Fără categorie

Zaharie, despre crima impotriva Romaniei si de ce suntem noi dezradacinati

2014-07-30 15.14.34

„Ultimii emigranti, primii europeni” nu este doar un cumul de povestiri ale celor care au parasit granitele tarii. A luat in constiinta sufletului sau si pribegia celor ramasi acasa.

Dupa ce comunismul a decapitat tara de mintile luminate si-n locul celor ucisi cu cruzime au ramas balbaitii si nebunii, prostul satului s-a instalat cam peste tot unde avea parghii de conducere. Astfel, scaparile comunismului, oamenii magici care traiesc in modestie si curatenie avand pe Dumnezeu si spiritualitatea binelui colectiv, sunt obladuiti de-ncrengatura de limitati ce-a pus stapanire pe avutia si libertatea tarii. Expresiile „ne-au vandut tara” nu sunt inchipuiri, ele intaresc convingerea ca in afara de propriul nostru potential uman de dezvoltare nu ne-a ramas altceva. E firesc ca acestia sa nu isi afle locul, sa fie prinsi intre doua lumi. Acolo se intalnesc emigrantii cu cei la fel de pribegi, dar acasa.

Sunt oameni simpli, dar stele pe Pamant, adevaratii ganditori si mai inainte de toate faptuitori de bine. Ei iarta si se lupta pentru Romania. Uneori ma intreb cum rezista atat de vitejeste, iar cand ii regasesc putin cat de putin, imi dau seama ca au un umor si-o spiritualitate ancestrala, care-i poarta peste toate potopurile, in vesnicie.

Am momente cand mi se pare ca nu suntem chiar atat de diferiti de ceilalti. Si chiar am gasit o gramadea de probleme comune, ceea ce imi intareste convingerea ca in final ceea ce conteaza cu adevarat este ca suntem toti oameni in aceeasi barca, cu acelasi batran Noe. Vezi de pilda ca si un italian in Belgia va avea aceleasi probleme ca si un roman in a –si deschide un cont bancar. Lucru care, recunosc, ma amuza si ma incurajeaza. Nu e chiar ca si-n povestea cu capra vecinului, ci mai degraba o solidaritate tragico-comica.

Aflu deci  un numar frumusel de pribegi si-acasa. Mi drag de ei. Asa l-am gasit pe Zaharie, lumina printre nori grei de rea-vointa si nevolnicie. Omul frumos vorbeste natural despre “drepturi” si “responsabilitati” in Romania. El este un precursor al renasterii utopice din tara noastra. Caci ea va renaste si Zaharie va trece la apostoli.

Nelu Tintas, din Negresti, un osan aprig, spunea odata ca se vede un om bogat si implinit, dar ca el nu facut nimic ca sa merite toate acestea. Ca bunicii si parintii lui au fost atat de credinciosi si de corecti incat bunatatea lor a fost rasplatita cateva generatii mai incolo. Luind vorba acestui om de-l gasesc eu intelept, cred ca si cei ce-i vor urma lui Zaharie, vor fi rasplatiti, caci actiunile si credinta sa in oameni vor avea consecinte in demersurile randuite de Univers.

Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rîndul nostru: să prefacem apa de rînd în vin ales; sărăcia pămîntului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; circiuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile – ne sunt predestinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.” (Nicolaie Steinhardt).

Fireste ca drumul inspre o astfel de abordare este extrem de greu. Si sunt mai multe feluri de integrare si de manifestare a dezacordului cu un sistem de conducere a societatii in care traim.

Nicolaie Steinhardt vorbea despre trei solutii in „Jurnalul Fericirii“ care ne pot ajuta sa iesim din situatii limita “dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal (…).” Si un important mesaj pe care ni-l transmite este acela ca oricare dintre ele sunt bune. Acceptarea si intelegerea lor ar insemna insa o lume mai buna, si romani mai putin invidiosi.

Sistematic, iata soluţia întîi, a lui Soljeniţîn, si anume aceea cand te dai mortii prin anticipatie, iar in felul acesta nu mai au ce sa iti ia. Poti zice: “păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort. Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.”

Cea de-a doua soluţie este cea a lui Alexandru Zinoviev găsită de unul din personajele cărţii “Înălţimile găunoase”. “Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia sta în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E imbracat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul, îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă.(…)Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lu nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.”

