Ultimi emigranti, primii europeni

Integrat in Belgia

7w9a2265

I.2.5. Entreprise générale de construction

Viorelia pășea cu încredere într-o țară nouă, unde avea să-și întemeieze familia și să-și crească fetele. Trup firav de femeie, așezată și cuminte, purta cu ea același vis ca soțul ei.

Au strâns în plase și saci de pubele puțină avere alegădită de Ion în cele 12 luni, lăsând în urma prietenii de început de drum. Spațiul devenise neîncăpător și ideea lor de a-și întemeia propria afacere nu era văzută tocmai cu ochi buni și nici încurajatori. Băieții și-au strâns mâna, neînțelegând însă limita nebuniei lui.

Au hotărât că nu vor locui în condiții mizere. Și-au închiriat un apartament frumos, proaspăt renovat, deasupra unui cabinet medical, un dentist israelian cu rădăcini românești. Medicul a prins drag de Ion și se bucura de vorba românească. Nimeni nu-i știa povestea exact, dar fascina cu glasul românesc, căci învățase limba la Timișoara, de la bunici, și cu bucuria consumului exagerat de horincă de prune. Când nu mai știa de el, povestea de crimele din război, cobora în cabinet și lua pușca. Speria vecinii, se lua la harță cu poliția, a doua zi însă era cel mai bun dentist. Și Ion lucra pe diverse proprietăți ale medicului șugubăț, prinzând curaj și voie bună.

Belgia înțelesese că trebuia să legalizeze sectorul contrucțiilor, munca la negru frauda statul serios. Apoi, demersurile legislative ale Uniunii Europene se făceau simțite. A deschis această posibilitate, permițând străinilor să devină liber-profesioniști sau să-și înființeze propriile societăți, cu un capital de minim 5.000 de euro.

Așa a luat-o Ion de la capăt. Pentru început și-a făcut actele “de independent”. Zi de zi căuta întreprinderile din zona Bruxelles întrebând de au nevoie de lucrători. Când a ajuns în Belgia nu vorbea limba franceză, dar odată ce s-a desprins de șantierele cu lucrători români s-a văzut forțat să se descurce. Mediul de muncă românesc era cald și îi menținea rădăcina vie, dar nu-l ajuta neapărat în integrare.

Odată ce el a primit actul de rezidență, Viorelia a beneficiat de aceleași drepturi prin căsătorie. Acestea se petrec în anul 2013. Căsătoria trebuie dovedită, poliția trece la domiciliul declarat să verifice cele spuse. Certificatele de căsătorie, chiar și așa internaționale, nu sunt mereu luate de bune, credibile și veridice în administrația publică. Drumurile de la ambasadă, la ministerul afacerilor externe și abia apoi la primărie, îți mănâncă o zi din viața păcătoasă, amintindu-ți că și aici… ca peste tot.

Printre drumurile pietruite cu muncă, două fetițe, au devenit sufletul emigrării lor. Și din zâmbetul copiilor, părinții găseau curaj și motivare. Să rămână departe de România.

Orice român gospodar plecat pe meleaguri străine leagă cordonul ombilical de politica țării. Și cum altfel dacă nu prin satelit, talk-show-uri și scandaluri de televiziune. Belgia este o națiune extrem de plictisitoare din acest punct de vedere, nici îmbată lumea de cap cu intrigile și manipularea partizană, nici nu colorează ecranele cu toate zgaibele dezbrăcate de inhibiții. Realitatea transmisă astfel și cele auzite de la cei care-au rămas pe metereze nu încuraja nici măcar urmă de emigrant înapoi.

Ion își dezlegase limba și se folosea cu îndrăzneală de personalitatea puternică, țintind mereu să răzbească. Își construise credibilitate în rândul câtorva societăți de construcții destul de mari, așa că încheia mereu contracte. Au pus astfel pe picioare o mică firmă de construcții, după numele fetelor. Și nu toți prietenii le-au rămas prieteni, și nici visul lor nu s-a oprit aici. Viorelia se ocupa de partea de secretariat a societății, ceea ce atrăgea și mai mult discursul critic. Comunitatea emigranților din acele zile cuprindea o seamă de barbați în a căror mental colectiv femeia nu era altceva decât purtătoare de prunci și gospodină. Integrarea în rândul societății prin școală și asimilarea vreunei profesii nu era tocmai o faptă încurajată. Românii munceau de regulă în construcții, majoritatea la negru, iar româncele în curățenie, tot fără actele necesare legalizării. Unii erau tineri școliți prin facultăți, care, prezumtiv, au pus mâna pe-o carte, au deslușit câte ceva din mersul civilizației. Alții erau cât se poate de simpli. Și pentru unii și pentru alții, un pas înainte distrugea habitatul închis, răsuflându-le siguranță. Pe astfel de temelii s-au construit ani grei de emigrare. Chisturi de oameni întristați, fără să-și dea seama de multe ori că schimbarea trebuie să vină de la ei, au preferat izolarea fiindcă era mai sigură. Cartierele mărginașe sunt mai ieftine, magazinele și piața chiar mizerabilă oferă prețuri inexistente în alte locuri.

