Treceau cu pași repezi, luați pe după șale. El era preocupat, trecuse de 10. Ea nici c-avea vreo grija. Înaintau mai greu așa, dar nu-și dădeau drumul.

Pustiul Place Flagey, altădată plin de viața și tinerețe, era cu ochii doar pe ei. Licaririle apartamentelor întrețineau o oarecare atmosfera conviviala, o convorbire solidara, solitara. Încă suntem acolo. Tăcuți ori adânciți intr-o alta lume, lăsam lumina in urma noastră. Cei mai mulți dintre noi cuminți, supuși dar nu răpuși încă. Cei mai mulți insaraciti de închiderea lumii, disperate fețe suferinde. Câțiva preocupați de condiția precară a libertății, cu nevoia dezbaterii valorilor și-a eternului omenirea, noi, încotro ne îndreptam? Unii răzvrătiți, liberi, conștienți sau mai puțin, goi și sfâșiați de păduri înghețate, ascuțite.

“-Aveți grija, ieri i-au prins.”

Stătea lipit de-un perete, speriat.

“-Haide, nu-l baga in seama…”

Dar ea chiar nu se necăjea. Se obișnuise cu tablouri dramatice, nepictate încă. Probabil la redeschidere o sa organizeze o expoziție mondiala a artistilor care in perioada aceasta au transpus prin filtre sensibile o realitate comuna. Așa cum au fost razboaiele. Guernica.

Chiar ii prinsese bine închiderea lumii. Era atât de calma, dacă n-as cunoaște-o, as crede ca si-a pierdut din ardere. A avut timp sa doarmă, in sfârșit. Dacă in anii trecuți sfârșitul nu-i speria gândurile, fără sa fie depresiva, acum nu-și dorea sa fie capătul. In liniștea și timpul recuperat pur și simplu vroia sa trăiască. Și traind vroia sa se odihneasca, sa doarmă. Esențialele luxurioase ale vieții moderne.

Imaginea acelui tânăr pierdut a rămas frescă egoniana in clădirea librăriei de cartier pentru copii. Pierdută fiind printre culorile atelierului de ceramica din vecinătate, trebuia sa o cauți cu atenție. Intr-un sertar al minții unde vei afla cum ai trăit închiderea lumii pentru un an de zile dintotdeauna sufletului tău.

Un ceas scurs, prelins din Marea Neagră peste Zidul Chinezesc, o persistenta a memoriei lui Dali de la 1931 pana in zilele viitorului nostru, este strania liniște care-a cuprins ce era imposibil. Fericiți cei care pot sa se bucure, sa creeze, sa doarmă, sa-și asculte liniștea!

La expoziția mondiala de deschidere a lumii vor fi mulți artiști care-și vor arata frământările.

“-Trebuie sa ne schimbam!”

Da, trebuie sa fim mai buni.

Si vor lucra la definitia bunatatii. Cu noi insine, cu cei din jur si cu-mprejurul nostru.

Poate el și ea trecând agale-mbratisati se vor opri sa vadă marea redeschidere. Nu-i va opri sa-i prindă nimeni. Trupurile lor albastre și sculptate-n piatra vor aminti Sărutul, înălțător pana la Modigliani. 

In ultima vreme am dat de o noua creatura pe social media. Sigur, era de mult acolo, numai ca încă nu potriveau algoritmii și nu m-a mirosit. M-a cam speriat, trebuie sa recunosc. Fiindcă mulți dintre cei pe care ii chiar cunosc hranesc stomacul fără saturație a mașinăriei. Un soi de caracatița cu tentacule pregătite sa te înșface. Și sa te facă sa taci. Prin sufocare. Ceea ce cunoscuții și necunoscuții nu văd este ca se sufoca in fiecare zi alături de victimele lor.

Cine sunt ei? Sunt noii patrioți care se înfrupta din conspirații, sentimente oculte, oareșce nevoi și visuri neîmplinite și cu grija identificate, inconjurate de elemente încurajatoare. Pot sa înțeleg ca toți avem niscaiva neajunsuri. Ce nu știam, și încerc sa înțeleg, este cât de departe putem merge in a coaliza energia asta negativă, crezând ca suntem stăpânii adevărului absolut.

Nu știam decât din cărțile de istorie. Nu de putine ori trebuie sa le reamintesc teoria ariana a lui Hitler care-a condus la genocid. Și de multe ori absurditatea face ca trebuie sa le răspund astfel unor pretinși credincioși.

