Emigrantii din constructii din nou in vizor

Ieri Federatia Europeana a Sindicatelor din Constructii si Tamplarie (EFBWW) a organizat o demonstratie in fata institutiilor europene din Bruxelles, impotriva fenomenului de dumping social. La apel s-au prezentat peste 3.500 de muncitori din constructii, sustinuti de catre Confederatia Europeana a Sindicatelor Europene (ETUC).

Inca o data, sindicatele acuza ca fenomenul de dumping social a devenit un model de business in Europa, iar muncitorii din Estul si Sud-Estul Europei, cu precadere romanii si polonezii, au devenit tinta exploatarii sociale si a noului tip de scalavagism in industrie. Continuarea

Ultimii emigranti, primii europeni: Afimie-(I)

Introducere in centrul de putere european
O intersecţie imensã, linii de tramvai şi tramvaiul blocat între maşini, claxoane, zarvã, îngramadealã pestriţã de oameni şi-o caldurã imensã care-ţi tãia respiraţia. Se circula intens pe toate sensurile posibile, nervos si cu pomelnice in toate limbile pamantului. Soferul de tramvai, un marocan cu o barba de-un cot, ameninta disperat sa se deblocheze drumul. Nimeni nu-l baga in seama. Un praf imens se ridica deasupra tuturor sufocand si mai abitir mintile.
Doua roabe cu capete de porci impinse de muncitori echipati in alb insangerat striga sa li se faca loc cat mai rapid. Pe partea dreapta cel putin cinci magazine de carne, lipite bot in bot isi faceau concurenta unul altuia.
O babiloniadã gãlãgioasã ocupa toatã intersecţia dinaintea celei mai mari pieţe a capitalei europene întorcând privirile curioase oricãrui trecãtor gasit intamplator prin zona Clemenceau. Negrese în rochii înflorite, cu pãrul strâns sub greutatea unor noduri colorate şi marocance cu feţe acoperite de privirile tuturor, râsete româneşti şi vorbã polonezã, miros greu de bere şi carne.
In statia mijloacelor de transport in comun inghesuiala maxima. Cosurile de gunoi anexate nu mai prididesc sa tie resturile menajere.
Pe partea stanga sta falnic tricolorul romanesc. Nou venitii rãmân cu ochii cãscaţi la adunãtura ce-şi mâna heredia fãrã sã-i pese de stratul de gunoi pe care-l cãlca sau de îmbâlceala celor ce mai tãiau calea, împingându-se cu bagaje şi dând din coate în spatele tuturor. Vitrinele atârnãtoare de cârnaţi şi şuncã atrãgeau frenetic mulţimea flãmândã a Bruxellului. Casele decolorate, murdare şi înghesuite, lipite straniu una de alta. Oamenii se chinuiesc sã treacã cu cãrucioare, plase şi genţi pline de cumpãrãturi, unele imense precum cele împletite puternic din fire de rafie. Din şaretele pe roţi atarna frunze mari de leuştean şi cozi de ceapã verde, câini îmbrãcaţi în carouri roşii-albastre, decoraţi cu fundiţe prinse-ntr-un smoc de pãr în vârful capului si plimbaţi cu grijã de cupluri vârstnice uitate de nepoţi. Câte unul mai curajos bate râguşit la vecinii de şaretã.
« Morţii tãi de ţigan, treci odatã ! » se aude nervos pe cel care a condus pe cei 2000 de km de acasã pânã în inima politicã si civilizata a Uniunii Europene. « Tiganul » era un marocan al Belgiei pe care românii îi vedeau cu la fel de mult drag cu cât îi vedem noi pe ţiganii noştri.
« Foai, aşe îs de sãtul de ii, mã ! » şi-şi încorda muşchii gâtului a bãtaie. « I-o adus aicea sã le facã metrourile, şi-amu îşi dau pumni în cap cã nu mai pot scãpa de ei ! Aşa le trebe!»
De pe geam, un cer împânzit de ciori şi-un pãmânt împânzit de toate naţiile, noul sau cartier, în inima celei mai mari pieţe din Bruxelles.
Debarcasera bagajele urmãrind sã nu vinã tramvaiul si arunca o scurta privira noii sale locuinte. Gri si invechita de vreme, construitã-n pantã, casa înalţa speranţe de emigranţi sãraci la cerurile lui Allah, Dumnezeu şi Buda. Perdele şi draperii gri, murdare, trase dezordonat, ascundeau priviri curioase şi nebune cu limbi de neînteles şi foarte aprige.

