Fără categorie

Armonia, poveste pentru copii

Copil

A fost odata ca niciodata, in vremea scoborarii indienilor din Imparatia Muzicii Infinite, de dincolo de Padurea Instrumentelor de Cantat, un imparat care domnea cu-a lui mandra imparateasa peste Regatul Nestiut al celor fara de tara.

Imparateasa isi lasase parul negru ca taciunele sa creasca lung, pana la portile cetatii. Sufletul ei plangea in tot ceasul lasat de Bunul Dumnezeu pe Pamant. Traise mai multe vesnicii alaturi de Imparatul Paun, si nu avea nici macar o umbra de prunc sa le veseleasca zilele. Oamenii de la curte alegeau flori rare, culese de curajosii imparatiei de pe cele mai inalte si abrubte piscuri ale Muntilor Artagosi. Le-mpleteau mai apoi in parul Paunitei, dupa cum lasase un vrac vorba sa faca, doara, doara s-a prinde prunc si de inima ei.

Dupa ce ultimul razboi cu Armata Rindienilor a dus la taierea capului de balaur din adancul Lacului Rosu, o vrajitoare a aruncat blestem pe Regatul Nestiut al celor fara de tara: sa fie vesnic urati de lumea toata, altii sa aiba cate zece copii, iar Imparatul Paun niciunul. Degeaba au ars vrajitoarea pe singurul rug de langa Lacul cel Rosu, puterea cuvantului este atat de puternica incat strapunge ani lumina pana la Steaua Destinului. Doar Zana acestei stele poate sterge cele aruncate-n univers daca sora ei, Vointa Pamantului, ii trimite porumbel alb.

Au imblat vitejii sapte imparatii sa treaca, sapte balauri sa reteze, pana sa ajunga in adapostul porumbeilor albi. La portile adapostului ciripeau atat de frumos pasarile acestea, incat ii adormea pe flacai in somnul de veci. Nimeni nu trecea de aripile acelei muzici.

Vointa Pamantului, o zana cu coroana din florile tuturor campurilor, era manioasa pe Steaua Destinului, si sufletul ei folosea muzica porumbeilor albi impotriva implinirilor. Umbla ea insasi intristata mereu, nimic nu o mai veselea de cand parintii lor au murit. De-atunci, ea a cuprins partea de jos a lumii, Pamantul, iar sora ei, cea de deasupra, a cerului. De durerea despartirii a judecat aspru Destinul si-a furat pasarile vazduhului, pe porumbeii cei albi. I-a invatat muzica sufletului sau magic si-i adoarme in somn de veci pe vitejii care se avanta sa-i treaca poarta.

Un aprod al Imparatului Paun, lasat de parinti singur pe lume, cu una mangaiere, un har nemaivazut al muzicii, s-a facut auzit intr-o seara la iatacul Imparatesei. Glasul lui a invelit inima femeii cu o patura si aceasta a adormit intr-un sfarsit linistita, dupa nopti lungi de zbatere. Asa a vazut, in odihna aceea, ce se petrecea in Regatul Nestiut al Romilor in vremea in care si ea si Imparatul isi jeleau propria neimplinire. Oamenii n-aveau nimic, decat carpele de pe ei si instrumentele lasate mostenire de batrani. Saracia si deznadejdea au cuprins lumea toata precum iedera graul. Erau liberi, dar fara de pastor sa le indrume calea, isi pierdeau echilibrul. Erau frumosi in dezorganizarea aceea, caci ochii le erau plini de viata vesnica si foc al dragostei. Dar mureau de foame.

De dimineata, Paunita s-a trezit cu mintea limpede. A desprins florile din par.

-Cine esti tu, de mi-ai luminat vederea icetosata de durere ?

-Sunt Armonia, lasata orfana, din neamul celor care stiu sa cante precum porumbeii cei albi al Vointei Pamantului.

Imparateasa s-a clatinat de pe picioarele firave de boala. A strigat dupa imparat. Trupul acela frumos si fraged era o copila.

-Paun, noi avem aici, in noi insine, in sangele ce curge si arde de nerabdare sa traiasca, cele de trebuinta sa ne eliberam de dureri si metehne. Nu avem trebuinta de altceva.

Imparatul s-a asezat sa asculte. Si-a vazut precum fetele chip frumos in oglinda, minunea care zace in poporul sau.

S-au suit in caleasca aurita si-au prins a cutereia Regatul cuprins de saracie grea. Incarcati de vinovatie, s-au dus la poarta Vointei Pamantului laolalta cu Armonia. Cand aceasta a prins frunzele copacilor din apropiere si-a lipit buzele de-a suflat prin verdeata pura, porumbeii au tacut. Vointa a iesit la lumina, si-a suit pe aripi de muzica la sora ei. Laolalta cu Steau Destinului au ridicat fruntile tuturor sa-si vada Imparatii adevarati, de la care sa invete si sa-si aduca aminte de cine sunt si care este rostul lor in lume.

Scoborand Imparateasa dintre norii de sus, a simtit burta grea si-n noua luni, doi prunci de toata frumusetea a bucurat si-au randuit Regatul de-acum Stiut al Romilor pana la adanci batraneti.

Armonia traieste si acum. Ea cauta pe cei care inca pribegesc sa-i aduca in Regat. Regatul Romilor. Al celor fara de tara.