Român în Europa

Zilele mortilor

lumanare maini

De la o vreme incoace mi-a cam inghetat inima, o spaima mi-a luat mintile si ganduri negre mi-a intristat trairile. Am simtit raul. Ca vine. Si-a venit.

N-am mai auzit batranii, nici am putut scrie.

Prima data moartea a venit cu pasii de pacate capitale : trufia si invidia. Adunate, mi-au rasturnat universul cladit, nu capatat fara sudoare, oameni slobozi la cele mai intunecate simtiri ale omenirii, au lovit. Sa distruga. Crezand ca sunt indreptatiti. Fiindca ei nu au. Si daca nu au, atunci sa moara cei ce au. Moarte! A navalit. Dintr-o data. Intr-un moment de tainica liniste si de frumoasa creatie.

Apoi, ceva s-a blocat in navodul aruncat in oceanul omenirii. Astfel, niste oameni, multi, tare multi, au murit. Arsi. De vii. Tare as vrea ca moartea lor sa uneasca prin durere. Fiindca asta nu ii dezleaga niciodata. Ii tine solidari impotriva minciunii, coruptiei, saraciei si batjocurii ciocoilor. Durerea si amaraciunea au inaltat idealuri, au unit state. Gandesc deasupra mortii ?

O mama si-a pierdut un prunc. Era viata ei, cum altfel ? Cum mangai o mama? Cum o ridici deasupra mortii fiului ei sa vada lumea asta si sa I se para ca viata mai are sens? Isi va afla resurse in doliul inimii sale. In credinta in Dumnezeu. Si-n cei care o vor tine pe drumul inspre cimitir. Cum sa iti moara pruncul in trei zile ?

Ni se intampla ceva. Si nu e bine. Planeaza cu aripi inegrite, sadeste in noi pizma, apoi ne ia sufletele. Moartea. Ucide familii.

Daca o lasam. Nu vreau sa o lasam. Vreau sa inteleg. Are vreun sens in vremea aceasta ? In vremea aceea, cand Iisus era printre apostoli, moartea avea, intr-adevar, intelegerea vietii de apoi, a invierii. Oare Moartea ne poate trezi ?