Soluţia a treia este ce a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski, care mi-e cea mai draga. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

Toate abordarile-s bune. Si fiecare dintre noi afla care-i cea potrivita vremurilor. Si asa se infaptuiesc minunile. Si “minunea face parte din viaţa reală, că e o componentă a lumii.” Minune este şi felul cum ne purtăm unul cu altul, întrecîndu-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cît mai plăcută unul altuia.” Iar minunea cea mai mare a lumii este transformarea fapturii. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii)

 

Mai inainte de a intelege care sunt efectele muncii lui, musai sa ma bucur de cele aflate, dinlauntrul sufletului sau mare. Am cautat sa inteleg ce-l mana in nebunia lui, sa vad de aflu un pattern, si, cred ca in cele ce urmeaza veti recunoaste lumina. L-am lasat pe el, fiindca va descrie infinit mai bine ceea ce eu as fi putut cuprinde prea putin. De nu veti crede ca aveti in jurul vostru oameni, luati aminte, ca nu suntem pierduti, ca daca eu am vrut sa deschid ochii, va trebuie sa faceti la fel:

 

“Mai demult munca era un mod de-a fi, era făcută fără prea multă teorie, cam cum e respirația. Nu se prea știa de evaluare. În rarele momente când stăteam la taclale, tăticu avea tot soiul de povestiri, unele trăite altele imaginate, iar între acestea era una cu doi prieteni, între care unul vînător îi povestea celuilalt: „am mers ieri pe baltă și  să vezi: erau atîtea rațe că nu trebuia decât să fac <<pac și la rucsac >>, <<pac și la rucsac >>, <<pac și la rucsac >>…” cellalt îl întreabă: „măi, dar când mai încărcai?” …. „dar tu crezi că mai aveai timp?” i-a răspuns întîiul…. Cu trecerea timpului și „desăvîrșirea” mea în educația liniară, am înțeles că acest exemplu se referea la evaluare, la „saltul calitativ după acumulările cantitative”, dar la vremea copilăriei îi savuram doar humorul dat de absurdul situației și mă preocupa mai puțin latura pragmatică a relatării.

Deci când nu ești obișnuit cu exercițiul evaluării, e mai dificil și să identifici ce-i bine, ce nu-i așa bine și care ar fi satisfacțiile muncii; nu înseamnă că ele nu ar există, însă. Una dintre aceste satisfacții este atunci când localnicii, oamenii cu care lucrăm au un câștig de pe urma muncii noastre, fie că sunt mai informați sau că beneficiază de vreun curs de formare, ba chiar dacă beneficiază de venituri suplimentare după munca lor. O altă satisfacție este să vezi cum își schimbă percepția în legătură cu posibilitățile ce se ivesc  – atunci când renunță la fatalism sau neîncredere și acceptă provocările acestor vremuri.”

Zaharie imi traieste si mie visul prin munca pe care o depune: „Eu cred că România este una dintre cele mai frumoase țări din lume. Nu este meritul nostru, noi am fost doar norocoși să ne naștem aici, dar putem să ne facem partea noastră de înțelegere și să devenim părtași la creația lui Dumnezeu. Poate că avem o problemă cu administrarea resurselor, poate că în România dregătorii nu se ridică la înălțimea a ceea ce oferă țara. Este o chestiune de selfestimă, pe care sperăm că or s-o învețe, căci ei nu sunt parașutați dintr-un alt spațiu, ci sunt dintre noi și tocmai de-aceea cred că e necesară o mare implicare a noastră în procesul decizional.

Prin activitățile noastre vrem să protejăm peisaje unice în Europa, împreună cu comunitățile de mici fermieri care le-au creat și menținut. Cred că e nevoie de creșterea numărului celor care înțeleg importanța acestor peisaje și doresc să acționeze astfel încât să păstreze aceste peisaje. E nevoie de masă critică e nevoie de creșterea numărului, dar și de un salt în calitate… E nevoie însă și de o legislație coerentă și de aparatul care să asigure funcționarea regulilor stabilite. De ce spun legislație coerentă? Trebuie consecvență în asigurarea sprijinului pentru fermele mici, este nevoie de concordanță între subvenții, asigurarea condițiilor de consolidare a poziției micului producător, este nevoie de mai mult spațiu de manevră pentru încurajarea initiativei private în producerea hranei și este nevoie de aplicarea principiilor flexibilității, cel puțin la fel, ca în alte țări europene.

Deci ca să conchidem e nevoie de creșterea conștientizării, dar și de creșterea numărului celor care devin conștienți de faptul că suntem parte din natură și nu separate de ea, iar aceste persoane să se poarte ca atare, cu grijă față de ceea ce avem. Pe de altă parte, legiuitorii și autoritățile să înțeleagă și să lucreze în interesul locuitorilor acestor țări și nu de parcă ar face parte dintr-un alt univers.

