Tiganii mei

„Daca n-asculti te dau la tigani!” Un prunc sta inspaimantat sa nu-l ia vecinu-n sac.

„Nu-l dau ma la scoala 15 ca-i plin de ei, e plin de tigani si paduchi!” Acelasi prunc vede acum un tigan, un sac si paduchi.

„Stropsiari tigani, mi-o luat paharu’ de la fantana!”  Tanarul vede acum un tigan, un sac, paduchi si multa hotie.

Cu „acestia” intra el in crasma tineretii sale. Afla ca e un loc la fel de binevenit precum altele care-ti formeaza ceea ce va sa vie.

El intra acolo pierdut, nu are identificarea interioara necesara echilibrului unei existente corecte. Instrumentele-i joaca feste, debordeaza-n valuri spumegand de bucuria vietii, muzica creata-n satra libertatii, a eliberarii de constrangeri lumesti, neimportante in nasterea armoniei. Patrunde lumea lor, inca-i prea tanar sa stie raspunsuri, dar cauta secretul frumusetii lor. Este scuturat. Si luat de val. De acela ce poarta sufletul dincolo de limita puturoasei discriminari. Si-acum, in anii de maturitate, a ramas punct de referinta rezonanta unei comunitati speciale.

Mintea-i dezordonata nu-i mai cumpaneste vrerea. I-au umplut inima de bucurie, si-au fost partasi la bogatia-i culturala.

Spiritul sau liber a bagat in sac toate semnele exclamarii excesive.

A crescut si-n crasma, alaturi de muzica tiganilor sai. A cantat si-a dansat cu ei bucuria vietii. A fost parte din ei pana n-a mai stiut de el si de ei. Erau impreuna, diferiti, luminosi. S-a simtit avantajat si mai bogat ca i-a stiut. Privirea-i va ascunde pururi intelepciunea convietuirii armonioase intre etnii. Muzica-l va salva de fiecare data cand se va fi pierdut.

http://www.youtube.com/watch?v=JOUvoWfR_dM

De ce nu-mi pasa?

Bunica din susMintea tanara capata model feminin: nu-i pasa de ea. Altii, din juru-i erau importanti insa. Hainele-i erau rupte, avea cele bune numai pentru biserica. Nu-i trebuie unui om prea multe. Modestia curata sufletul de Necuratul. Nu barfea. In ciuda bancilor pline de pe marginea santului. Mai bine isi hodinea ciontele.

Lucra din zori si pana-n noapte, la propriu. Mult, orice, de toate si din greu. Critarii erau putini, dar destui.

A lasat in urma nemurirea. Genial.

De asta nu-mi pasa. De mine. Fericirea-mi bantuie existenta cand altii podidesc o lacrima la adevarul scris, cand sunt una cu omenirea. In rest, nu-mi pasa asa de mult, de mine. N-oi lasa ce-a avut ea, caci ea era lumina. Dar pot scrie cate-un rand din nepasarea-mi.

Pierzanie

427307_4057349803904_867747518_n

Spune-mi, turla de biserica, vezi tu peste ani? Ori vezi numa’ Dobra copilariei mele? Vezi tu drumul inapoi spre casa ori numa carul gol spre iarba din Tarnita? Mai vin eu la timeteul din Sus, ori ma-ngroapa baba in izbeliste? Mi-am catat rost in lume, cand mina imi era inaintea casii…

De vezi tu biserica inalta pana peste zarea Suciului, spune-mi mie rugaciune sa viu inapoi. Implinit sa-mi fie rostul, sa aflu linistea implinirii mele, sa stiu de ce a trebuit sa las poame dulci si galitele din grajd?

De-i vedea, turla de biserica, ca is pierzanie, striga dupa mine. Ca vreau sa vin acasa.

Am avut o bunica

Bunica

Pe care o chema Ileana. Era a lui Sofronu’ lu Lupuc…Si azi, in sensibilitatea zilei femeii, am sunat acasa pe mama, pe cele doua matusi care m-au crescut si pe bunica de mi-a mai ramas, pe care tot Ileana o cheama, numa’ ca e a lu’ Dionisie.

