Ultimi emigranti, primii europeni

Despre crima impotriva Romaniei si de ce suntem noi dezradacinati

2014-07-30 15.14.34

„Ultimii emigranti, primii europeni” nu este doar un cumul de povestiri ale celor care au parasit granitele tarii. A luat in constiinta sufletului sau si pribegia celor ramasi acasa.

Dupa ce comunismul a decapitat tara de mintile luminate si-n locul celor ucisi cu cruzime au ramas balbaitii si nebunii, prostul satului s-a instalat cam peste tot unde avea parghii de conducere. Astfel, scaparile comunismului, oamenii magici care traiesc in modestie si curatenie avand pe Dumnezeu si spiritualitatea binelui colectiv, sunt obladuiti de-ncrengatura de limitati ce-a pus stapanire pe avutia si libertatea tarii. Expresiile „ne-au vandut tara” nu sunt inchipuiri, ele intaresc convingerea ca in afara de propriul nostru potential uman de dezvoltare nu ne-a ramas altceva. E firesc ca acestia sa nu isi afle locul, sa fie prinsi intre doua lumi. Acolo se intalnesc emigrantii cu cei la fel de pribegi, dar acasa.

Sunt oameni simpli, dar stele pe Pamant, adevaratii ganditori si mai inainte de toate faptuitori de bine. Ei iarta si se lupta pentru Romania. Uneori ma intreb cum rezista atat de vitejeste, iar cand ii regasesc putin cat de putin, imi dau seama ca au un umor si-o spiritualitate ancestrala, care-i poarta peste toate potopurile, in vesnicie.

 

Am momente cand mi se pare ca nu suntem chiar atat de diferiti de ceilalti. Si chiar am gasit o gramadea de probleme comune, ceea ce imi intareste convingerea ca in final ceea ce conteaza cu adevarat este ca suntem toti oameni in aceeasi barca, cu acelasi batran Noe. Vezi de pilda ca si un italian in Belgia va avea aceleasi probleme ca si un roman in a –si deschide un cont bancar. Lucru care, recunosc, ma amuza si ma incurajeaza. Nu e chiar ca si-n povestea cu capra vecinului, ci mai degraba o solidaritate tragico-comica.

 

Aflu deci un numar frumusel de pribegi si-acasa. Mi drag de ei. Oamenii frumosi vorbesc natural despre “drepturi” si “responsabilitati” in Romania. Ei sunt precursori ai renasterii utopice din tara noastra. Caci ea va renaste si oamenii buni vor trece la apostoli.

 

Nelu Tintas, din Negresti, un osan aprig, spunea odata ca se vede un om bogat si implinit, dar ca el nu facut nimic ca sa merite toate acestea. Ca bunicii si parintii lui au fost atat de credinciosi si de corecti incat bunatatea lor a fost rasplatita cateva generatii mai incolo. Luind vorba acestui om de-l gasesc eu intelept, cred ca si cei ce-i vor urma lui Zaharie, vor fi rasplatiti, caci actiunile si credinta sa in oameni vor avea consecinte in demersurile randuite de Univers.

 

Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.” (Nicolaie Steinhardt).

 

Fireste ca drumul inspre o astfel de abordare este extrem de greu. Si sunt mai multe feluri de integrare si de manifestare a dezacordului cu un sistem de conducere a societatii in care traim.

Nicolaie Steinhardt vorbea despre trei solutii in „Jurnalul Fericirii“ care ne pot ajuta sa iesim din situatii limita “dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal (…).” Si un important mesaj pe care ni-l transmite este acela ca oricare dintre ele sunt bune. Acceptarea si intelegerea lor ar insemna insa o lume mai buna, si romani mai putin invidiosi.

 

Sistematic, iata soluţia întîi, a lui Soljeniţîn, si anume aceea cand te dai mortii prin anticipatie, iar in felul acesta nu mai au ce sa iti ia. Poti zice: “păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.”

 

Cea de-a doua soluţie este cea a lui Alexandru Zinoviev găsită de unul din personajele cărţii “Înălţimile găunoase”. “Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia sta în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în

regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E imbracat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul, îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă.(…) Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lu nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă

unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.”

 

Soluţia a treia este ce a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski, care mi-e cea mai draga. “Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

 

Toate abordarile-s bune. Si fiecare dintre noi afla care-i cea potrivita vremurilor. Si asa se infaptuiesc minunile. Si “minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii.” Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia.” Iar minunea cea mai mare a lumii este transformarea fapturii. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

 

Axis-Mundi sau, cum numeşte Mircea Eliade imaginile reprezentative ale acestui concept, „simbolistica Centrului” – este unul dintre conceptele cele mai importante din mitologie si reprezinta columna cerului, respectiv legatura dintre noi si Cel de Sus.

