Un glas dulce dezmiardã un început de prunc şi strunele viorii îi ticluiesc viitorul. Gordona braveazã şi-i dã nebunia, taragotul o întãreşte şi-i dã repeziciune. Clapele acordeonului gadila auzul si-o înveselesc. Aplauzele îi dau mândrie. Orchestra si-a incheiat suita furtunoasa.
Vede pantoful unei glezne fine, dar cu pas apãsat, decis şi iute dand sa traga cortina. O clipa de ezitare, un rasuflu adanc si trist trezesc fiinta din visare. Dincolo de perdeaua de catifea groasa e scena, iar privitorii asteapta critic. E dat de la Dumnezeu acum si nu mai poate da inapoi darurile. E cantec plin de dor in sufletul ei, e vers de implinire si de imbarbatare. Nu trebuie sa fie o povara glasul dulce. Si-apoi dragostea pentru perfectiunea sunetului de-nceput nu-s de tinut doar pentru sine. Il ai sadit de la altii, mai batrani si mai intelepti ca tine, il cultivi cu grija gandind ca-i binecuvantare, si pana sa te dumiresti, il canti cu drag la lume. Continuarea →