Eu insa am mai avut o bunica. De care mi-e atat de dor incat imi zboara gandul la ea cam…zilnic…Atat de des incat unii ar crede ca e vreo maladie. Eu ma incapatanez sa cred ca pur si simplu odata ce s-a dus m-am zdruncinat din radacini si-am ramas prizoniera in amintirea ei.

Stapanea secretul bucuriei si harniciei, stiind sa rada de viata becisnica a satului. A zambit pana in ultima clipa, lasand un gand bun, de sfanta omenie. Mi-a marcat viata si alegerile atat de mult incat o simt cu mine, fata luminata.

Am avut o bunica pe care azi as fi vrut sa o aud in sirul celorlalte femei minunate care m-au crescut cum au stiut mai bine. Doar atat.

Poveste de emigrant: Ghita a Pintii din Necopoi

ghita-a-pintii-1

Nana Mia
Trase poarta dupa el. Printre zabrele, o mama, Nana Mia se canta cu durere, intr-o naframa neagra cu puiti. E pruncul cel mic si poate cel mai alintat. Cand s-a dus cel mare in Austria n-a mancat nimic o saptamana. Apoi au invatat-o ca nu-i asa departe si s-a mai incumetat sa-l viziteze.

Ii crescuse fara barbat, si-l ingropase demult pe campurile Codrului, si n-a lasat zi din viata sa treaca fara sa munceasca. Soarele i-a ars fata la secera, mainile i-au crapat la sapa. A ramas dreapta si frumoasa la joc, cand Ghita o mai purta in struna de cetera.
Saracia satului, livada comunista parasita si pustietatea din ce in ce mai resimitita au fost primele semne. Pe rand copiii si-au lasat fotografia-n rama si-au plecat unde-au vazut cu ochii. Si-n tinda la Nana Mia inocenta copilariei potrivea surasul unei vieti in cadre de lemn langa blide si icoane.

Femeia intra-n oras sa cumpere cele de trebuinta pentru drum. De pe pod, un cimitir deschide orasul. A tresarit la vederea crucilor. Niciodata nu i s-a parut mai ciudat sa-l vada acolo. “Oare cum s-or fi gandit sa-l puie tocmai aci? Ce-i cu noi, Doamne?”
Motorul autobusului inainta greu. Lucrau la drumuri si poduri de luni bune, nu se miscau un centimetru.

Orasul satmarean s-a blocat in timp intr-o stare deplorabila, lipsind de sperante liceenii. Primarul era un vitor puscarias. Nu e rost de aici cuvinte precum viziune, cunoastere si inovatie ci mai degraba de fratia cu Dracul. De suflete-negrite de imbogatire care si-au vandut oamenii si omenia. Cele mai frumoase cladiri culturale si de importanta istorica stau si-acum proptite-n buturugi si lemne sa nu se-mburde. Fabricile au fost inchise, in locul lor mizerie si magazine de hainecare de care mai fitoase. Asa zisii investitori s-au dovedit tot niste trimisi ai Diavolului, iar laolalta cu capeteniile noastre au avut un succes fantastic in a prosti lumea. Urmele imperiului austro-habsburgic sunt fosile.

Prin geamul murdar, biserica-i linisteste gandurile. Singura institutie inca credibila pentru cei care-au crescut cu ea. Soarele-i zambeste fugarind norii ceriului si-un dor o mana in graba ianpoi spre Necopoi. “Ghita a meu traba sa plece, nu-i vreme de pierdut.”

De data asta insa, avea sa ramana in fundul ulitii, singura intr-o casa unde or mai pasi doar colindatorii iarna si vreo alta baba singura vara. Avea nana Mia un zambet larg si vorba buna, da-n ziua aceea a ramas in poarta stafie, incremenita de durere. Patrocle isi scutura blana nedumerit de lacrima stapanului. Un glas molcut canta “puiu’ mamii…” in corn de naframa. A stat asa prinsa cu putere intr-o mana de zabreala portii, urmarindu-si puiul pana nu s-a mai vazut din drum.