Interacțiunea cu vestul modern ajută la transformarea acestui cult de superioritate de gen, iar dinamica de pe piața muncii creează oportunități, spărgând gheața dintre popoare. Așa se întâmplă și cu noi, încet, dar e acolo.

Odată ce depășești limita precarității și lași în urmă grămada disperată care nu-și găsește rostul, nici Dumnezeul, devii ținta poveștilor alimentând ura. Nu poți aștepta și nici nu-i înțelept să o faci, iubirea și aprecierea celor din jur. Bazinele de înot oferă poate cea mai elocventă imagine în acest sens. Concurenții au culoarul lor și privesc doar înainte, iar aplauzele câștigătorului vin din public.

Soiul acesta de împlinire socială a venit după cinci ani de călătorie. Și a fost posibilă într-o țară sfâșiată de două nații care în afară de cartofi pai și bere nu prea mai vor să aibă nimic în comun. În nevolnicia startului nedrept pe care îl au emigranții, el și-a găsit culoarul și-a alergat doar pe interior. În mod ciudat, a descoperit că aceeași administrație care nu mai recunoaște de exemplu diplomele românilor după 2000 cu mare ușurință, i-a oferit totuși șansa întreprinzătorilor. Un capital rezonabil, accesul la un credit bancar, o ipotecă, mașini și toate utilajele necesare meseriei.

A încetat să mai spurce țara asta și s-a mutat din capitala neatrăgătoare, cu familia într-o casă. Povestea lui s-ar putea bucura de un final fericit. Îl afli la o bere îngândurat. Sunt aproape zece ani. A depășit condiția boceluței trecută prin poartă, la Nana Mura. Pare bucuros, însă grăiește dor de casă. Vede viitorul fetelor sale, îl pricepe că fiind luminos în Europa modernă. E mândru nevoie mare să vadă că vorbesc trei limbi, că zburdă-ntr-o copilărie îndestulată, plină de jucării, îngrijite, lipsite de nevoi. Viorelia le pregătește hrană sănătoasă, calculat. Au un program bine gândit pentru o educație sănătoasă. Ion suspină. S-ar duce acasă, când i-or obosi cioantele de munca, să-și trăiască restul zilelor la țară. Să crească porci și să respire aerul câmpului liber.

“- De când am ieșit din Bruxelles mă simt mai ușor parcă. E ciudat cum noi emigranții nu suportăm alți emigranți. Nici de-ai noștri și nici de-ai altora. Când căutam chirie și vedeam nume românesc pe sonerie, fugeam cât mă țineau picioarele. Că nu știai la ce să te aștepți, că doar, să fim serioși, nu toți care-au plecat sunt fix ambasadori..” și râde.

“- Când am văzut cum cresc fetele, m-am gândit cu groază că trebuie să le dau în școlile astea pline de toate națiile. Am simțit că înnebunesc. Nu știu ce am, nu pot accepta arăbismele astea. Și nici ei nu pot, nu vezi că s-au cărat? Nouă nu ne-au dat nici pe dracu’ și pe ei i-au lăsat să împânzească capitala. Cine mai este în siguranță? Îs violenți, mă’, mai rău că noi…”

“- Îmi pare rău. N-ar trebui să vorbesc așa, nu-i vinovat niciunul, toți suntem la fel de răi și de buni. Lor… le vom oferi tot ce ne-a lipsit nouă. C-am fost când sub comunism, când sub tranziție… da’ mă’ n-or simți sub tălpi moliciunea caldă a ierbii vara, nici n-or înălța suflet liber în stropi de scaldă sălbatică în sat românesc. N-or avea bunică. Nu le voi cumpăra copilăria mea niciodată. Că nu-i de vânzare, mă’….”

 

Ion a lui Petru lu’ Iosif e bogat. Așa și-a croit după cum a măsurat el lumea asta. Și i-a ieșit o talie frumoasă. Când stă de vorbă cu el, i-ar plăcea ca fetele lui să afle, să înțeleagă de unde vin. Abia apoi își aduce aminte că numai el și ea vin de-acolo. Fetele lor au o altă casă.