Dacă există obstacole sau greutăți? Avem noroc să lucrăm în cadrul unei echipe tinere, dinamice și multidisciplinare care nu pune accentul pe probleme, ci … pe soluții. Totuși nu putem ignora faptul că ne confruntăm cu un sistem, care are la bază „prezumția de vinovăție”, în care trebuie să ne înconjurăm de dovezi că suntem nevinovați, un sistem care pune tot felul de poveri pe umerii oamenilor, cu unic scop parcă, să nu le poată natul duce și pentru aceasta să se simtă vinovat. Și atunci intră în acțiune omenia contra regulă . Adică depinzi de omenia funcționarului din sistem cum este aplicată regula; dacă solicitările tale sunt satisfăcute mai devreme sau mai tîrziu, depinzi de omenia funcționarului dacă vei fi amendat cu suma maximă sau cu mai puțin. Iar acest sistem lasă loc și corupției, înțelegerilor între părți care pot să încalce legea și regula, în detrimentul sau dezavantajul altora. Sistemul acesta în care ne desfășurăm activitatea pare suspendat, între drepturile pe care le aveam în vremea orînduirii comuniste (educație gratuită, asistență medicală, adăpost, ) și responsabilitățile economiei de piață și antreprenoriatului.  Și binențeles că aduce frustrare și indignare adesea. Înțeleg însă că face parte din condiționarea de a fi aici acum și parte din acestea încerc să le folosesc ca pe resurse sau chiar oportunități. Și poate că ce-i foarte important… nu accept NU, ca răspuns la o solicitare. Vreau să știu și de ce?!?

Eu cred ca el vrea binele tutoror, foarte probabil mai presus de al sau, si a facut din asta un stil de viata. Binele si bunastarea colectiva, fericirea si implinirea celor din jur, pastrarea autenticitatii si a legaturii mioritice, a credintei in Dumnezeu, sunt principalele manari in viata pe care le recunosc la Zaharie.

Candva, la orele de literatura romana, o doamna profesor extraordinara, care nu mai este printre noi, din pacate, Edith Hertog, ne explica despre simbolul Axis-Mundi in scrierile marilor talente. Axis-Mundi sau, cum numeşte Mircea Eliade imaginile reprezentative ale acestui concept, „simbolistica Centrului” – este unul dintre conceptele cele mai importante din mitologie si reprezinta columna cerului, respectiv legatura dintre noi si Cel de Sus.

Va spun toate astea pentru ca, cei ca Zaharie recunosc aceasta legatura imediat. Sunt constienti de ea, o ingrijesc. Este precum paru’ die la facitura. Batranii samani de la sate cauta un par potrivit de puternic in padure. Zic potrivit pentru ca legatura cu Dumnezeu nu este una ostentativa. Bunicu Sofron, de exemplu, odata ce afla paru, il aseza pe pamant si-l cioplea din secure. Apoi, il luam in car cu noi, acolo unde faceam fan. Alteori il afla tomna in padure in ziua in care faceam facitura. Nu trebuia sa cate mult, numa sa stie ce. Cu varful ascutit al acestuia sapa centrul de facitura. Prindea cu putere, din amandoua bratele si deodata auzeai apa din pamant cum ii ajuta lucrul. Mai apoi face podina de lemne si asezam fanul din furca. Suiem sa calc iarba uscata si la capat, sus in varf, punema o coroana din flori de fan. De-acolo priveam cu bucurie ceriurile? Sofron ma scobora pa fustei de scara de lemn.

La coborare eram cel mai fericit om in lume.

Dintre cele mai multe definiții ale „bunăstării”, care pot fi găsite în literatura de specialitate, cea aflata la Ryan și Deci (2001) cred ca ne poate ajuta sa intelegem. Paradigmele de anchetă empirica în bunăstare par să graviteze în jurul a două filosofii diferite. Prima dintre acestea poate fi etichetata în linii mari ca fiind hedonism, și reflectă opinia că bunăstarea constă din plăcere și fericire. Al doilea punct de vedere este că bunăstarea este formata din mai mult decât fericire. Acesta s-ar afla în actualizarea potențialelor umane, iar acest punct de vedere a fost numit eudaimonism. Cele două tradiții, hedonism și eudaimonism-se bazează pe opiniile diferite ale naturii umane și a ceea ce constituie o societate bună.