Va spun toate astea pentru ca, cei care recunosc aceasta legatura, lucreaza la ea, o cresc. Sunt constienti de ea, o ingrijesc. Este precum paru’ die la facitura. Batranii samani de la sate cauta un par potrivit de puternic in padure. Zic potrivit pentru ca legatura cu Dumnezeu nu este una ostentativa. Bunicu Sofron, de exemplu, odata ce afla paru, il aseza pe pamant si-l cioplea din secure. Apoi, il luam in car cu noi, acolo unde faceam fan. Alteori il afla tomna in padure in ziua in care faceam facitura. Nu trebuia sa cate mult, numa sa stie ce. Cu varful ascutit al acestuia sapa centrul de facitura. Prindea cu putere, din amandoua bratele si deodata auzeai apa din pamant cum ii ajuta lucrul. Mai apoi face podina de lemne si asezam fanul din furca. Suiem sa calc iarba uscata si la capat, sus in varf, punema o coroana din flori de fan. De-acolo priveam cu bucurie ceriurile? Sofron ma scobora pa fustei de scara de lemn.

La coborare eram cel mai fericit om in lume.

 

Dintre cele mai multe definiții ale „bunăstării”, care pot fi găsite în literatura de specialitate, cea aflata la Ryan și Deci (2001) cred ca ne poate ajuta sa intelegem. Paradigmele de anchetă empirica în bunăstare par să graviteze în jurul a două filosofii diferite. Prima dintre acestea poate fi etichetata în linii mari ca fiind hedonism, și reflectă opinia că bunăstarea constă din plăcere și fericire. Al doilea punct de vedere este că bunăstarea este formata din mai mult decât fericire. Acesta s-ar afla în actualizarea potențialelor umane, iar acest punct de vedere a fost numit eudaimonism. Cele două tradiții, hedonism și eudaimonism-se bazează pe opiniile diferite ale naturii umane și a ceea ce constituie o societate bună.

Eu cred ca politica regională si fondurile structurale trecute prin aceste doua traditii si manuite de oameni frumosi, cu cunoastere de axis-mundi, pot schimba natura umana si pot construi o societate mai buna.

Dar cum faci acest lucru? Cum ajungi sa schimbi lumea?

 

“Si vis pacem, para bellum”

Adica daca vrei pace, pregateste-te pentru razboi, acela de a schimba cultura de business a unei tari care devine o regiune ce invata, interactiv, alaturi de organizatii si asociatii civile. Vedeti dumneavoastra, omul frumos in primul rand crede in oameni, ii iubeste si cauta sa le schimbe mentalitatea. El nu o face fiindca se crede superior, ci actioneaza dintr-o convingere curata, prin prisma echilibrului om-natura, in ideea ca „succesul consta in lucruri marunte”. Aseaza lucrurile in armonie, fiindca e omul lui Dumnezeu. Ii invata pe ceilalti sa continue lucrarea Domnului in spiritul durabilitatii, a decentei, catre fericire si bunastare. „Pamantul are destul pentru noi, dar nu are destul pentru lacomie”, imi spunea cineva la un oment dat.

„Oamenii sunt mai interesați în a rămâne acasă și a folosi resursele din zonă”, asa aud de multe ori de la cei din asociatiile de experti pe dezvoltare rurala. Oare nu vine asta in completarea reintoarcerii emigrantilor acasa, la pamanturi? Nu trebuie invatati acestia cum sa devina antreprenori sustenabili in propria tara, folosindu-se in acelasi timp si de invatamintele asimilate in diaspora? Nu stimuleaza cumva implinirea si completarea cercului, al vietii, unul care trebuie inchis pentru a se fi descoperit pe sine?

Maskell, Malmberg (1999) si Lundvall (1992) cred ca o economie care invata este una in care succesul indivizilor, al intreprinderilor, regiunilor si economiei nationale reflecta capacitatea de a uita “vechile practici”, diminuind coruptia. Acest efect nu apare spontan, este cauzat de un comportament anume al nostru, al tuturor. Starea de anomalie, cacealma si haos este cauzata de noi. Cei care s-au catarat pe zidurile cetatii profita de aceasta stare si de lenea noastra de a ne schimba, de a ne trezi la viata.

Ceea ce nu constientizam suficient de bine este faptul ca ne autodistrugem. In 2005, un Raport al „Millennium Ecosystem Assessment”, (MA), arata cum schimbarile ecosistemului afecteaza bunastarea umana. Subliniaza ca diminuarea acesteia din urma conduce la cresterea dependentei imediate de serviciile ecosistemului, creând o presiune pe acesta pana la incapacitatea de a mai functiona. Si, asa cum bunastarea omaneilor se degradeaza, asa se intampla si cu optiunile acestora de a legifera utilizarea resurseor naturale in mod sustenabil. Nevoile imediate capata prioritate si se creaza o spirala a saraciei crescute.