Ghita a Pintii, nu mai era pui, era un zdrahon de om in care ti-ai fi increditata paza. Absolvise o facultate la Cluj, una de agronomie, de ale carei invataminte nu avea sa se foloseasca, asa cum bine banuise si Nana. Il chemasera prietenii din copilarie in Belgia, la munca in costructii. Iar acestea aveau sa se intample cand inca treceam vama romana, ungara, austriaca si germana deopotriva, caci Romania era doar candidata la UE, prin 2004.
Vamile succesului
Un microbus de-a lu’ Bozga, printre primii din zona ce-au carutat emigrantii satmareni, i-a imbarcat pe toti cei dornici sa parcurga drumul matasii. Era un om vesel, cu pantalonii lasati sub burta mare, multumit sa vada ca masina ii e plina mereu. Transporta persoane de doua ori pe saptamana si daca nu-ti programai din vreme cursa, nici vorba de locuri libere.

Ghita luase euro imprumut sa poata trece precum Ghilgames apa si odata cu el carnat, slanina, castraveti murati si horinca. Doua perechi de pantaloni si trei tricouri, adidasii din picioare si-un sarut de copila aurie, atat mai ducea cu el.

Inghesuiti, cu emotia necunoscutului in suflet, emigrantii aveau sa treaca mai intai de vamile nedeschise ale marilor puteri vecine: Ungaria si Austria. Si pana sa ajungi la Dumnezeu te mananca sfintii, asa ca vama romaneasca iti mai amintea odata de ce trebuie sa pleci macar o vreme.
Cate 20-50 de euro de caciula, ascunsi in foile de pasaport si vamesul ridica mana-i puternica, pecetluind soarta. Era multumit. O noua caramida in vila din batatura, o alta noapte pierduta-n brate de femei usoare. Bogatie.
Microbusul demareaza incet, doua porti mai trebuiesc deschise. Ghita trage geamul sa vada ungurul de-s ei, cei din pasaport.
„-Hat, palinca este?” intreba un bendeu de om privind sever si cu ochii sclipiciosi.
„-Nem!” sare soferul cu pasapoartele ticsite din nou de bacnote europene.
“-Tighi?”
“-Nem, nici tighi…”
Dupa vreun sfert de ceas de scarpinat si holbat printoate cotloanele masinii, ia sfios banii din pasaport si ridica bratul spre libertate. Cine ar fi crezut ca dedicarea insangerata a eroilor de la Revolutie va fi conditionata de niste furaciosi de vamesi?

In noapte stelele se lasa vazute si-un fior racoros de septembrie misca sangele. Nimeni nu scotea o vorba, inaintasera pana la genunchiul broastei si deja critarii nu mai erau de-ajuns sa poata iesi.
Austriacul i-a coborat pe toti din masina. I-a luat la interogatoriu si puricat in interiorul baracii. Aflasera o interdectie pe pasaportul unuia si-acum toti stau alineati dinaintea uniformei cu epoleti auriti.
Nica, un mniez de om de-un metru jumate, cu un zambet inocent si-un pumn de fier, aptiguise niste politisti prin Belgia si furase un Rolex de la un bogatas care nu platise lucratorii. La proces a rugat autoritatile sa-l lase sa-si sune mama, vezi Doamne s-o roage sa il trimita. Dupa ce-a tinut femeia la povesti vreun ceas de vreme, a izbucnit in ras amintindu-i sa-i puie la pachet ceasul de pe biserica, cel mai scump din sat. L-au lasat in drumu-i, ghicindu-i nebunia.
Nica s-a ales doar cu o restrictie de doi ani, dar el nu impartasea parerea judecatorilor, si vamesul austriac il gasise in sistem. Nu te puteai supara pe el. Un trening purtat la pantofi si-o figura infantila nu convingea pe nimeni de vreo urma de violenta. Nica a scos ultimii bani si-a platit trecerea. Avea sa munceasca luni bune pana sa-i mai vada inapoi.
Afara din baraca, vamesii rascoleau gentile in cautare de bunatati. Saracia unei tari din Sud-Estul Europei nu incapea in discurs. E greu de inteles cum un vames a carui remuneratie era peste orice cota de intelegere economica romaneasca avea un interes major in horinca, pufuletii si carnatul de Satu-Mare. Ori e vorba mai degraba de vreun act de superioritate egosita si foarte putin umana, un soi de satisfactie si excitare departe de vreun rationament logic sau inscris in vreun regulament vamal.
Ghita a insfacat plasa de la Nana Mia si-a simtit-o mai usoara. Sub chipiul austriac se citea minciuna. Luase borcanul cu castraveti, o minune de muratura stiuta de tot satul. S-a-ntors instinctiv, impartise pumni si pentru motive mai putin insemnate decat muraturile, cand Nica asudat il prinde dupa cap, linistitor. “Nu merita, avem drum lung de facut, nu merita…”
Austriacul nu mai radea, a prins patul pustii si-a asteptat primul semn.