Eu cred ca politica regională si fondurile structurale trecute prin aceste doua traditii si manuite de oameni ca Zaharie pot schimba natura umana si pot construi o societate mai buna.

Dar cum faci acest lucru? Cum ajungi sa schimbi lumea?

“Si vis pacem, para bellum”

Adica daca vrei pace, pregateste-te pentru razboi, acela de a schimba cultura de business a unei tari care devine o regiune ce invata, interactiv, alaturi de organizatii ca si oameni precum Zaharie. Vedeti dumneavoastra, omul frumos in primul rand crede in oameni, ii iubeste si cauta sa le schimbe mentalitatea. El nu o face fiindca se crede superior, ci actioneaza dintr-o convingere curata, prin prisma echilibrului om-natura, in ideea ca „succesul consta in lucruri marunte”. Aseaza lucrurile in armonie, fiindca e omul lui Dumnezeu. Ii invata pe ceilalti sa continue lucrarea Domnului in spiritul durabilitatii, a decentei, catre fericire si bunastare. „Pamantul are destul pentru noi, dar nu are destul pentru lacomie”, spune Zaharie.

„Oamenii sunt mai interesați în a rămâne acasă și a folosi resursele din zonă”, asa crede el. Oare nu vine asta in completarea reintoarcerii emigrantilor acasa, la pamanturi? Nu trebuie invatati acestia cum sa devina antreprenori sustenabili in propria tara, folosindu-se in acelasi timp si de invatamintele asimilate in diaspora? Nu stimuleaza cumva implinirea si completarea cercului, al vietii, unul care trebuie inchis pentru a se fi descoperit pe sine?

Maskell, Malmberg (1999) si  Lundvall (1992) cred ca o economie care invata este una in care succesul indivizilor, al intreprinderilor, regiunilor si economiei nationale reflecta capacitatea de a uita “vechile practici”, diminuind coruptia. Acest efect nu apare spontan, este cauzat de un comportament anume al nostru, al tuturor. Starea de anomalie, cacealma si haos este cauzata de noi. Cei care s-au catarat pe zidurile cetatii profita de aceasta stare si de lenea noastra de a ne schimba, de a ne trezi la viata.

Ceea ce nu constientizam suficient de bine este faptul ca ne autodistrugem. In 2005, un Raport al „Millennium Ecosystem Assessment”, (MA),  arata cum schimbarile ecosistemului afecteaza bunastarea umana. Subliniaza ca diminuarea acesteia din urma conduce la cresterea dependentei imediate de serviciile ecosistemului, creând o presiune pe acesta pana la incapacitatea de a mai functiona. Si, asa cum bunastarea omaneilor se degradeaza, asa se intampla si cu optiunile acestora de a legifera utilizarea resurseor naturale in mod sustenabil. Nevoile imediate capata prioritate si se creaza o spirala a saraciei crescute.

S-a aratat importanta responsabilitatii sociale si a echitatii ca un raspuns activ pentru dezvoltarea  sustenabila a ecosistemului. Si observatia nu este intamplatoare, fiindca in Romania nu exista neaparat o educatie pentru protejarea mediului inconjurator. In anumite zone, cum este cea a sasilor, din cate ne invata Zaharie, exista o cultura a respectului si bunului-simt fata de pamant si natura. Adica sasii stiau cum sa lucreze pamantul in mod inteligent. Eu stiu ca si batranii din alte parti ale tarii au lucrat pamantul asa cum trebuie. Dar, in acelasi timp, s-au aruncat lesuri de animale in rau si paraie. Nu se gandea nimeni ca simpla scurgere a apei nu inseamna spalarea automata de pacate ci mai degraba intinarea a ceea ce era atata de curat si de cristalin.

Stiti ca in Anglia, prin anul 2000,  tuturor autoritatilor locale li s-a oferit asa numita „power of well-being” prin care acestea trebuiau sa faca tot ce le sta in putinta pentru a sustine si promova dezvoltarea bunastarii economice, sociale sau de mediu in regiunile tarii? Sigur, conceptul este relativ nou, dar idea de baza este aceea ca in centrul politicilor de orientare strategica, oamenii sunt cei mai importanti.

