a mostenirii prin cetatile globalizarii. De-atunci ei se sting, mocnind deopotrivã şi lumina flãcãrii mele.

Astfel de ganduri insa n-am avut cum, nici cui sa le impartasesc. C-am nimerit mai straina intre romani decat printre straini, pierduti si dezradacinati de buna-vointa de-acasa.

Paul muncea dintotdeauna in constructii, prietenii si cunoscutii care vizitau casa noastra si-a celuilalt tanar cuplu, erau oameni care razbeau in sectoarele nedorite de belgieni: curatenie, ingrijire copii si batrani, constructii. Si nici asa, in meserii nevrute de-o civilizatie, administratia publica nu randuia deschiderea pietei si legalizarea celor ca noi. Eram in 2004. Romania era doar candidata la familia europeana.

Nu m-au vrut printre ei si nici nu m-au placut. Generatia aceea de emigranti era inchistata in ghetoul suburbiei saracacioase, cu sanse precare de depasire a conditiei umile. Nimeni nu credea in nimic altceva decat in bani. Putini, castigati din greu, la negru, banii erau pentru o casa si-o masina in tara. Aici existenta iti rupea orice urma de amuzament, nicio forma culturala ori de scolarizare, nicio sansa reala de integrare. Pe undeva din vina tuturor, dar in cea mai mare parte a noastra, a romanilor.

In mentalul tuturor se instalase ideea ca trebuie sa ramanem la limita societatii adoptive, findca oricum nu avea rost, nici sansa ca niciunul dintre cei veniti sa parcurga un altfel de drum, unul normal, european, demn.

Asimilarea limbii este primul pas. Intr-o oarecare masura au inteles atunci ca este esential, dar cercul discutiilor inchise, numai intre noi, nu prea ne ajuta.

As fi vrut sa gasesc lamuriri, o scoala, un birou specializat in informarea celor ca mine, cautand integrare. Dar viata subterana, ascunsa de legalitate nu-ti da acces la cele mai esentiale, cele mai normale lucruri ale vietii noastre cotidiene. Atunci mai afli inca o data ca nimic nu-i un simplu dat in lumea asta.

III. Abatorul

Prima iesire o fac la piata din apropiere si-apoi la magazinele alimentare. Deschisã timp de trei zile pe sfârşit de sãptãmânã, piaţa din Anderlecht adãposteşte şi abatorul, plin cu carne de toate soiurile, la preturi minime.

« Allez, un euro, madame ! » strigau marocanii, spaniolii, portoricanii şi flamanzii deopotrivã. Şi vând la îngrãmãdealã, pe o parte toate soiurile de legume, fructe, brânzeturi, iar pe alta parte, lenjerii de pat, încãlţãminte, vase, materiale, lenjerie intimã, cãmãşi, de fapt cam tot ce poate sã-ţi cuprindã imaginaţia. Piaţa are chiar şi un sector al vânzãrii second-hand de orice: linguri, blide, bujii, electronice, haine, te miri ce duce mintea omului sã scoatã în drum.

Ei, de aici se alimenteaza mai ales emigranţii. De-aici mi-am luat la randu-mi prima oala si niste linguri, doua blide adanci si cateva furculite, toate gata foliste, dar in stare buna si pe nimica toata. Preţuri incredibil de accesibile, târguialã câtã vrei, economie sigurã. Pe sub musteaţã câte un domn şi-o doamnã te-ntreabã dacã vrei ţigãri din Ucraina, iar la vãzul jandarmului o dau uitatã imediat.

Lumea se calcã în picioare cu sacoşele rulante, se strâng cu repeziciune când vãd preţuri derizorii, se leagã prietenii cu vânzãtorii de carne şi toatã lumea e mulţumitã. Dintre care cei mai mulţumiţi sunt românii şi polonezii. Se strâng în faţa pieţei la o bere, şi-ndatã se-ncinge vorba. Pe parcursului anilor, şi-au deschis magazine cu produse tradiţionale la loc de preţ, în faţa târgului, tocmai la intrarea „Doi Boi”. Bucurie mare şi câştiguri frumuşele, cã tot mereu e coadã comunistã dinaintea lor. In tendinţã, o absoult necesarã cârciuma cu mandrul tricolor incitã trecãtorii la manea şi ciorbã de burtã.

Incredibil câţi români muncesc aici, taie, mãcelaresc şi vând carnea, în afarã de cei care dupa 2007 şi-au deschis propriile bolduri, devenind patroni.

Fãcusem deja o tura, ma holbasem pe la toate mãrgele marocãneşti, la splendorile ţesãturilor şi-a perdelelor de Siria şi încã mai aveam vreme berechet.Mã servesc dupã placul inimii din toate fructele ce-mi ies în cale si-mi pierd privirea pe marfã lãsând în urmã orice gând. Vânzãtorii de poame îţi ascultã vorba curioşi, şi repetã la platã cifrele dupã cum te-au auzit : « Cincue, cinci ! Madame est italienne ! Ah, bongiorno, seniorita ! » Şi se pun pe râs. Nu mã abţin nici eu.

O iau încet printre rândurile cu mãrfuri. Miros îmbietor de mãsline de toate culorile, umplute cu ardei, cu brânzã, dar şi simple, mãsline asortate dupã reţete proprii, marocãneşti ; brânzã franţuzeascã şi italieneascã de-ţi lasã gura apã, smântânã proaspãtã de vacã, lapte şi bunãtãţi lactate dupã bucãtãrii necunoscute mie. Casc ochii mereu, da’ nu cumpãr ca mi se pare scump. O iau în jos, cãtre carne. Ĩn faţã însã mã aşteptau puii prãjiţi la rotisor, fricandele, cartofi pai cu maionezã sau cu sos andalouse, costiţe  fripte şi hamburgeri. O shaormãrie în aer liber cu cozi înfometate. Ocolesc, nu-s amatoare, dar admit cã mirosul e primitor.