Abatorul
Cladirile vechi belgiene au o structura de-a dreptul bizara. Baia era in balcon precum bucatariile romanilor de le muta sa mareasca apartamentul. Situat la etajul patru, balconul-baie oferea canalul lipsit de viata ce traverseaza Bruxell-ul si acoperisul ruginit al pietei din cartierul Anderlecht, in falfaieli de ciori atrase de mirosul greu de carne si sangele proaspat de la abatorul din apropiere.
« Allez, un euro, madame ! » strigau marocanii, spaniolii, portoricanii si flamanzii deopotriva. Si vindeau la ingramadeala, intinsi pe sute de metri patrati, toate soiurile de legume, fructe, branzeturi, lenjerii de pat, incaltaminte, vase, materiale, lenjerie intima, camasi, utilaje, telefoane, electrice si electronice, tot ceea ce-ti poate cuprinde imaginatia si peste inca.
De aici cumpara mai ales emigrantii. Preturi incredibil de accesibile, targuiala cata vrei, economie sigura. Pe sub musteata cate un domn si-o doamna te-ntreaba daca vrei tigari, iar la vazul jandarmului o dau uitata imediat.
Lumea se calca in picioare, se strang ca mustele la lapte cand vad preturi derizorii, se leaga prietenii cu vanzatorii de carne si toata lumea e multumita. Dintre care cei mai multumiti sunt romanii si polonezii. Se strang in fata pietei la o bere, si-ndata se-ncinge vorba.
De-a lungul vremii si-au deschis magazine cu produse traditionale la loc de pret, tocmai la intrare, strajuiti de « Doi boi ». Bucurie mare si castiguri frumusele, ca tot mereu e coada comunista inaintea lor. Mai nou, o absoult necesara carciuma cu mandul tricolor incita trecatorii la manea si ciorba de burta.
Incredibil cati romani muncesc aici. Afimie facuse deja un rond pe la toate margele marocanesti, la splendorile tesaturilor si-a perdelelor de Siria si inca nu se saturase. Liber si dupa placul inimii, oricare gusta din toate fructele expuse. Vanzatorii de poame asculta vorba curiosi, si repeta la plata cifrele dupa cum au auzit : « Cincue, cinci ! Madame est italienne ! Ah, bongiorno, seniorita ! » Si se pun pe ras. Nu se abtine nici ea. A fost un prim zambet.

In bagaj
Afimie pornise la drum fiindca visase. Nu la mai mult ci la depasire, autodepasire. Cand a tras poarta dupa ea insa, nu si-a dat seama ce lasa-n urma si ce pret va plati, macar de s-ar plati, vorba bunicii.
In bagaj a impaturat o pereche de pantaloni, doua camasi, pantofii scaltaiti si haina cumparata de mama de la vechituri.
Un suflet greu, pleoape incetosate de lacrimi si-un suflet adancit de mosteniri de la batrani, care i-or inlesni cautarea si i-or alina dorul.
Amintirea unei printese-n haine rupte si murdare de munca, o bunica din partea mamei. O astepta pe Afimie in hainele-i largi, mult prea largi pentru slabiciunea ei, tinandu-se intr-o bota, cu sfetăru imbubat aiurea caci nu mai putea deslusi nasturii si gaica potrivita. Mereu ingrijorata de soarta copiilor si nepotilor ei, fara sa stie cat are pensie si de ce UE nu ne-a salvat inca, mama mamei o asteapta la graniţă, o poarta de intrare-n curtea casei, din fier solid si rece, ce-nconjura agoniseala ei de-o viata.
Sta prijinind-se-n bota, cu naframa neagra menita si sa-i acopere « rusinea ». Nu-si mai poate la parul negru si des inca, de una singura, si fata cea mica si-a bagat foarfeca-n el, scurtandu-l baieteste. A suferit o buna bucata de vreme.
Ochi adanci, munciti si tristi o vreme se uita din granita pe drum in sus sa vada de nu se opreste vreun motor si la casa ei. Vecinii stau pe banca si-o privesc cu intelegere : ai lor is in Spania. « La ce-or vini aici, tu Ileana ? Noi ne-om descurca cum om pute, ii sa hie bine numa’ si sa steie acolo… » Si-si aplecau chipul ascunzandu-si dorul…
Inaintea lor, dumbrava minunata suceveana, altadata plina de rasete, vorba si veselie a oamenilor ce-o munceau, acum luminata doar de razele soarelui. In sus doua biserici din ce in ce mai goale, in jos o pasune cu animale din ce in ce mai putine. Peste drum un camin cultural care uita de bucuria verjelului si-a primului sarut.
O apasare usturatoare, o liniste clintita din cand in cand de pasii calmi ai batranilor si salutul credincios : « Laudam pe Iisus ! » Biata bunica tresare : « In veci, Amin ! »
-va urma-

Ultimii emigranti, primii europeni

427307_4057349803904_867747518_n

Cei mai multi stau prinsi intre Romania si tara de izbeliste, cu un psihic extrem de sensibil si-o imagine de tara mama ideatica, peste adevarurile grele, ale realitatii. La mii de kilometri departare de casa parinteasca, atat muzica si traditia cat si gropile din infrastructura sunt la fel de iubite. De multe ori si sfada de la ghiseul administratiei publice romanesti ti-e mai draga ca cea de la primaria spaniola ori belgiana.

Ii vezi integrati, cu slujbe, cu copii in scoala si rate la banca, vorbitori de limba straina si mai civilizati ca oricand. In mare parte se zbat sa-si faca un rost. Si multi reusesc sa-si depaseasca conditia minoritara. Dar de intri-n vorba cu ei, ti-or spune ca le lipseste ceva. Si nu stiu, poate este…Romania, adulata, ireala, pe un piedestal, iconostas.

Iar de prind a povesti, ti-or spune amanuntele calatoriei lor prin lume, ti-or rupe sufletul cu dorul de casa, cu suferinta discriminarii pe piata muncii, cu mizeria cartierelor ticsite de emigrantii estici si din tarile lumii a treia, si te-or minuna in cutezanta lor de-a cuceri Europa si-a reconstrui Romania.

Mai vin ei vreodata inapoi? Vor ajuta la refacerea tarii? Mai sunt ai nostri? Ori ne-au tradat si nu ne mai sunt de folos? Da’ de ce le pasa de o tara care practic le-a dat un ghiont sa plece?

Proiectul acesta de a scrie o carte despre emigranti, cu dramele si realizarile lor, presupune ca cei dornici sa isi faca stiuta calatoria sa ne trimita cateva randuri pe adresa: povestiri.uepe@gmail.com

Ne puteti gasi si pe facebook: ultimii emigranti, primii europeni.

Povestea voastra merita scrisa.

Codruta Filip