Dacă am ajuns in acest punct înseamnă ca ceva dureros, ceva care a dezrădăcinat sufletul, conștiința umană a lovit cu putere și n-a fost nimeni in jur sa ajute. Niciun partid zdravăn și cu tradiție. Au început alții sa culeagă roadele neajunsurilor, a psihicului obosit și dezamăgit, a neîmplinirii și-a oricăror dorințe anti-sistem. Cu o agenda foarte clara, de diviziune și de extrema. Unii nici cred ca și-au dat seama ce fac, alții sunt pierduți. Aceștia din urma sunt cei periculoși.

Pe Facebook și social media in general este foarte simplu sa devii un astfel de tentacul. In primul rând te păzeste ecranul. Foarte probabil ca in viața reala mulți nici nu cutează sa spună tot ceea ce gândesc. Oricum, trebuie sa te înarmezi cu răbdare sa poți raspunde, dacă vrei sa intri in joc.

In al doilea rând este foarte simplu sa construiești sau sa faci parte dintr-o comunitate. In viața reala, îți trebuie niște aptitudini de comunicare măcar.

Pe Facebook astfel nu trebuie sa ai nicio pregătire, nicio aptitudine specială și poți fi exact cum te taie capul.

Astfel, dacă s-a dovedit ca globalizarea a eșuat din multe puncte de vedere și-a lăsat oameni in urma și sectoare fără viitor, se cheamă ca era mai bine pe vremea comunismului. Cine sau cati mai stam sa analizam, sa ne aducem aminte ce înseamnă o e economie închisă, sa calculam ce-a mers bine  și ce-a mers prost, sa corectam și sa înțelegem ca la nivel de peștera nu ne mai întoarcem decât cu un potop probabil.

Dacă Europa Unita nu-și face simțită prezenta, ori nu-i știi efectele cooperării de atâția ani, răspunsul din tentacul e sa o distrugem. De ce sa ne-aducem aminte de pre-aderare și de libertățile acumulate după integrare. Mai bine ținem România izolata sau o facem prietena cu prietenii noștri imaginari.

Dacă trebuie sa purtam masca și măcar sa evitam gripa de sezon și tot e ceva! Ah, nu, se încalca un drept democratic la îmbulzeala! Pai, stai așa, ca dacă unuia dinte noi i se nazare ca e prea mult sa poarte masca in pandemie fiindcă a auzit mărturii ca nu serveste la nimic, încalcă dreptul democratic la sănătate a celui cu care se întâlnește și căruia ii vorbește, in condițiile in care virusul circula de huzureste. Pe întelesul tuturor, o chestiune simpla, când eram cât piciorul de la masa din bucatarie și ne lua strănutul, auzeam: pune mâna la gura! Oare de ce?

Astfel, s-a scris mult și politic se încearcă in continuare o responsabilizare a social media legata de conținut, dezinformare, știri false, propaganda mincinoasa și așa mai departe. Fiindcă acestea reprezintă un pericol real la adresa democrației și-a statului de drept. Valorile pentru care ne-am luptat decenii și secole trebuie sa rămâna moștenire. Dar asta o cred eu, spre pilda. Unii și alții, noi între noi nu ne putem pune încă de-acord pe o scara de valori comune, fiecare înțelegând democrația după bunul plac.

Este impetuos necesar controlul acestei mașinării de știri false care atrage și naște un extremism ce risca sa anihileze umanitatea din noi. Fiindcă ceea ce ma îngrijorează, in afara de cum anume stabilim democrația pe internet, cum guvernam lumea digitală și cum luptam împotriva dezinformării, ei bine, este dezumanizarea. Novalis in 1799 ii scria lui Coline Schlegel ca trebuie sa construim o lume poetica in interiorul nostru și sa trăim in poezie. Fiindcă nicio tehnologie, nicio inteligenta artificiala nu va putea înlocui sufletul omului. Singurul care va conta in ecuație și la care vom putea recurge sa ne regăsim in dezbinare și întuneric. Sper.

Umanitatea nu este conectata doar prin știri și informații fie reale sau neadevărate. Dacă ar fi doar asta, ar fi simplu. Am urmări faptele, dovezile, am naviga pe firul apei. Ceea ce ne face diferiți și speciali sunt emoțiile și trăirile interne. Degeaba construim cu argumente un răspuns, dacă nu e pe gustul și in asentimentul cititorului ori respondentului, declara Marty Baron, directorul Washington Post. Oamenii se încred mai mult in ceea ce simt, alături de cei care simt ca ei, decât in fapte. Iar cei care speculează asta, conștient, inconștient, cu un plan ori din joaca, face regulile. Regulile de ordin intern ale conștiinței umane.