Europa
Bozga a tras intr-un suflet microbusul si 20 de suflete nu s-au mai oprit repede. In masina se asternuse usor tacerea.
Prin zgomot de motoare si luminile farurilor se inaltau vise de cuceritori. Erau solidari in mijlocul pustietatii prin gandul departarii de pamant romanesc. Ele au lasat copii in curte, ei familii intregi. Pentru un termpoan, un gard, o usa, o sursa de incalzire sau plata taxelor scolare. El avea un vis, nimic concret, doar ideea depasirii unor limite.

In pauza de alimentare grupul statea unit, impartind fotografii printre paine, mezeluri si mustar. Ochii indurerati de mame nenorocite pe viata il incordau si mai tare. Femei din fostele intreprinderi privatizate diabolic, care-au lucrat din greu, meserii teribile, si s-au trezit restructurate sub egida unor motto-uri europene pentru diversificare si reformare profesionala, cautau sa-si continue existenta harnica cat mai departe. Fetele ridate de griji, incercari si boli, privirea ascunsa si-un par nestilat de tendintele moderne, mainile crapate si fara unghiile lacuite dupa tendinta frantuzeasca, si-o statura ce nu dezvolta muschii din salile de fitness, nici rochiile vintage la mare cautare, erau mamele copiilor ramasi acasa, singuri in sistemul educational si cunoscuta oferta a Romaniei din orice domeniu de activitate. De-i vedeti si-acum intristati, cu plasele ticsite de dulciuri in spate, sa nu va fie rusine cu ei. De-i vedeti nebarbieriti, murdari de munca, cu ochii rataciti, sa stiti ca sunt parintii nostri, sacrificati.

Bozga i-a trecut in mare graba Europa si i-a lasat care pe unde, facand cale-ntoarsa cu altii care se intorceau acasa la prunci si la batrani.
Pe Ghita l-a lasat la Bruxelles. Pe Rue de Viaduct, o a strada marocanilor din Ixelles. De-o parte si de alta magazine de second-hand, aprozare, cabine telefonice si internet-cafée cat cuprinde, si intr-un colt de casa, il asteptau viitorii colegi de camera, tineri, plini de entuziasmul tipic varstei, bucurosi de oaspeti.

Cu Bogdan si Flavius crescuse pe campurile si padurile din Necopoi, impartind aceleasi valori si necazuri. Cei doi au plecat de la 18 ani si golbaneau peretii cladirilor in constructie din Bruxelles. Prin emotia revederii, vorbeau fara sa respire de munca grea si tepele pe care le luau in mod periodic. Nu se vazusera de mult timp, nu se incumetau sa treaca granita atat de des. La 90 de zile trebuia sa revii acasa, si, ca sa iesi iar, vamesii cereau o spaga consistenta. Multi au ales astfel sa nu se mai intoarca, asteptand semnalul european al libertatii de miscare depline.

Doua canapele plamanii luate din strada inconjorau masa data in dar de niste vecini. Acolo se adunau sa mananace. Apartamentul mai avea un dormitor si deasupra o mansarda inalta de un metru, atat cat sa-si intinda Ghita salteaua. In picioare n-avea cum sa se ridice. Insa era multumit si nerabdator.

