Român în Europa

Casa de pe Apa Sambetei

 

619

A fost o data ca niciodata Ion. Si romanul nostru locuia intr-o casuta de voioaga, pe Valea Sambetei. Cu dranita si geamuri mititele de lemn, vacalita-n mieru si cu flori in glastra, era casuta biscuit dulce pentru el, parintii si alte doua surori si trei frati.

In tinda pamant, in camere podele cusute-n cuie de-un bunic indemanos. Paturi stramte de-o persoana, hodineau cate doi.

Baia la lighean si toaleta afara, la-nghet.

Viata grea, haine putine, trai indestulat dupa cum rodea pamantul malaiul si dupa cum da Bujoara lapte.

Cu mare chin, au luat un aragaz pe butelie si-un televizor de Craciun. N-ajungea nimeni sa vada nimic de fete, ca depanau telecomanda incontinuu in lumea magica a telenovelelor.

Mama facea tocana la aragaz, tata sta mandru c-a mai facut ceva si anul asta.

Ion al nostru sta trist pe prispa casei, lumea asta ii era greu de inteles. Nu-si afla locul, nici linistea. Satul tot, cat a mai ramas, sta sa se-mburde. Ofta de grija plecarii, stiind ca-i vremea amu sa-si afle un rost.

Cand a lasat in poarta parinti, frati si surori nici n-a simtit tristete. A luat a plange-n singuratatea emigrarii abia cand s-a aflat singur intre straini.

Tara adoptiva l-a asteptat cu un cartier mizerabil, din ghetoul dedicat emigrantilor lucratori ale muncilor nedorite de nimeni.

S-o apucat Ion al nostru sa-si rupa spate tanar prin reconstructia vilelor de lux si a apartamentelor din stimabila sa tara gazda.

A prins incet a invata limba, a-si face prieteni, a cunoaste orasul. Suna mereu acasa, se stricase si televizorul si aragazul, le-a luat altele. A schimbat acoperisul si le-a dat bani sa-si face baie si toaleta in casa. Si-a ajutat surorile sa mearga la facultate, a platit iesirea la pensie si spitalizarile parintilor. Si-a insurat fratii, nasindu-i, intr-o zi cu o fata, in altele cu alta. Mama lui Ion s-a rugat pe patul muribund sa faca bine sa se aseze la casa lui, sa-si ia si el nevasta, sa faca prunci, ca toti oamenii, ca-i destul amu.

A ramas Ion cu gandul la mama sa. A aflat femeie frumoasa, gospodina si s-a insurat cu ea. Modesti amandoi, intr-o chirie saracacioasa din acelasi cartier de ghetou.

De cu primavara au turnat fundatia la casa, in satul lor de pe Valea Sambetei. La fiecare doua luni trimeteau bani de caramida, si-ntr-un an au ridicat frumusete de casa cu etaj si mansarda cum au vazut in tara gazda. In cinci ani lungi si lati, Ion si Octavia si-au spalat ochii obositi de munca la vederea casei.

Minunata, alba, cu muscate rosii-n glastra, in loc cu verdeata pe Valea Sambetei, sta si-acum casa lui Ion si a Octaviei. Dintre caramizi mai iese o tulpina tanara. In pod paianjenii si-au tesut locul.

Ei n-au mai venit acasa. Parintii sunt hodiniti in cimitirul verde, fratii si surorile la casele lor, pe alte vai.

Ion si Octavia stau si-acum in chirie, in tara adoptiva. Cand mai vin pe Vale Sambetei dorm in casa parinteasca, ca li dor. Octavia face tocana la aragazul pe butelie si spala blidele la robinet, afara, ca si-n copilarie.

Ion dohaneste usor pe prispa, cu ochii la poarta plina de speranta, pe care-a iesit cu zece ani in urma. In sus si-n jos, un sat intreg e nou-nout si fiecare poarta plange pe-aceeasi Ioni inghititi de vremea Occidentului.