Ţipete fericite de copii ocupaţi cu ţarcul de cãluţi din inima pieţei îţi atrãgeau atenţia nemaiştiind unde te afli. Deodatã te izbeşte un miros puternic, de bãlegar, strâmbi nasul dezaprobator ca ceilalţi trecãtori i-o iei cu iuţealã din loc.

Dãdeam târcoale pe la blugii ieftini, cã pe singura pereche ce-o detineam mandru, nu mai pridideam sa cos. Ĩncercasem sã mã înţeleg cu vânzãtorul, dar de-abia îl auzeam. La nici doi metri, o boxã imensã incanta slujba arabaseasca de suna piaţa întreagã în ritm de rugaciune. El nu-şi luase banii de luni de zile, iar traiul nostru nu putea fi numit unul îndestulat. Cu 5 euro mi-am luat, in cele din urma, o pereche de care am întins vreo trei ani de zile. Era primul « achat » pe care îl fãcusem pentru mine în primele luni de occident.

Şi nu gãt bine de-i plãtit, cand mi se pare ca vad chip cunoscut: un consãtean ! Ah, cam câte sã fie şansele ? 

„-Cosmin, tu eşti, mãi bãiete?”

„-Afimia, mã uitam bine la tine, sã vãd de eşti tu, mi-era şi ruşine…sunt tot murdar ! „

Nici nu bãgasem de seamã, salopeta-i albã era greu însângeratã şi însemnatã de meseria lui. Pe cap o bascã albã şi-n mâna dreaptã o enormitate de mãnuşã care-i venea prea largã pe braţul firav. Lucra în spate, la mãcelãrit carnea alãturi de alţi români.

„-Lasã aieste, bine cã ai de lucru, io şãd acasã de vreo şase luni de zile… „

„-Tu, Afimia ? Da’ ce îţi cauţi tu aici ?”

„-Nu mai ştiu nici io”, şi râd. „Da baiu-i ca îs aici de multã vreme şi încã nu mi-am aflat de nimic. Ĩmi spui şi mnie dacã auzi ceva? Ie numãrul meu şi dade mi-i suna…Cu cine eşti aicea, Cosmine ?”

„Cu tata… suntem amândoi la mãcelarit. Da, n-am acte, mã fac independent, în varã mã duc la ambasadã în Bucureşti sã-mi puie viza. Ca io n-am gãtat liceul, da’ fac pe diploma lu soramea…Tu ai acte ?”

„N-am, pãi de-aveam…şi nici nu stiu cum sã-mi fac. Ca Paul abia acuma îşi ia şi el cartea.”

 „Meri cu el la Bucuresti sa te ia „în charge” şi-ţi dau şi ţie viza, ai sã vezi, intereseazã-te. Io tre sã ma duc, cã ia ni, mã vede şefu, flamandu, da’, Afimia, când iei carne, intrã pe la uşa a doua, şi prima la stânga. Nu toatã carnea-i proaspãtã, o dau ãştia cu o soluţie sã deie bine, da’ de-ai şti, nu ai cumpãra sigur. Acolo e omu’ de încredere. De la el sã iei. Ai grijã, Afimie ! „ Şi fugi Cosmin dupã nişte lãzi din spatele halei urât mirositoare.

Capul mi-era mai usor, cat face o vorba buna. Poate ca nu mai eram asa de singura.

I-am urmat sfatul, am intrat pe la a doua uşã. Piaţa de carne are trei intrãri pe-o parte şi încã una pe lateralã. Ĩnauntru se-ntindea o halã mare cu standuri aparţinând diverselor naţii : români, polonezi, arabi, francezi, flamanzi, etc. Pe lângã produsele comune oricãrei culturi, fiecare vindeau şi câte ceva din specificitatea regiunii şi ţãrii din care veneau. Ĩnsã carnea nu-i congelatã nici separatã una de alta. O îngrãmãdealã şi-o apãsare sufocantã, o vânzare fãrã mãnuşi de plastic, cu mâna pe bani şi-apoi pe carne, şi cine mai vede pe unde, te împingea sã ieşi repede afarã.

In anii ce-au urmat feiricitei mele intamplari, sectorul alimentar, al carnii, s-a dezvoltat intr-o masura imbucuratoare pentru patronat dar si pentru amaratii nostri macelari si altii mai mult sau mai putin necalificati. Ca tari precum Belgia, Danmrca si Germania au racolat forta de munca romaneasca destul de numeroasa in acest domeniu. Si mare parte din aceasta nu s-a bucurat de aceleasi conditii de munca si remuneratie precum altii, de alta natie.

Fenomenul a luat amploare dupa 2007 si sindicatele au inceput sa lupte impotriva precaritatii din randul lucratorilor veniti din estul si sud-estul Europei.Uneori le-a iesit, iar maiestria campaniilor s-a lasat rasplatita. De cele mai multe ori insa, n-a mers.

Angajatorii din Germania nu sunt tinuti de vreun salariu minim pe economie, asa ca platesc lucratorii dupa bunul plac. Romanii se multumesc si cu mai putin cata vreme mai pot trimite un leu acasa pentru rata scolii. Desi, la munca egala musai plata egala.

State precum Belgia si Danemarca au acuzat Germania de practici neloiale fiindca ele ar actiona corect din acest punct de vedere al tratamentului muncitorilor. Stiu, ati crede ca Berlinul, prin curatenia evidenta a orasului si mitul politicilor corecte n-ar permite aceste comportamente.

Ceea ce ne-a aratat insa practica in ultimii ani este faptul ca niciunul dintre cele trei state membre nu-s usi de biserica si nici clopot de manastire. Sute de romani, si femei cu precadere, sunt folositi abuziv, exploatati prin macelariile si abatoarele europene.

Pericolul exacerbat al acestei practici a mers pana la ideea ca dumpingul social este cauzat de lucratori si nu de patronat. Ura rasiala pe piata muncii si-a facut un nou cuib.

Actiunile flagrante de contracarare sunt riscante caci pun in pericol locul de munca al necajitilor. Negocierea civilizata nu duce la recunoasterea problemei in primul rand, daramite la solutionarea acesteia.