“-Bai, Ghita, ne mananca marocanii astia, mai, de-am putea scapa de ei, sa lucram la belgieni. Is alte preturi, ma…Abdazah, imputitu’ asta ne de 6 euro la ora ma’, si la belgieni iei triplu…”Si face o gramada de bani cu noi, Dracu’…”zice Bogdan.
“-Da, sa vezi, cum umbla prostu’ cu un rondi de duba, tata sparta, si cu gacii aia a lui de nu stii cum sa te uiti, ca-i rochie ori izmene, Domne’ feri’ ma’…si nici vorba de acte”, adauga Flavius gustand amarat din tuica de-acasa.
Bogadn si Flavius isi incarcau bateriile nervoase cu energia noului-venit. Ghita parea increzator si-i asigura ca sunt pe drumul cel bun. “-Nu-i cale de-ntors, de-aici mai plec numa’ cand pot face casa cu Claudia si am bani de masina”, zambeste Ghita.

Printre aburii de tuica si miros de ficatei prajiti, doua fete, Carmen si Lucretia, ascultau tacute. Le lega precaritatea conditiilor de emigranti primitivi, locuitori ai celor mai mizere cartiere si aventura gasirii unui loc de munca cinstit, care inca intarzaia sa apara. Lipsa continua a banilor rodea din feminitate lasand doua statui reci, lipsite de speranta invierii.

In seara aceea, Ghita a Pintii a adormit obosit pe salteau rupta, cu gandul la un parfum de par blond lasat acasa.

Abdazah
Marocanii din Belgia sunt proprietari de case, magazine si intreprinderi de constructii. De la celebra Rue de Brabant cu matasuri si ceainice decorate arabesc, parfumuri si uleiuri de argan, pana la casele stramtorate ale capitalei europene, au cuprins cat s-a putut. Familiile tipic numeroase sunt solidare prin cultura si religia lor. Uniti si impunatori in apararea drepturilor de integrare si egalitate de sanse, marocanii traiesc in capitala europeana in deplinatatea lumii pe care o reprezinta. Sunt mai europeni in drepturi decat romanii si bulgarii, mai determinati in a-si decide soarta in favoarea lor. Un marocan va putea sa-si gaseasca un loc de munca necoditionat de niciun poptirus administrativ. Un roman este tinut prin Tratatul de Aderare la UE sa respecte conditiile de restrictii temporare de pe piata muncii pana cel tarziu in 2014. Acum, in conditiile actuale de criza, tari care initial au ridicat aceste bariere, le-au impus din nou. Un astfel de caz este Spania. Nimic nu-i batuit in cuiele Tratatelor cand climatul economic este subred. Ciocanul este in mainile tarilor puternice, dar dimplomatia romaneasca ar trebui sa fie atenta la miscarile de constructie a Europei.

Unii spun ca bastinasii s-ar fi retras din oras fiindca n-au suportat civilizatia araba din ce in ce mai prezenta. In mod ciudat, in regiunea flamanda a Belgiei, nici marocanii si nici alte natii nu fac exces de zel in a-si proclama identitatea culturala si radacinile nationale. Mai asezati si mai cuminti, fortati de imprejurarile administratiei comunale, emigrantii invanta si olandeza. Altfel, nimeni nu-ti face niciun act.

Abdazah, un scurt Barba-Cot, cu cioareci arabesti, si-o vesnic haina neagra, scotea la iveala priviri aprige de sub o sapca. Din firma de constructii cu zece oameni isi intretinea cei zece copii.
“-N-am cum sa va fac la toti acte, mai baieti. Ca mie nu-mi mai iese nimic. Si pentru voi romanii e mai complicat. Cand intrati, ba in UE?”
Cand a dat cu ochii de Ghita l-a masurat din barba, multumit. “E bun, dati-i drumul! Si treceti pe la mine diseara sa vedem cu facem cu banii.”
Nu platise de doua luni, da banii cu taraita, cat sa aibe oamenii de mancare si chirie. In rest ii amagea cu povesti, atentionand mereu cat de incarcata e piata muncii si cat de umili trebuie sa fie intru multumirea patronului. Insa era singurul care i-ar fi ajutat la necaz.