Reglementarea digitală este cheie. Însă cei care se vor simți in continuare excluși ori nereprezentați politic, vor găsi noi și noi canale sa se adune. Ceea ce întâmpla acum pe internet are nevoie de dezbatere publica despre valori și direcția in  care vrem s-o apucam. Altfel, in timp ce unii își vor dezvolta spiritualitatea poetica și inteligenta emoțională, capacitatea de inovare și cercetare pentru noi medicamente și vaccinuri, alții vor protesta împotriva lor crezând ca li se pregătește sfârșitul.

Înainte sa dați click, line, share și orice altceva, gândiți-va cine sau ce anume va mânã. Fiindcă răspunsul e mereu in natura umanã.

Iată, de nou înșine ma tem. De natura noastra. Aia pe care o iubim atât de mult.

Cand dansa, corpul i se facea una cu timpul, cu aerul, cu infinitul universului. Parcă nu pășea prin lumea asta. Dar ochii care văd forma absolută a artei de a fi, o vedeau. De-ar avea pensulă ar încerca să o picteze. Van Gogh putea suprinde mișcarea și dansul naturii intrând pe diverse căi ale conștiinței. Nu, nu are pensulă. Dar o vede călătorind atât de demnă și de elegantă! Mama.

O fi important sa umbli astfel, demn, prin toate lumile universului?

Privind la porumbelul apropiat de terasa mării, Afimie sărută cerul. Un gând îi străbate mintea de pe urmă: “Și dacă ea nu e din lumea asta, pur si simplu? Si daca unii sunt chiar calatori printre usile constiintei universale. Ah, sa fiu atat de norocoasa ca-mi vegheaza trecerea mediocra pe-aici!”

Porumbelul nu pleca. Afimie mai saruta cerul inca o data. O aude. “Si cu tine are Dumnezeu un plan, nu te mai necăji.”

Ofteaza. “Liberul arbitru m-a cam lasat sa fac ce vreau. Halal raspundere.”

Il vede cum isi ia zborul energic si strabate orizontul altor ochi. Atunci cand poti dansa si zbura astfel, pesemne trebuie ca esti liber. Echilibrat. Modest. Altfel n-ai cum sa intelegi sufletul tuturor lucrurilor. Unii tin post si rugaciune, n-au harul ei dar vor sa imbratiseze nevazutul. Împãcați.

Isi reia cursul. Afimie vrea să fie împăcată. Picteaza valurile marii, mută ușor doua barci in spuma involburata si recunoaste misterul cerului strapuns de ultimele linii de trecere ale norilor. O nouă lume în fiecare clipă, în aceeași poveste.

“Cu pensula mintii toti suntem Van Gogh.”

Poate nu chiar toti.

Peste patru milioane de turci in Germania si politica nemtilor fata de vechiul Imperiu se dezvolta si in functie de cum se resimt acestia pe teritoriul german. Bratul lung al lui Erdogan, asa cum scria „The Economist” prin 2016, influenteaza comunitatea din afara, punand astfel presiune politica si strategica pe decidentii germani. Daca ni se pare nedrept, conteaza mai putin in argumentul pe care mi-l propun. Ceea ce consider interesant este ca si noi avem milioane de romani in diverse state membre ale Uniunii Europene. Cu ani in urma, preziceam o influenta puternica a votului care va determina insasi soarta politica de conducere a tarii. Lucru care s-a si intamplat.  Acum ma gandesc ca poate vizionarii strategici si politici ai Romaniei vor intelege ca alierea diasporei si reprezentarea corecta a acesteia in Italia, Franta, Spania, Belgia sau Germania, poate chiar sa puna Romania pe tabla de sah. Daca romanii rezidenti in aceste tari conecteaza mai mult la viata locala, regionala si nationala a tarii gazda, daca se implica in alegeri, in comunitate si societate in general, devin elemente de mare greutate electorala, interesante pentru orice partid. Cand ai o „armata” de oameni, adevarati ambasadori, sufletisti si patrioti in afara granitelor, pe care nu faci altceva decat sa ii enervezi prin lipsa de proiecte reale si cu impact, sau ii bombardezi cu dezinformari si ii razvratesti impotriva conationalilor intorcand cutitul in rana plecarii de-acasa, joci pe termen scurt o carte urata si defel durabila. Pe termen lung, astfel de miscari vor pierde teren in urma instalarii neincrederii generalizate. Si interesul fata de politicul local, acolo unde traieste romanul plecat, va creste. Copiii nascuti ori crescuti in diaspora, cu legaturi slabe romanesti, vor fi noua generatie de romani care poate juca un rol pozitiv pentru Romania, in afara tarii.