Dar cum ii faci pe oameni sa devina inovatori si proactivi? De ce sa le pese de propria tara? Zaharie spunea: „Cainele nu fuge de colac”, si in mod cert ca asa este, nu s-ar duce nimeni de buiac in lume, daca ar putea atinge vreun nivel de satisfactie si dezvoltare personala in regiune. Dezvoltarea personala poate fi definita si in termeni de curiozitate si angajament in a provoca lumea si preconceptiile si in a absorbi informatie. Si cum lucrurile se petrec acum intr-un context al globalizarii, cand Romania se afla intr-un circuit deschis, toate acestea ar trebui sa decurga flexibil. In primul rand, trebuie sa ne punem noi intrebari si-apoi sa cautam vinovati, daca sunt. Cand vrei sa accesezi fonduri europene, dar nu stii de unde sa incepi, de ce sa nu ai bunavointa sa citesti mai inainte de toate?

Una dintre problemele cele mai grave cu care se confunta cei care vor sa-si dezvolte o afacere la tara si sa traiasca trai decent din treaba asta este nu doar accesarea fondurilor si a informatiei dar si know-how-ul privind capacitatea de vanzare a produselor.

Intr-o lume ideala, noi toti am fi constienti ca trebuie sa incercam sa consumam produsele din proximitate in locul celor importate, care, in afara de faptul ca sufera mereu de prezumtia de necunoastere a originii pe de-antregul a prudusului sau a conditiilor in care a fost el realizat, mai consuma si gaze, poluind mediul.

Acestea fiind spuse, trebuie sa va povestesc cateva adevaruri despre Carlo Petrini si miscarea Slow Food pe care si eu, la randul meu, le-am aflat cautandu-l pe omul frumos, care vrea sa schimbe lumea.Slow Food este mişcarea internaţională ce militează pentru satisfacerea plăcerii alimentare, dar apără biodiversitatea, răspândeşte educaţia gustului, pune în legătură producătorii „verzi” cu consumatorii şi consideră că gastronomia se intersectează cu politica, agricultura şi ecologia. Este daca vreti antidotul la viata rapida, necugetata, nesanatoasa, satisfacuta de Fast Food. Conceptul hranei sanatoase, Slow Food, a fost creat de jurnalistul italian Carlo Petrini si se muleaza atat de bine pe cea ce agricultorii ar putea sa produca in lantul nostru alimentar.Slow Food înseamnă – pe scurt – o „mâncare bună, curată şi cinstită”. Simbolul mişcării este „melcul” pentru că acesta mănâncă foarte incet.

Practic, anumite asociaţii stabilesc relaţii cu producătorii, realizează campanii pentru a proteja produsele alimentare tradiţionale, organizează degustări şi ateliere, stimuleaza bucătarii să utilizeze produsele locale, selecţionează producării care să participe la evenimente internaţionale, luptă pentru educarea gustului în şcoli. Se organizează programe educative la toate nivelurile: pentru copii, profesori, restauratori, membri, dar şi pentru toţi cei care doresc să participe la evenimentele Slow Food. Fiecare isi poate creia propria grădină şcolară.

In Elveţia, s-a lansat proiectul „Plantati” care oferă copiilor oportunitatea de a participa la toate fazele culturii cartofilor biologici, începând cu însămânţarea lor la sfârşitul lunii aprilie şi terminând cu recoltarea acestora la mijlocul lunii august. La finalul recoltării, şcolarii sunt învăţaţi cum se pregătesc diverse preparate din cartofi biologici.

Produsele cultivate de către elevi sunt folosite ulterior pentru prepararea hranei în cantina lor.

Acesta este numai un exemplu practica inovatoare, care poate stimula productia de hrana autentica, stimuland competitivitatea micilor fermieri.

Si cum cred ca si voua va este sete de oameni frumosi, ma gandesc ca nu le dati drumul asa usor, cu una cu doua. Asa se face ca i-am trimis un nou set die intrebari lui Zaharie. Mi se parea ca „ancheta” este incompleta. Si nici asa, despre oameni ca el trebuie sa scrii o alta cartulie. Dar stiti ceva, cred ca el trebuie sa termine ce-a inceput si sa scrie propria lui carte, fiindca are o scriitura autentica si poate transmite mesjul mai bine ca mine.