Baietii incarcau peretii cu golband, tragand din greu la cutit si la dreptar. Ghita capatase o pereche de pantaloni de lucru de la Flavius, mult prea mici pentru el si-i veneau trei-sfert, pana sub genunchi. Zambetele sub musteata ale celorlalti dezmortea sufletele.
“-De ce nu-l duceti duminica la Abator sa-si ia haine, ma, Bogdane?”
“-Toate le luati de-acolo, ma?”, nestiind ce-i piata din Anderlecht si tabloul colorat al imprejurimii.

Din piata cu pricina cumperi si in zilele noastre tot ce-ti pofteste inima, tot ce-ti cuprinde imaginatia, intr-o atmosfera a pietelor antice. Muncitorii din constructii isi cautau salopetele si bocancii de securitate acolo. Le gaseau deja folositi si mai ieftini. Achizitionarea imbracamintei de lucru necesare acestui sector nu presupunea magazinele de specialitate prin plata si chitanta.

Intr-una din dupa-amiezile prafuite, dupa o masa pe-o cutie de vopsea, o patrula pisichera a intrat pe santier. S-au ascuns care pe unde, altii au luat-o la fuga in nestire, haituiti. Pentru Bogdan insa, n-a fost nici vreme nici loc de-ntors. L-au luat multumiti cu ei si dus a fost. Retinut la Zaventem in aeroport pana la prima cursa catre Romania cu interdictie de intrare in Belgia pentru urmatorii doi ani.

Au trecut trei luni pana cand Bogdan s-a-ntors. In deplina legalitate, cu pasaport schimbat si viza de la Bucuresti. Abdazah nu mai avea siguranta lucrului bine facut fara omul sau de incredere asa ca i-a facut contract de munca. Era un prim demers posibil in lupta impotriva precaritatii.

La cateva luni, Ghita cunoastea foarte bine meseria incredintata. In minte-i incoltise gand sa scape de Abdazah si sa afle loc cu portita de legalizare. Seara tarzie de toamna il impinse cu dor la cabina telefonica si-un ceas de vreme s-a sfatuit cu cea ce va sa-i fie soata. Era momentul.

Karma
Claudia pasea cu incredere int-o tara noua, unde avea sa-si intemeieze familia si sa-si creasca fetele. Trup firav de femeie, asezata si cuminte, purta cu ea acelasi vis ca sotul ei.
Au strans in plase si saci de pubelle putina avere alegadita de Ghita in cele 12 luni, lasand in urma prietenii de inceput de drum. Spatiul devenise neincapator si ideea lor de a-si intemeia propria afacere nu era vazuta tocmai cu ochi buni si nici incurajatori. Baietii si-au strans mana, neintelegand insa limita nebuniei lui.

Au hotarat ca nu vor locui in conditii mizere. Si-au inchiriat un apartament frumos, proaspat renovat, deasupra unui cabinet medical, un dentist israelian cu radacini romanesti. Medicul a prins drag de Ghita si se bucura de vorba romaneasca. Nimeni nu-i stia povestea exact, dar fascina cu glasul romanesc, caci invatase limba la Timisoara, de la bunici, si cu bucuria consumului exagerat de horinca de prune. Cand nu mai stia de el, povestea de crimele din razboi, cobora in cabinet si lua pusca. Speria vecinii, se lua la harta cu politia, a doua zi insa era cel mai bun dentist. Si Ghita lucra pe diverse proprietati ale medicului sugubat, prinzand curaj si voie buna.

Belgia intelesese ca trebuia sa legalizeze sectorul contructiilor, munca la negru frauda statul serios. Apoi, demersurile legislative ale Uniunii Europene se faceau simtite. A deschis aceasta posibilitate, permitand strainilor sa devina liber-profesionisti sau sa-si infiinteze propriile societati, cu un capital de minim 5.000 de euro.