La un ultim scandal mediatic din capitala europeana, romanii s-au ascuns in duapurile din abatoare ori au luat-o la fuga la metrou, catre casa. Politia nu imparte dreptate, pana se descalceste ghemul, lucratorii-s in drum.

Sindicatele sustin ca ii pot apara daca se inscriu. Muncitorii inscrisi nu-s multumiti de ajutorul capatat. Statul e departe de a solutiona criza din alimentatie, amintind criza generala din toate sectoarele, insufland teama si resemnarea ca mai bine sa ai un critar, asa sclavagist, decat sa n-ai niciunul. Unde eu trebuie sa tac. E hâd, nu? E greu sa vorbesti insa despre valori si ideologie cand e frig, foame si trebuie apa calda in casa. Si la asa un razboi trebuie o armata, nu un mniez de om.

IV. Un loc de munca

In fiecare dimineațã Paul mă lasa zambind, incurajandu-mi cautarea. Zilnic bateam strazile capitalei in cautarea unui loc de munca. Cunosteam auritul Grand Place ca Valea Dobrii, intreband in disperarea zilei de maine daca nu-i vreun loc la spalat de vase. Trecusem in plimbare de sute de ori pe Rue Neuve, holband la halube. Banii se imputinau, Paul nu luase nimic de o buna bucata de vreme si-atunci m-a cuprins indoiala.

In dimineata aceea eram goliciune, nici vedeam, nici simteam nimic. Un canal public si gratuit, pe-un televizor cules din strada difuza puricos.

Un cafar urca pe piciorul dezvelit. El inca credea ca nu urca pe oameni. Stiam ca habar nu are, doar ii vedeam peste tot, in bucatarie, pe haine. Eram infectati, casa toata era sortita gongilor.

Sub mine scartaia patul nemuririi hollywoodyene lipsindu-ma de imaginatie insa. Sute de casete video abandonate de proprietar la noi in camera, sustineau patul, la propriu. Desi imi pare greu, inca cred ca astfel de conditii nu sunt inumane, au fost doar parte dintr-o recuzita a oricarui scenariu de-nceput. Nu intamplator ba dimpotriva,  sa-mi amorteasca simtul vanitatii, sa deosebesc cararea de drum si incercarea celor nevoiasi, calatori in lumea larga. Era musai si-atunci si-amu sa aflu ratiune constructiva sa sustina precaritatea. Nebunie? Lipsurile si locuinta dezagreabila le gaseam si-atunci si-acum preconditiile dezvoltarii intelegerii umane inspre o anume directie si actiune de viata. Imi vine greu sa cred ca cineva care a avut un trai indestulat mereu poate cuprinde sufletul celor plecati.

Inca nu poci si nu stiu bugat de mult cat sa pot sa-i dau un sens asa cum merita, acestei trari.

Amarat mi sufletul si-acum unde aud cucu cantand pe dealurile Lapusului si batranii lacrimand in bisericile rohiene, ca nu vad rost de cei alesi sa conduca dara tara catre un mniez de integrare europeana. Nu voi a sti nici jocul de leadership politic cand vad bine ca nu-i loc de bunastare pentru oameni. In credinta populara de la Suciu de Jos exista o serie de probe care vizeaza maturitatatea tinerilor. Prin analogie am putea viza oranduirea. Astfel, in formele mai vechi de viata existau si obiceiuri de initiere care marcau trecerea adolescentului in randul maturilor: incercarea puterii, cunoasterii, inteligentei, ale caror amintire a ramas in basme, in poezia ceremoniala: colinde, oratii de nunta. Feciorii erau bun de-nsurat cand puteau aduce o sanie de lemne, singuri din padure. Cate care ori sanii de lemne v-o adus alesii? Ca abde, abde ce stiu distinge caru’ de ṣtraf si padurea de parcuri.

Tãt mereu povestim despre nevoia de specialisti, de abordarea tehnica a unei politici care sa transforme Romania intr-o tara compettiva. Cum putem avea pretentia unei reusite cand cei aparent invatati, printr-un limbaj de lemn si greu accesibil, decid asupra resurselor tarii fara sa le fi cunoscut vreodata la adevarata lor valoare?

Lãmpaṣul unei case batranesti nu va lasa loc de vreo decizie injusta a pretului la energie, bogatia culturala traita va trezi idei de dezvoltare turistica reala si eficienta, spiritualitatea batranilor nostri va creste prunci dornici sa reconstruiasca Romania. Apartenenta la aceste valori tine departe bogatia lumeasca excesiva fiindca e absolut distructiva. Miscarea unor astfel de tendinte si oameni ar fi o adevarata schimbare sociala, bazata pe simt civic nu delasarea obiectivelor majore in mainile celor nascuti sa batjocoreasca.

Unde punem cãṣile batranesti si traditia din batatura? Alsacienii au stramutat aceste asezaminte in muzee ecologice si le-au dat in folosinta in scop turistic. Ce-or face cu Suciul meu tizmãnaṣii? Ati bagat cumva de seama, isi pune careva problema, la modul real, despre cum anume putem combate saracia rurala si in acelasi timp pastra aroma painii din cuptiorul femeilor si stralucirea tintelor din zadii?

N-am simtit nici bataile inima Uniunii la unison cu cele simtite aici. Impresia cartierelor europene din Bruxelles lasau senzatia poticnirii in publicarea marilor postere si-a brosurilor frumos colorate, diseminate gratuit. Dincolo de acestea eram noi, incurcati in nestiinta, de multe ori din vina noastra, alteori din nepasare institutionala, cu ochii la „comunitatea europeana” ca la vreun sacrilegiu. Publicitatea dreptului la munca, fetele fericite ale celor de pe panza ne lasau reci, asa cum se intampla si-n zilele acestea. De-ati asteptat ceva de-aci din capitala, stati linistiti, ca nu vine nimic. Aci se dau directiile, ghidurile si niste bani, dar cu conditii. Faceti voi ce-aveti de facut, c-aveti demult tot cadrul necesar, catati-l in invataturile din sat si knowledge-ul asimilat prin lumea larga. Luati-va voi soarta in mainile batatorite ca altfel ne mananca jelea.