 

S-a aratat importanta responsabilitatii sociale si a echitatii ca un raspuns activ pentru dezvoltarea sustenabila a ecosistemului. Si observatia nu este intamplatoare, fiindca in Romania nu exista neaparat o educatie pentru protejarea mediului inconjurator. In anumite zone, cum este cea a sasilor, exista o cultura a respectului si bunului-simt fata de pamant si natura. Adica sasii stiau cum sa lucreze pamantul in mod inteligent. Eu stiu ca si batranii din alte parti ale tarii au lucrat pamantul asa cum trebuie. Dar, in acelasi timp, s-au aruncat si lesuri de animale in rau si paraie. Nu se gandea nimeni ca simpla scurgere a apei nu inseamna spalarea automata de pacate ci mai degraba intinarea a ceea ce era atata de curat si de cristalin.

 

Stiti ca in Anglia, prin anul 2000, tuturor autoritatilor locale li s-a oferit asa numita „power of well-being” prin care acestea trebuiau sa faca tot ce le sta in putinta pentru a sustine si promova dezvoltarea bunastarii economice, sociale sau de mediu in regiunile tarii? Sigur, conceptul este relativ nou, dar idea de baza este aceea ca in centrul politicilor de orientare strategica, oamenii sunt cei mai importanti.

 

Dar cum ii faci pe oameni sa devina inovatori si proactivi? De ce sa le pese de propria tara? Dezvoltarea personala poate fi definita si in termeni de curiozitate si angajament in a provoca lumea si preconceptiile si in a absorbi informatie. Si cum lucrurile se petrec acum intr-un context al globalizarii, cand Romania se afla intr-un circuit deschis, toate acestea ar trebui sa decurga flexibil. In primul rand, trebuie sa ne punem noi intrebari si-apoi sa cautam vinovati, daca sunt. Cand vrei sa accesezi fonduri europene, dar nu stii de unde sa incepi, de ce sa nu ai bunavointa sa citesti mai inainte de toate? Informatia este acolo, sigur uneori scrisa haotic si parca iti vine tare greu sa-i dai de capat. Deinde insa cat de mult iti doresti ceea ce iti propui.

 

Una dintre problemele cele mai grave cu care se confunta cei care vor sa-si dezvolte o afacere la tara si sa traiasca trai decent din treaba asta este nu doar accesarea fondurilor si a informatiei dar si know-how-ul privind capacitatea de vanzare a produselor.

Intr-o lume ideala, noi toti am fi constienti ca trebuie sa incercam sa consumam produsele din proximitate in locul celor importate, care, in afara de faptul ca sufera mereu de prezumtia de necunoastere a originii pe de-antregul a produsului sau a conditiilor in care a fost el realizat, mai consuma si gaze, poluaind mediul.

 

Acestea fiind spuse, trebuie sa va povestesc cateva adevaruri despre Carlo Petrini si miscarea Slow Food pe care si eu, la randul meu, le-am aflat cautandu-l pe omul frumos, care vrea sa schimbe lumea. Slow Food este mişcarea internaţională ce militează pentru satisfacerea plăcerii alimentare, dar apără biodiversitatea, răspândeşte educaţia gustului, pune în legătură producătorii „verzi” cu consumatorii şi consideră că gastronomia se intersectează cu politica, agricultura şi ecologia. Este daca vreti antidotul la viata rapida, necugetata, nesanatoasa, satisfacuta de Fast Food. Conceptul hranei sanatoase, Slow Food, a fost creat de jurnalistul italian Carlo Petrini si se muleaza atat de bine pe cea ce agricultorii ar putea sa produca in lantul nostru alimentar. Slow Food înseamnă – pe scurt – o „mâncare bună, curată şi cinstită”. Simbolul mişcării este „melcul” pentru că acesta mănâncă foarte incet.

 

Practic, anumite asociaţii stabilesc relaţii cu producătorii, realizează campanii pentru a proteja produsele alimentare tradiţionale, organizează degustări şi ateliere, stimuleaza bucătarii să utilizeze produsele locale, selecţionează producării care să participe la evenimente internaţionale, luptă pentru educarea gustului în şcoli. Se organizează programe educative la toate nivelurile: pentru copii, profesori, restauratori, membri, dar şi pentru toţi cei care doresc să participe la evenimentele Slow Food. Fiecare isi poate creia propria grădină şcolară.