Asa a luat-o Ghita de la capat. Pentru inceput si-a facut actele “de independent”. Zi de zi cauta intreprinderile din zona Bruxelles intreband de au nevoie de lucratori. Cand a ajuns in Belgia nu vorbea limba franceza, dar odata ce s-a desprins de santierele cu lucratori romani s-a vazut fortat sa se descurce. Mediul de munca romanesc era cald si ii mentinea radacina vie, dar nu-l ajuta neaparat in integrare.

Odata ce el a primit actul de rezidenta, Claudia a beneficiat de aceleasi drepturi prin casatorie. Cu un roman! Situatia este oarecum asemanatoare cu cea a albanezelor din Germania care prin 2000 isi cautau soti germani, platindu-le casatoria, ca sa isi legalizeze si ele situatia. Si atunci si acum, in anul 2013, in inima Europei, lucrurile sunt la fel. Casatoria trebuie dovedita, politia trece la domiciliul declarat sa verifice cele spuse. Certificatele de casatorie, chiar si asa internationale, nu sunt mereu luate de bune, credibile si veridice in administratia publica. Drumurile de la ambasada, la ministerul afacerilor externe si abia apoi la primarie, iti mananca o zi din viata pacatoasa, amintindu-ti ca si aici…ca peste tot.

Printre drumurile pietruite cu munca, doua fetite, Malina si Karmina au devenit sufletul emigrarii lor. Si din zambetul copiilor, parintii gaseau curaj si motivare. Sa ramana departe de Romania.
Orice roman gospodar plecat pe meleaguri straine leaga cordonul ombilical de politica tarii. Si cum altfel daca nu prin satelit, talk-show-uri si scandaluri de televiziune. Belgia este o natiune extrem de plictisitoare din acest punct de vedere, nici imbata lumea de cap cu intrigile si manipularea partizana, nici nu coloreaza ecranele cu toate zgaibele dezbracate de inhibitii. Realitatea transmisa astfel si cele auzite de la cei care-au ramas pe metereze nu incuraja nici macar urma de emigrant inapoi.

Ghita isi dezlegase limba si se folosea cu indrazneala de personalitatea puternica, tintind mereu sa razbeasca. Isi construise credibilitate in randul catorva societati de constructii destul de mari, asa ca incheia mereu contracte. Au pus astfel pe picioare o mica firma de constructii, a lor: Karma, dupa numele fetelor. Evident ca din acel moment, nu toti prietenii le-au ramas prieteni, si nici visul lor nu s-a oprit aici. Claudia se ocupa de partea de secretariat a societatii, ceea ce atragea si mai mult discursul critic. Comunitatea emigrantilor din acele zile cuprindea o seama de barbati in a caror mental colectiv femeia nu era altceva decat purtatoare de prunci si gospodina. Integrarea in randul societatii prin scoala si asimilarea vreunei profesii nu era tocmai o fapta incurajata. Romanii munceau de regula in constructii, majoritatea la negru, iar romancele in curatenie, tot fara actele necesare legalizarii. Unii erau tineri scoliti prin facultati, care, prezumtiv, au pus mana pe-o carte, au deslusit cate ceva din mersul civilizatiei. Altii erau cat se poate de simpli. Si pentru unii si pentru altii, un pas inainte distrugea habitatul inchis, rasuflandu-le siguranta. Pe astfel de temelii s-au construit ani grei de emigrare. Chisturi de oameni intristati, fara sa-si dea seama de multe ori ca schimbarea trebuie sa vina de la ei, au preferat izolarea fiindca era mai sigura. Cartierele marginase sunt mai ieftine, magazinele si piata chiar mizerabila ofera preturi inexistente in alte locuri.
Interactiunea cu vestul modern ajuta la transformarea acestui cult de superioritate de gen, iar dinamica de pe piata muncii creaza oportunitati, spargand gheata dintre popoare. Asa se intampla si cu noi, incet, dar e acolo.