Am stat pierduta adeseori cu privirea-n gol de la inaltimea locuintei noastre, cutezand a judeca gloata cartierului. Furnicarul trecatorilor deosebea natiile noastre de cele bastinase. Era evident ca noi, cei veniti din alte civilizatii nu aveam induplecare si sensibilitate inspre necuvantatoarele patrupede, care, mai mult ca oriunde-n Romania, isi gaseau intelegere si dragoste in bratele belgienilor.

Astfel cred cã cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla dacã eşti un emigrant fãrã acces la piaţa muncii este sã fii câine. Mai dintâi europeni ca noi au fost tot câinii. Integraţi, primiţi cu dragã inimã, spãlaţi, ghiftuiţi, coafaţi, îmbrãcati uneori, plimbaţi, ticãziţi şi rãsfãţaţi, cu domiciliul şi actele-n regulã, rasa caninã depãşeşte orice aşteptare.

Printr-o altã lume, a unor altfel de animale, mai mult sau mai puţin cu mintea odihnitã, dar tot cu colacii la-ndemânã, umblã tot aşa un zvon despre un alt eşec, acela al liderilor europeni, printr-o departare de catre realitatea sociala. Sunt aceia care la cateva blocuri mai incolo negociaza viitorul prin sticla eleganta a cladirilor institutionale. Sunt aceeasi care lucreaza mentalul colectiv promovand diferentele etnice sub nemuritoarea egida ca le-om fura locurile de munca si ajutoarele sociale, construindu-si programa politica „protectionista” impotriva „pradatorilor”. Ii veti recunoaste, sunt putini, dar destui si suficient de puternici cat sa randuiasca dupa bunul plac.

Ca despre asta vorovim, despre o chestiune de principiu, in primul rand. Sub scuza faptului ca electoratul este cel care e conduce si spaima lui este considerabil crescuta vis-a-vis de emigranti, gasesc de cuviinta faptul ca cineva, care se pretinde politician, sa-si asume riscul de a-si forma oamenii. La ce bun unul in plus, la fel de ineficient ca ceilalti si platit din cotizatii publice? Ce-i drept nu-i pacat, un astfel de om politic musai sa fie nu doar curajos ci cel putin nebun. Ar fi unul detasat de cele lumesti, cu un soi de chemare mesianica. Amin, sa facem cruce si sa ne vedem de drum!

Din presa locala adunam anunturile relevante cautarii mele si nivelului meu de integrare, dinspre zero inspre foarte scazut. Cu un euro cheltuit aproape zilnic din pusculita saracacioasa a existentei noastre navigam lumea internetului la colt de strada pentru a avea acces la anunturile celor care munceau in institutii si cautau ori ingrijire pentru copii ori ajutor menajer. Acestia aveau comunitatea lor virtuala si oarecum trebuia sa fii nitel mai sprinten decat concurentii care-si cautau consecvent prin ziare si taverne.

Asa am dat peste Clara, o fetita  de opt ani a unei familii de nemti, care cauta companie dupa orele de scoala.  Le-am picat cu tronc si primul loc de munca s-a adeverit. Dupa 8 luni.

Nu mi-a fost greu, practic nu faceam nimic. Clara era suficient de mare si singura ei nevoie manifestata era joaca. In padurea alaturata casei ne razboiam cu copilaria, iar seara ii pregateam cina in asteptarea mamei. Copila m-a indragit si credea in prietenia noastra. De aceea plata o gasea greu de inteles.

Banii aceia putini insemnau insa demnitatea mea. Contributia la cele necesare traiului ma intareau. Dupa un an de zile aveam sa renunt la rondiurile din valiza de-acasa, inlocuind pantofii scalatiti, haina cu doua numere mai mari si pantalonii destramati cu altele de la magazinele de mana a doua.

In ciuda regasirii pe piata muncii, chiar si asa, in ilegalitate, nu ma desfatam in tihnneala banului castigat. C-aveam ganduri, altele, nelimpezite inca.

Scoala si raspunsul la ticaloasa mea vietuire a fost voia plecarii, iar eu eram departe de adevar.

Universitatea libera derula un program de masterat foarte interesant si cu aplicabilitate pentru cei dornici sa-si inceapa o cariera in cadrul institutiilor sau organizatiilor europene. In naivitatea incercarii mele nu era cale de-ntors si nici loc de greseli. Simteam inima stransa mereu la emotia admiterii, dar gandul reusitei era atat de puternic incat credeam cu tarie ca din sutele de aplicanti si numele meu va razbi. Drumurile diplomelor si a testelor au fost rasplatite prin aceea ca in toamna lui 2005 ma bucuram alaturi de alte cateva zeci de tineri de abordarea moderna a invatamantului si fascinanta lume a procesului decizional-legislativ european.

Cum orarul nu mai potrivea cu activitatea mea de baby-sitter, aveam sa las in urma dara copil blond si ochi albastri stiind ca din puzderia de femei din Estul Europei, se va fla o alta de incredere si priceputa in tainele copilariei.

V. Ura

Universitatea a fost binecuvantarea calatoriei mele. Desi de-abia aflam uneori 1, 50 euro sa-mi iau bilet de transport, ma fericeam de fiecare data cand intram in sala de curs. Acolo te incerca strania senzatie de globalizare incununata de succes. Nu mai eram o nevolnica din Sud-Estul Europei, eram o romanca, alaturi de alte natii. Europa era si a mea.

Abordarea discursului pedagogic ne inalta, profesorii transmiteau invatamintele deschis, fara aroganta. Numai asa imi explic faptul ca am indragit toate subiectele, de la cele de economice si monetare pana la legislatia concurentei.