Si l-am intrebat asadar ce crede că găsește prințul Charles în Transilvania? Că io am auzit de la colegii mei că toți Balcanii și toți au ferme si asa mai departe…

Ce cred eu că găsește prințul Charles aici? Autenticitate! Aceste este răspunsul într-un singur cuvânt. Dar bineînțeles este doar părerea mea. Lumea este plină de lucruri artificiale și contrafăcute. Omului îi este dor de Natural – căci oricât ar încerca să evadeze, omul  face parte din natură și îi trebuie repere și are nevoie de elemente la care să se relaționeze. Balcanii sunt la fel de frumoși. Dar Europa este într-un anume fel rațională și materialistă. La noi aici, se face trecerea dintre rațional și mistic. Se face aici trecerea între explicarea și înțelegerea rațională a trăirii, credinței, vieții și trăirea, simțirea și viețuirea în practică. La noi poate exista, dacă vrei, un echilibru între gândirea rațională și trăirea extatică… Pe măsură ce înaintezi spre este se pierde din trăirea rațională și se accentuează misticismul. Poate că aceste aspecte ne diferențiază pe noi de alții. Poate că Europa ca omogenitate culturală, religioasă și tehnologizată are hotarul în Carpați. Dincolo de Carpați, înafară de voința politică a unei Europe Unite, nu există bază, nu există consistență, nici legături puternice cu Vestul.

Poate că Alteța Sa Regală (ASR) Prințul Charles găsește aici elemente recognoscibile din trecut. Poate simte chemarea strămoșilor. Nu știu! Dacă Balcanii l-ar fi atras cumva, cu siguranță și-ar fi continuat drumul…

Oricum, părerea mea aceasta este că autenticitatea localnicilor, bogăția naturală extraordinară și posibilitatea de a se relaționa la repere adevărate, îi oferă experiențe demnă de încercat. Poate că în toți Balcanii există frumusețe, dar poate că nu sunt întrunesc toate elementele despre care am vorbit.

Cum schimbi mentalități, Zaharie? Cum te privesc oamenii? Esti un nebun, un ciudat?

Ei, bine, problema e că mentalitățile nu se pot schimba dinafară! Dar cineva se poate schimba pe el însuși și atunci se schimbă și percepția persoanei respective față de lume și printr-o stranie oglindire se schimbă și percepția lumii față de acela… Iar acest declic se produce la momente neștiute, nebănuite de noi, dar în mod clar se poate ca reultat al căutărilor interioare și al observației interioare. Chiar dacă nu mi-am făcut neapărat o profesie din a schimba mentalități, înțeleg mecanismul…Totuși „nimeni nu este profet în satul lui” și-atunci ia mai mult timp pînă persoanele din jur acceptă „experții” locali. Pentru mulți sunt un ciudat, e-adevărat, pentru mulți sunt însă un semn de întrebare, exact ca băștinașul aborigen care întrebat fiind: „what’s your job” – care e slujba / misiunea ta, el răspunde „my job is to remind you” – „treaba mea-i să-ți amintesc de tine.”

Probabil că mulți mă consideră un nebun, dar eu întotdeauna adaug – „da’, un nebun frumos!”

E o lume mică, la urma urmei și ne regăsim din ce în ce mai mulți, iar când atingem masa critică vom contribui la schimbarea de paradigmă. Pentru că acești oameni pe care eu îi întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme inspiră pe alții. Pentru că ce lipsește pe „piață” acum e recunoașterea a ceea ce-i cu adevărat valoros, în această inflație de „modele” – rezultat al unei paradigme învechite. Care este modelul unui om de succes?!?! – câte milioane face?!?!  Eu prefer să mă asociez cu oameni care sunt o inspirație pentru alții… Și-atunci asta va duce la schimbare de mentalitate, cum am spus, însă niciodată din exterior sau cu forța…

Cum trebuie sa arate un profil de bun gospodar aflat la putere?

Profilul unui bun gospodar este acela al unei persoane care utilizează rațional și durabil resursele, asigurându-și un trai confortabil a adăuga valoare.  Un bun gospodar este ca cel din parabola talanților, care „rob fiind peste puține”, înmulțește cei 10 talanți pe care stăpânul său i-a încredințat. În zilele noastre un bun gospodar ar fi acela care știe cum să folosească ceea ce are pentru asigurarea unui trai prosper, fără a diminua sau periclita posibilitățile celorlalți sau a generațiilor viitoare de a viețui la rândul lor armonios cu ceea ce natura și munca proprie le oferă.

Gospodarul aflat la putere are chiar mai multe responsabilități, pentru că el are în grijă și pe cei care au cedat parte din puterea lor ca să fie guvernați. Deci un funcționar aflat la putere nu are voie să folosească resursele locului (fie că este vorba de bani, oameni, pământ, bogății ale solului și subsolului) în mod greșit în interes propriu sau mai rău să le înstrăineze în schimbul unui comision mărunt sau pentru interese personale. Puterea este extrem de fragilă; un om o poate pierde într-o clipită, dar poartă responsabilitatea deciziilor, și ar fi păcat să eșueze lamentabil căci: „sunt în lume crai și împărați, puterea lor e slăbiciune dacă nu înțeleg de ce răsare și apune soarele”.