Odata ce depasesti limita precaritatii si lasi in urma gramada disperata care nu-si gaseste rostul, nici Dumnezeul, devii tinta povestilor alimentand ura. Nu poti astepta si nici nu-i intelept sa o faci, iubirea si aprecierea celor din jur. Bazinele de innot ofera poate cea mai elocventa imagine in acest sens. Concurentii au culoarul lor si privesc doar inainte, iar aplauzele castigatorului vin din public.

Soiul acesta de implinire sociala a venit dupa cinci ani de calatorie. Si a fost posibila intr-o tara sfasiata de doua natii care in afara de cartofi pai si bere nu prea mai vor sa aiba nimic in comun. In nevolnicia startului nedrept pe care il au emigrantii, Ghita si-a gasit culoarul si-a alergat doar pe interior. In mod ciudat, a descoperit ca aceeasi administratie care nu mai recunoaste de exemplu diplomele romanilor dupa 2000 cu mare usurinta, i-a oferit totusi sansa intreprinzatorilor. Un capital rezonabil, accesul la un credit bancar, o ipoteca, masini si toate utilajele necesare meseriei.

A incetat sa mai spurce tara asta si s-a mutat din capitala neatragatoare, cu familia intr-o casa ipotecata, la Halle, in partea flamanda. Povestea lui s-ar putea bucura de un final fericit. In mirosul gratarului resimtit deasupra curtii sale si-a ciorbei din cazanul de-afara, il afli la o bere ingandurat. Sunt aproape zece ani. A depasit conditia bocelutei trecuta prin poarta, la Nana Mia. Pare bucuros, insa graieste dor de casa.Vede viitorul fetelor sale, il pricepe ca fiind luminos in Europa moderna. E mandru nevoie mare sa vada ca vorbesc trei limbi, ca zburda-ntr-o copilarie indestulata, plina de jucarii, ingrijite, lipsite de nevoi. Claudia le pregateste hrana sanatoasa, calculat. Au un program bine gandit pentru o educatie sanatoasa. Ghita suspina. Indrazneste sa se gandeasca la el. S-ar duce acasa, cand i-or obosi cioantele de munca, sa-si traiasca restul zilelor la tara. Sa creasca porci si sa respire aerul campului liber.
“-De cand am iesit din Bruxelles ma simt mai usor parca. E ciudat cum noi emigrantii nu suportam alti emigranti. Nici de-ai nostri si nici de-ai altora. Cand cautam chirie si vedeam nume romanesc pe sonerie, fugeam cat ma tineau picioarele. Ca nu stiai la ce sa te astepti, ca doar, sa fim seriosi, nu toti care-au plecat sunt fix ambasadori..” si rade.
“-Cand am vazut cum cresc fetele, m-am gandit cu groaza ca trebuie sa le dau in scolile astea plina de toate natiile. Am simtit ca innebunesc. Nu stiu ce am, nu pot accepta arabismele astea. Si nici ei nu pot, nu vezi ca s-au carat? Noua nu ne-au dat nici pe dracu’ si pe ei ia-u lasat sa impanzeasca capitala. Cine mai este in siguranta? Is violenti, ma’, mai rau ca noi…”
“-Imi pare rau. N-ar trebui sa vorbesc asa, nu-i vinovat niciunul, toti suntem la fel de rai si de buni. Lor…le vom oferi tot ce ne-a lipsit noua. C-am fost cand sub comunism, cand sub tranzitie…da’ ma’ n-or simti sub talpi moliciunea calda a ierbii vara, nici n-or inalta suflet liber in stropi de scalda salbatica in sat romanesc. N-or avea bunica. Nu le voi cumpara copilaria mea niciodata. Ca nu-i de vanzare, ma’….”

Ghita a Pintii din Necopoi e bogat. Asa si-a croit dupa cum a masurat el lumea asta. Si i-a iesit o talie frumoasa. Cand sta de vorba cu el, i-ar placea ca fetele lui sa afle, sa inteleaga de unde vin. Abia apoi isi aduce aminte ca numai el si ea vin de-acolo. Fetele lor au o alta casa.