Degeaba insa. Nu era destul. Cartile n-aveau sa ma ajute in toate. Ma invarteam sa-mi aflu un alt loc de munca si sa incerc sa-mi asez in buna ordine si actele sederii. Paul se incadrase in conditiile statutului de „independent”, adica profesie liberala in termenii economiei romanesti, o portita de legalizare a celor multi ce lucrau in domeniul constructiilor la negru. Pentru a ma ajuta si pe mine aveam doua optiuni: casatoria sau viza de student de la ambasada Belgiei la Bucuresti. Prima ni s-a parut cel putin nepotrivita, ca noi doi copii n-am fi amestecat cele de-ale iubirii cu legalizarea emigrarii. Idealisti in ganduri, nefericiti in viata. Caci drumul in capitala Romaniei nu a fost unul imbucurator. Desi Paul lasase la vedere dara, transparent, precum cerea legea contul bancii ca sa asigure autoritatile ca sunt bani bugãţi cat sa ma tie si pe mine cu o lingura de mncare si rechizite, il incurca tocmai recenta-i legalizare, ca nu era destul de „vechi”. Adeca nu trecuse suficient timp cat sa il ia cineva in serios, cum ar veni.

Am parasit tara cu coada-ntre picioare, in praf si caldura mistuioare de alta capitala ce se vroia europeana. Betoanele-nmuiate de arsita mi-au strans tocurile tragandu-ma-napoi. Am privit in urma cu ciuda, nici Bucurestiul nu ma iubea.

Din trenul lent si mirositor vedeniile anilor de facultate ma copleseau. Intr-una din verile acelea de tinerete am muncit un sezon intr-o gelaterie din Nordul Germaniei, sa-mi pot plati studiile si licenta. Aproape toata echipa era formata din fete fugite din Albania. Si-au vandut frumusetea casatoriilor false cu germanii pentru a ramane pe taram democratic. Cumva mi s-a parut ca nu eram departe de prietenele mele albaneze, chiar daca Paul era cat se poate de real.

Eram inca in frumoasa tara mea, verde si pura, precum in poeziile de Abecedar. Aveam doar doua capitale dizolvate de vorbe goale. In curbele muntilor, respiram aer proaspat in vazul locomotivei suierand a plecare. Mi-era mila doar de biata mama, ca ne insotise, sa nu ne pierdem curajul. Ochii i se adancisera mai mult de cand am tras usa dupa mine. Si lacrimile ei n-au fost sterse niciodata de ceea ce unii numesc succesul unei integrari in diaspora.

Bruxelles-ul ma astepta cu aceleasi provocari, dar eu nu mai eram aceeasi. M-am intors cu chipul mamei intristat in suflet si plina de ura.

Cautarea existentiala si-a reluat cursul, iar Paul isi continua activitatea „independent” de cele intamplate.

In primul semestru am gasit o familie cu mamica finlandeza si tatic italian, cu un baietel de cinci luni. De dimineata de la opt, pe cand parintii isi pregateau orele de munca in institutiile europene, si pana  dupa-masa la cinci, eram dadaca, cu silinta si sarguinta spaimei sa nu gãzdãlesc oarece. De la sase seara urmam eu cursurile, alungarea gandurilor negre. La zece ceas de seara intram in garsoniera nou inchiriata, numai pentru noi doi. Atat cat mai apucam, imi impuneam ca trebuie sa fiu alegãditã.

Cu mare greutate a trecut sesiunea, aprecierea profesorilor reflecta bine chinuiala timpului meu scurt. Am priceput ca nu era cu putinta sa-mi continui activitatea in ritm atat de cuspori, ca eram obosita si inca plina de ura. Am indraznit a gandi ca poate merit mai mult, altceva, timp sa studiez, sa ma implic si sa-mi umplu capul cu intrebari esentiale legate de viitorul european. Mi-am tuns parul, am lasat kilograme si loc de ochi incercanati pe viata. Nu cred ca eram bine si nici nu cred ca mi-am revenit vreodata. Eram dezradacinata, departe de Tarnita, fara mama, fara tata si cu bunici din ce in ce mai putini. Povara botejunii ma apasa mai greu ca niciodata. Ma chema inapoi, si de-atunci o aud cum ma striga mereu. Mi-e greu sa cred ca intr- buna zi n-or aseza pamant pe mine la timeteul din sus si ma rog asa sa fie, sa nu-mi uite ciontele-n lumea larga ca ma tem ca nu m-oi hodini printre straini.

Acolo-n sat e mostenire mea. Si nu stiu, Doamne, de ce caut eu prin lume raspunsul nebuniei cand acasa e zgarduta de marjele, poalele cu cipca, zadele cu tinta, naframa inflorata, bucuria zilelor mele?

Botejunea mi-a marcat existenta acolo, peste raul Ţibles, dincolo de Valea Dobrii, unde se-ntind poamele pamantului: nuci, pruni, meri, peri, aluni, ascunsi de vederea superficiala a nestiutilor. Si de-ati patit ca mine, sunteti la fel de chinuiti, si de n-ati patit luati aminte la un chin dulce si amar, cand sa te ajute, cand sa te-ncurce.

Acolo oile mananca mere de pe crengile lasate-n jos catre pamant si sorb apa din fantanile sapate de bunicii mei. Acolo o pãdure mãreaţã şi-a aşezat împãrãţia peste pãmântul strabunilor. Nici vorbã de vreo ocupare silitã, natura-i înţelegãtoare, falnicul codru şi-a deschis porţile cu o cãrare rãcoroasã de la capãtul careia se vedea lumina de dincolo, din cealaltã parte de Tarniţã. In mintea-mi amortita de durere-mi vad izvorul nebuniei de-nceput. E nevindecarea de cele sfinte, de libertatea din salbaticia padurilor de la Suciu de Jos. Cu ochii mintii buntuziţi de dor pãşesc agale şi prind curaj. Vegetaţia umedã împrospãteazã starea de neatingere, cosaşii privesc curioşi şi sar pânã sus pe haine, citindu-mã. Duc rãspunsuri ierburilor, vorba-i ciripitã de adierea vântului la toatã cetatea. Din frunzarie şi-a arãtat bogãţia un mãreţ brad, cãtând cu mireasma puternicã cãtre mine. Supãrat nevoie mare, a vâjâit asurzitor cãtre ceilalţi de faţã:

„-Pã cine-aţi adus, nebunilor? Asta îi pãdure-aleasã, nu se spune, nu se lasã! Nici nu intrã, nici nu iãse, nime’, nimenea sã nu cuteze!”