Crezi că politicienii ar fi trebuit să fie săraci la începuturi?

 Dacă politicienii ar trebui să fie săraci sau bogați?! Hm! Nu cred că acesta ar trebui să fie criteriul de departajare pentru că bogăția sau sărăcia (dacă ne referim la bogăție ca la o acumulare de bunuri materiale) nu sunt bune sau rele în sine. Ci important este cum afectează bogăția sau sărăcia caracterul. Pentru că noi avem nevoie la putere nu de bogați sau săraci, ci de caractere. Bărbați (sau femei) care mai bine mor sau demisionează decât să facă un compromis. Avem nevoie de oameni cu principii și oameni de onoare; avem nevoie de elite, de oameni cu un set de valori, care să se poarte cu integritate atunci iau deciziile în concordanță cu principiile la care se raportează. Eu cred că în România avem penurie de oameni de caracter, altfel țara nu s-ar afla în punctul în care se află. Deci nu bogăția/sărăcia de bunuri materiale ar trebui să fie criteriul în baza cărora se fac alegerile, ci bogăția de caracter, precum și un set de valori în baza cărora deciziile sunt luate cu discernământ, cu drag și cu grijă față de ceilalți. Căci „Ce-i permis turcului nu-i permis sultanului și ce-i permis sultanului nu-i permis turcului”….

Mie mi se pare ca ai facut din salvarea Romaniei un stil de viata. De ce spui ca cel mai mare pacat este mandria si ca tot ce avem pe lumea asta e cu imprumut? Cum pusca treaba asta in ziua de azi cand toti vrem avere si burti pline?

Nu știu dacă mi-am fixat un reper atât de pretențios ca salvarea României. Nici nu știu dacă eu pot salva ceva (în mod clar nu singur eu!!!) dar știu că pot face ceea ce-mi stă la îndemână; să vorbesc despre pasiunile mele. Iar una dintre aceste pasiuni este să păstrăm, de se poate și să folosim această bogăție naturală pentru o experiență completă. Am avut norocul să ne naștem în una dintre cele mai frumoase și bogate țări de pe pământ. Avem și datoria de a fi buni gospodari, buni administratori; despre aceste lucruri vorbesc, care cel mai adesea nici nu sunt lucruri, ci trăiri, bucurii, emoții (negative sau pozitive) etc. Căci eu așa înțeleg că avem cu toții datoria de a face mai bine, iar una dintre formele de patriotism pe care o recunosc este aceea „de a face să crească două spice de grâu acolo unde înainte a crescut doar unul” și spunând aceasta nu mă gândesc neapărat la „creștere” cu înțeles economic de plus valoare și profit, ci că avem datoria de a ne aduce propria contribuție în ceea ce intreprindem și să avem în vedere o administrare durabilă. Am ales acest mod de a mă exprima pentru că îmi pasă și cred că vine o vreme când trebuie să arătăm cum am folosit talanții pe care i-am primit. Spun că mândria este cel mai mare păcat?!? Nu mă refer aici la acea mândrie cu sens de recunoaștere a propriei valori și a misiunii pe care o avem, căci această mândrie mică trebuie să existe, pentru a ne menține pe curs. Omul care are conștiința propriei valori are în el și pârghiile de control sau corecție a erorilor de comportament, chiar înainte ca acestea să se producă, pentru că are o reputație de apărat.

Mândria ca îngâmfare sau considerație că totul se cuvine, doar așa, fără a compensa cu nimic, fără nici o obligație sau îndatorire este malefică. Pentru că noi prin noi înșine nu suntem nimic. De la caz la caz suntem datori lui Dumnezeu, Universului, Naturii, familiei, prietenilor, vecinilor etc. Mândria aceasta de a fi îndreptățiți la orice, „pentru că-s mare și tare”, taie legăturile autentice și adevărate cu sursa echilibrului interior și atunci ușor cădem în eroare și greșim față de noi înșine și față de ceilalți. În acest fel înțeleg mândria ca un păcat capital. Și-apoi mândria aceasta pornită din accepțiunea că ceva se cuvine numai pentru că ești, se leagă de lăcomie, de însușire de foloase necuvenite, și alte rătăciri. Mândria poate fi cauză a multor alte greșeli.