 „-Am adus vrednicã fatã, la tãtuca-i pã plãcere, şi la mã-sa mângâiere. La bunici cu plecãciune, o vinit în botejune! Sã hii om de cinste şi de luat în samã, sã tragã oamenii la tine, aşa cum trag la masã!”

Bradul mândru, incoronat:

„-Brazilor, vã adunaţi, norilor vã-mprãştiaţi, hodini soare-n drumul tãu şi-ascultaţi cantecul mneu:

Sã te faci ca bradu-n munte,

Sã hii harnicã, cuminte,

De bine sã ai tu parte, de noroc şi sãnãtate!

Sã-ţi hie roşu obrazu şi sã nu cunoşti nãcazu,

Nãcazu de te-a-ncerca,

Pã bunici îi cãta şi-i întreba.

Pã bunici de pã Iza,

Pã Lãpuş şi pã Mara.

 Mândru soare, mândru soare, rãsai cu patruzeci şi patru de rãzişoare,

Da’ nu rãsãri numa’ pã Ţibleş ori pã tãu,

Ci rãsai pã trupu şi cãpşorul coptilului mneu.

Şi din cap pânã-n pticioare,

Sã straluceascã ca tine, mândru soare!

 Şi din cap pânã-n pticioare,

Sã strãluceascã ca tine, mândru soare!

 Sã hii bunã şi tare,

Sã hii om de omenie,

Dintr-a noastrã seminţie,

Sã-ţi iubeşti pãrinţii care te-au fãcut

Şi Pãmântul pe care te-ai nãscut!

Sã creşti mare, sã trãiesti,

Şi-n lumea largã sã te-nveseleşti.

Pune-apoi arcu pã strune,

Când ţi dor de Botejune!

 Eu ţi-am adus în dar un covor înflorat,

De mâinile florilor lucrat,

Cât eşti micã,

Cu el sã te-nveleşti,

Când vei fi mare,

Casa sã ţi-o-mpodobesti.

 Eu ţi-am adus un fluier,

Sã horesti.

Şi sã nu uiţi horile noastre strãmoşeşti.’

 Io ţi-am adus o strãiţuca cu jucãrii,

N-o ţâie goalã, sã-ţi puie merinde la şcoalã.

 Noi ţi-am adus un creion şi-o carte,

De ele-n viaţã sã ai parte.”

 

Horea botejiunii e vie si-acum, e mana lui Dumnezeu peste veac. Cineva ma intreba intr-o zi daca cred, mai ales ca aici manifestarea religioasa este altfel, poate mai saraca, decat in satele din Maramures. Si daca cred, cum imi practic eu credinta.

Eu nu pot sa nu cred. Ca fara El, eu mor. Dumnezeu e pentru mine insasi trairea perfectiunii date-n dar de suceni. Si fara El as ucide un sat intreg. Nimeni nu a botezat in Tarnita asa un om. Nu poci scrie cum anume practic cele expuse, dar profunzimea mintii voastre ar putea patrunde dincolo de explicatiile specifice si precise.

Mi-am betejit trairile? Poate. Dar si asa, drumul trebuia sa continuie.

O familie interesant de amestecata, cu sot belgian si soata suedeza, cu un baietel de doi ani si o fetita de patru, vorbitori de multe limbi ale babiloniadei, au considerat c-as putea ajuta la cresterea pruncilor cateva ore pe saptamana, astfel incat sa pot urma in voie cursurile si sa ma bucur de invatamintele scolii. Asa am gatat al doilea si cel din urma semestru, impacata cu mine si gata sa imi aflu un stagiu de formare in una din institutiile europene ori printr-o organizatie ce interactiona cu politicile UE.

Mi-am incheiat cariera de baby-sitter cand, absolut intamplator si din multitudinea de aplicatii, am fost acceptata la un internship in cadrul unui partid european eurosceptic.

Bucuria unui nou inceput, si darul pentru cei ramasi acasa care-mi strigau revenirea precum horea din Tarnita botezului, a intins fruntile incruntate. Poate fata va gasi raspunsul cautarii sale, si, cine stie, poate-l aduce cu ea.

Cand cazi din visarea de pe bancile scolii ca UE este un soi de inger pazitor care cauta sa afle cele mai bune metode de guvernare pentru dezvoltarea sustenabila a tuturor statelor membre direct intr-un mediu ostil care lucreaza pentru dezbinarea Uniunii, ei bine, interesul este unul vadit. Asa ca am fost dedicata locului meu de munca. Nimeni nu isi punea problema actelor mele de sedere nici a permisului de munca ori conventiei de stagiu. Cum scoala imi deschise un cont bancar, altfel, poti sa-l uiti fara acte, partidul ma platea, putin ce-i drept, asa ca aveam dupa aproape trei ani o Afimie mai integrata.

Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca exista un curent cat se poate de raspandit impotriva Uniunii pe care Romania si-o dorea atat de mult si de care viitorul ei depindea atat de tare. Caile democratiei insa permit aceste opinii si uneori isi afla sustinere in interiorul celor ce nu vor sa depaseasca limita de intelegere superficiala a Europei. Prin urmare, nu, nu m-au convins. Argumentul care mi-a ramas in minte si pe care il resimt insa uneori ca un ghimpe fiindca il corelez cu tara mama, este cel al armonizarii totale. Nu faceti asa ceva, nu va lasati inghititi de globalizare, dati drumul valorilor romanesti pe o piata europeana sa crestem frumos, in diversitate.