I-am relatat cândva tatălui meu despre averile pe care le adunaseră unii… Cred că am și pomenit numele unuia dintre respectivii, dar acum nu-mi mai amintesc despre cine era vorba, la care tăticu a răspuns cu o întrebare: „da ` aciala nu s-o născut tot cu chelea (în pielea goală, adică)  ?” Ce vrea să spună asta? Venim în lumea asta dezbrăcați și plecăm la fel. Nu luăm nimic de aici înafară experiența și de trăiri, de acea cunoaștere pământeană, bazată pe „viețuire” și de-aceea trebuie să fim consecvenți nouă înșine. Să dăm acestui trup, care și el este cu împrumut (căci elementele constituiente ale lui rămân aici) cele necesare : hrană, adăpost, confort, desfătări etc. și să-l păstrăm funcțional, pentru că este un templu al sufletului, dar nu să devină trupul scop în sine. În această logică, dacă înțelegem conjunctura, ne dăm seama că, în cele din urmă, toate le luăm cu titlul de împrumut; a ne atașa de lucruri e deșărtăciune.  Pe vremea când eram copil, era mai dificil a găsi o Biblie, dar auzeam mereu: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului”!… și-atât! Înțelegeam acest îndemn ca pe o solicitare de a fi corecți. Adică să dai Cezarului, care e un pământean, vremelnic aflat la conducere, ceea ce-i al lui de drept. Cu trecerea timpului am ajuns la sursa acestei picături de înțelepciune și anume: „Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”!  Adică învățătura ce ni se oferea… așa cum ajunsese până la noi, era doar pe jumătate – iar tendința aceasta în educație încă se mai păstrează). Și anume să-i dai Cezarului ce-i al lui, celor materiale – cele materiale; celor pământești – cele pământești, dar aceasta însamnă că noi trăim doar pe jumătate. Cu alte cuvinte trăim numai pentru trup, iar consecința firească este să avem burțile pline și palate în care dormim doar într-un singur pat și mâncă cu o singură gură… ce bine-ar fi să avem guri cîte picioare are caracatița!!!…. Conștient sau nu îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră! Pare a fi mai convenabil… În atari condiții ideea aceasta cum că ce folosim e luat cu împrumut apare ca perimată. Sau cine știe poate că e cu ceva timp înainte de vreme și mai devreme sau mai târziu va fi acceptată umanitate și doar pe moment pare nepotrivită în actuala paradigmă.

Este sigur însă că nu pot fi duse cu noi, în viața de apoi cele materiale și cu toate astea deși poate conștientizăm aceste aspecte ne lăsăm pradă aparenței că adunând avere, aceasta ne-ar face fericiți. De fapt nu face decât să adâncească iluzia!!!!

De ce ți-i cel mai dor ?

De ce mi-i cel mai dor? De copilărie! Iar când spun asta nu mă refer la perioada de timp, din viața mea, cuprinsă între 2 și 7 ani, ci la starea de copilărie; la momentele acelea când avem Raiul în noi, la starea de neprihănire, de grație divină. La vremea aceea nu-mi dădeam seama cât de mult eram preocupat de Cer. Cât mă fascina cerul cu ale lui taine!

Tăticu fusese născut într-un alt sat, decât cel în care m-am născut eu și adesea mergeam 7 – 8 km pe jos ca să vizităm rudele din partea lui. Ne primeau cu niște brațe largi, pesemne că tăticu era foarte iubit de ei toți. La întoarcere, epuizat fiind adormeam în brațele tatălui, cu ochii la stele. Cerul înstelat de vară, din preajma satului meu era imaginea cu care adormeam, iar acesta nu-i un fapt banal. Andreea, când am vizitat împreună satul natal a exclamat: „Tati, ce de stele sunt în satul tău!”. Dar nu era doar cerul în ochii mei, ci și starea de confort, siguranță și de bine. În brațele tatălui nimica rău nu mi se putea întâmpla. De-această stare mi-i dor uneori, după cum mi-i dor de Doamne – Doamne și de liniștea pe care doar El ne-o dă: „Veniți la mine cei osteniți, căci eu vă voi odihni!”

Și mi-i dor de oameni dragi, dar este un dor pământean și personal, dar copilăria, cu cerul ei și cu liniștea din aer…. acelea îmi umplu sufletul de bucurie și speranță!

 Povestire pentru Zaharie si Afimie, de-un an intr-o lume din Tarnita. Multumesc lui Dumnezeu de toate cate ni le da.