Pe cand analizam parerile pe Constitutia UE, si cu doua saptamani inainte sa intram in UE, am fost invitata la un seminar despre privatizare la Budapesta in Ungaria. Mi-am pregatit prezentarea pe indelete, despre Romania si privatizarea marilor giganti industriali. Aveam un caz de referinta si de studiu in familie, cu tata inginer, lasat „la vatra” de pe marea platforma de utilaje miniere grele de la Baia-Mare. Cunosteam bine consecintele restructurarii si anii de saracie lucie. Nu mentionasem pe power point nici despre soba pe gaz ilegala din holul aparatmentului, ca unica sursa de incalzire si nici de baile cu apa calda, ruginoasa, din calorifer. N-am scris nicio fraza despre impactul social al unei restructurari puse pe seama integrarii europene si cu consecinte nefaste pentru viitorul parintilor tineri si-a copiilor lor. N-am scris despre distrugerea industriei unui oras capital din Nordul tarii, despre „invazia” altor natii, mai avute care-au cumparat fabricile nenorocite pe trei critari. Nici despre dificultatile de scolarizare a tinerilor din familiile afectate. Pacat ca n-am scris.

VI. Inchisa

Budapesta mi-a parut mai europeana ca Bruxelles-ul. Capitala asta ma bucura de fecare data cand o vad, e realmente eleganta, curata si frumoasa si imi anunta apropierea de tara.

Cand am aterizat la Charleroi nici ca puteam ghici ce-avea sa vie. Colegul meu de etnie maghiara trecuse controlul linsitit si zambitor. Eu aveam stomacul strans de emotia regasirii, ca Paul ma astepta cu drag, si cate aveam sa-i spun!

Cand sa-mi iau pasaportul, de altfel in viza cu termen legal de 90 de zile in spatiul Schengen, o domnita tipator de ambitioasa, ma retine.

„-De ce aveti atatea vize in pasaport? Ce faceti in Belgia?”

-„In vizita…”, zic, „turista”.

Rade: „nu va cred, sunt prea multe vize…”

„-Dar sunt in termenul legal, totusi, nu este nicio infractiune”, indraznesc.

„-Iti bati joc de mine?” Se umfla. „Te trimit imediat de unde vii, din Budapesta, Romania.”

„-Pai nu e in Romania…Budapesta, e in Ungaria”.

„-Ce zici, de unde zici ca vii? Din Romania? Ce-aveti voi acolo?”

„-Bucuresti…”

„-Auzi, nu-mi pasa te trimit de unde ai venit, nu de unde te-o facut ma-ta!” si-mi ia pasaportul.

Io sa ametesc nu alta. Il rog pe Laszlo sa-l anunte pe Paul sa intre, ca-i bai.

In acest timp, un altul imi ia actele la control si cand il vede pe Paul il intreaba: „Esti independent?

Paul ingana innebunit.

„-De ce nu te insori cu ea, ma baiatule? Tu stii cate cazuri din astea avem? Nu mai am ce sa-i fac, s-a apucat asta de ea, e gata, o inchidem pana la urmatorul zbor spre Budapesta. Si risca interdictie. Plus ca nu stiu cum a trece de vama ungara ca pasaportul i-l dam pilotului sa o predea autritatilor. Imi pare rau…”

Am ramas asa pierduti unul in privirea celuilalt. Eu intr-un amarat de costum si-un diplomat de panza, Paul in salopeta plina de praf.

„-O sa fie bine, o sa caut un avocat, astia-s nebuni, mai sunt doua saptamani…intram in UE…”

Paul se molipsise cu ingerul pazitor.

L-am lasat in lacrimi.

M-au legat si m-au inchis intr-o celula. Incaperea era de maxima securitate, fara geamuri, fara dus, doar o chiuveta si WC. In fata usii garzi. Fara priza, asa ca telefonul era la incarcat in biroul ofiterului de serviciu. Mi-au luat valiza si actele. Nici vorba de hrana sau plimbare. Timp de trei zile si trei nopti m-au tinut inchisa in inchisoarea aeroportului cu drept de vizita. Si Paul venea cu badge in piept si ochii plansi. Fiind week-end nu a dat de avocat pana intr-un tarziu. Prea tarziu, ca ordinul de expulzare era semnat si interdictia pusa. Puteam sa-i dau in judecata mai apoi.

In celula eram eu si gandurile mele. De-a valma. Nimic nu-i mai rau ca privarea de libertate, mi-au furat poate cel mai de pret bun al omenirii. I-am urat, si-atunci mai mult ca niciodata mi-am urat clipa despartirii de Maramures. Doi parinti incercati de soarta asteptau disperati acum sa viu acasa, inchipuindu-si copilul in regim de peniteneciar.

Europa si raspunsul calatoriei mele se arata din ce in ce mai greu de inteles. Ce cautam in lumea larga si de ce „acasa” nu mi-a fost deajuns? Ce rost au toatea astea si daca trebuie eu sa am un rol intru a le descaleca? Cum e cu putinta ca tocmai cand credeam ca lucrurile se aseaza imi distrug viitorul? Cati romani au trait asta si ce inseamna?

Cum isi afla rezolvarea astfel de probleme, ori cele legate de piata muncii in discursurile pompoase si brosurile colorate?

Nu puteam nici gandi. Urlam.

Dupa trei zile m-au urcat in avion, legata, cu garzile dupa mine. M-au asezat aparte de ceilalti pasageri.

La ceva vreme dupa decolare insotitoarele de zbor mi-au adus ceai si m-au rugat sa ma linistesc ca va fi bine. Ca sunt obisnuite cu astfel de situatii si ca stiu ce se intampla pe acest aeroport. Pilotul a venit sa ma vada. Am izbucnit in plans. Mi-a dat pasaportul sa pot trece vama in pace, ca altfel riscam sa ma inchida si ungurii.

Am zburat libera spre Ungaria si de-acolo am luat unul din multele autobuse ce transporta persoane frecvent intre cele doua tari vecine. Din Budapesta pana la Baia-Mare in sase ceasuri sunt acasa, in bratele parintilor, necajiti si din ce in ce mai slabi.

M-a inversunat povestea, mi-a dat drumul urii, controlandu-mi simtirile. Nu-i bine. Dar asa a fost.

Mi-am schimbat pasaportul si dupa ce Romania a intrat in Uniunea Eeuropeana, in ianuarie a lui 2007 am trecut iar vamile, de data asta pe sosea. Nu mai simteam nimic bun, ma-ntorceam ca aveam de terminat ceea ce am inceput, dar de-amu nimic nu va mai fi la fel. Sunt un om ca oricare altul, slab si expus oricaror forme de abuz si nimeni, dar absolut nimeni, nu ma va proteja vreodata. Sa ne trezim din visare. Sunt intr-un teritoriu strain, indiferent cum se numeste el, si nu mi se va da niciun drept fara bataie, multa bataie. Pentru un act de identitate, un abonament la metrou, un permis de munca, o asigurare, orice. E la fel ca si acasa, in lupta cu autoritatile, admnistratia, nesimtirea si necunoasterea. Diferenta este ca aici nu poti urla la ghiseu.

Ignoranta. Asta e cea mai grava forma de abuz. Faptul ca nu au legalizat o sedere in baza studentiei evidente, inchiderea pe nedrept in ciuda faptului ca era o viza. In mod cert ca astfel de comportamente nu se vor fi diluat in starea vremii imediat dupa integrare. Unele s-au inrautatit, iar altele le-au luat locul celor disparute.

VII. Europeana

Cumva sirul acesta si-a gasit alinare in racolarea mea de catre o federatie europeana sindicala. Astfel puteam trata ura fata de-un sistem constructiv.

Câtingan si usurel mi-am construit argumentele in favoarea unei societati europene bazate pe jsutitie sociala, ca stam pe-un munte de informatie ce acuza intocmai ceea ce traisem eu de-a lungul anilor, si altii ca mine.

Pe zi ce trecea si prin calatoriile in lung si-n latul Europei, mi-am intarit idea ca trebuie sa fac eu ceva care sa schimbe lucurile in mai bine. Ca nu se poate sa fi trait pana amu si sa fi auzit povestile sclavagismului modern degeaba.

Durerea capsunarilor private de-o legislatie europeana care sa le protejeze interesele, caci s-a decis inca o data ca lucratorii din tarile terte au o mai mare nevoie de directive in acest sens, desi noi am fost si suntem mai terti decat ei, batjocura macelarilor si a femeilor din hoteluri, libertatea agentiilor de interim de a face ce vrea cu un lucrator, detasatii din constructii acuzati de dumping social, falsii independent hartuiti, diplome nercunoscute, si ghetourile de emigranti neintegrati mi-au hanit convingerea ca ei sunt si resposabilitatea mea de-acum.

Asa cum este si viitorul traditiei din satele noastre si reintoarcerea celor plecati intru reconstructia tarii.

Unii ma intreaba de ce nu pot sa-mi vad de viata linistita? Nu stiu de ce. Altii imi spun ca e fara rost ce vreau eu, ca n-oi razbi. Ca m-or manca lupii si nu m-or lasa, ca nimeni nu va ajuta emigrantii de vor sa vie inapoi. C-or muri batranii si Tarnita mea s-a vesteji de nepasarea lumii. C-om fi, in cel mai bun caz, precum Sudul Italiei.

Eu traiesc prin botejiune clipa unei tari ridicate de oamenii sai, ce-or aduce schimbarea mult dorita. Visez c-oi afla calea si mijloacele ca acestea sa se intample aievea.

Ca oricum actiunile mele de tip sindicalist nu-s suficiente. Ca scrierile mele pot aduce eventual un mniez de alinare ori pot trezi simtirile vremurilor trecute. Dar nu-s bugate. Inca n-am savarsit ceea ce aveam de savarsit, nici n-am dat oamenilor care mi-au dat totul nici macar o mica parte inapoi.

Drumurile nu se gata aici. Dupa zece ani de emigrare am acte mai mult decat imi trebuie. Am in general mai mult de cat imi trebuie. Ca institutiile europene m-au gasit potrivita sa-mi continui cautarile din interiorul lor. Acum ma simt mai puternica si dupa cum vad, nu-s asa de singura. Imi doresc ca tinerii liceeni sa invete despre Uniunea Europeana si implicatiile sale in viata cotidiana, potentialii emigranti sa-si stie drepturile, ambasadele romanesti sa se dezvolte si cu birouri de integrare sociala, liderii romani sa dialogheze bilateral cu celelalte state membre, dezvoltarea regionala sa cuprinda ideile bazate pe cunoastere ale emigrantilor intorsi din drum, traditia romaneasca sa fie produs competitiv pe piata de alimente, in industria turismului, iubire si mandrie in sufletele noastre.

Pentru acestea mai umblu si mai greblu iarba de pe alte vai, strang clai, pun podina, fac fâcituri. Dade, dade s-a construi ceva. Ma port cu aceeaiasi grija ca la inceput. In sufletul meu canta cetera-n camin, batand colbul pa podele la joc. O naframa rosie imi tine capul pe umeri. Un costum tesut in tiara la Suciu de Jos imi tine de frig in zilele reci de emigrare. O mama isi plange dorul si-un tata ii alina durerea. Pe banca-n sat batranii-s pierduti in zarea drumului, poate vine careva inapoi. Eu inca n-am gatat, nu pot veni ca nu mi-am terminat fâcitura.

“Strain ca si mine nu-i,

Numa puiul cucului

La tulpina fagului

Cand il lasa mama lui

Fara aripi, fara pene,

Nici sa zboare n-are vreme…”

Destide,mama, usile la camin

Cheama Tarnita dupa apa din fantana sapata de doua maini, femeie batrana si-ncercata. Mi tare sete.

Cheama-ma Tarnita sa viu pe Dobra-n jos, la joc de fisculas. Spala mama ferestile la camin, sa vada satu’ tinerii cum bat  colbu-n podele. Destide mama usile sa vie cetera. Sa-mi zica de-ncercat inima si mintea-mi nebuna.

Sa traga arcusul inca o data si pentru mine, mama, sa-mi zica mie de tinerete. Destide mama portile la camin sa poci juca pa rat, la facitura, sa simt miros de iarba uscata.

Usile-s ferecate, mama, de ce le tineti? N-am pa unde intra, mama, destide sa intre cetera.