La inceput numai in comunitatea de romani. In gura mare si fiecare cu accentul lui.
-Măăă, da’ tu de unde eşti? Die la Maramu’?
-Da, dapi tu?
-Io vin di la Chişinăau:)
Limba romana in afara tarii e foarte puternica si galagioasa uneori. Cand ne adunam undeva vorbim tare. Asa ca si italienii ori spaniolii.
Daca stam departe unii de ceilalti devine mai tacuta. Eu am momente cand ma tem ca o sa o uit. Mai inventez cuvinte, o mai stalcesc. Ma intreb de doua ori daca totusi am pus bine virgula aia acolo, dar scriu, ma simt curoajasa cu limba romana.
N-as putea sa scriu ori sa descriu dorul de Romania in alta limba. Nici furia si nici iubirea.
Mai tarziu am inceput sa o aud vorbita de straini. Care urmau cursuri fiindca Romania a intrat in UE si crestea interesul.
Apoi au inceput sa imi recunoasca numele traditional. Si sa rosteasca “ţ”, “Codruţa”.
-Ce inseamna?
-Ce?
-Numele tau.
-Codru. Padure, dar nu e chiar padure, e greu sa iti explic, e cu haiduci si cu iz folcloric.
-Hmm, inseamna ca esti mandra.
Nu m-am gandit niciodata. In liceu preferam Coco, eram de gasca si imi placea sa fiu cu cei rebeli.
Dupa o viata in afara tarii am ramas cu Codruţa cu ţ.
Si port limba romana cu mine, asa cum o purtam noi toti, nu-i asa? Cu dor. Un altul greu de tradus. Hai, ca deja devin aroganta:))
Ileana ținea batistele de la pomana in puiutul cela mic de la masina de cusut. Iera o mașina cu talpa și toată era încastrată intr-un lemn lucios.
La noi când murea careva, ma trimitea sa ieu câte una. Și-aveam tăte culorile. Unii le purtam in piept cu o bumbușcă pana ne ingropam oamenii. Stăteam așa mândri solidari pe pod in fata casei celui pregătit de drum, cu țesăturile astea pătrățoase agățate.
In batistele morților celor bătrâni care se rugau in primele bănci, chiar lângă popa in biserica, mi-am plâns orice supărare.
Apoi am uitat de ele. Și-amu trebuie ca is împăturate impecabil cu grijile naive ale primelor întrebări, in puiuțu de la mașina de cusut.
Le-oi despatura cand mãrg acasa. Si-oi zambi la vederea fluturilor de vara, cautand florile.
Exista un singur loc unde poți trai după moarte. In timeteul din sus. Viața revine prin florile pătate cu roșu. Amatorii de infinit s-au adunat și fac o coada lunga preț de câteva sate. Sa-și cumpere loc de veci.
Nu mai is tare multe, și la noi nu îngropăm unul peste altul. Plus ca exista o ierarhie, care mai aproape de Capela, care mai departe. Care-s mai aproape revin mai repede. Cei mai din dos vin mai târziu și la fel de pricăjiți.
De aceea am făcut un comitet sa organizam treaba asta. Nu lăsam nimic la voia întâmplării. Viața următoare e pe mâini bune, avem grija ca cei care și-au permis placa de marmura sa simtă primul miros al florilor de cires. Cei de sub betoane se vor mulțumi cu verdetea buruienilor nărăvașe. Iar cei cu o cruce de lemn, cu mila comitetului, or ieși mai apoi când om culege sâmburii de dovleac.
Avem grija ca viața veșnica sa fie oglinda muncii strădaniei voastre pe pământ.
Un microbus de-a lu’ Pintilie, printre primii din zonă ce-au căruțat emigranții sătmăreni, i-a îmbarcat pe toți cei dornici să parcurgă drumul mătăsii. Era un om vesel, cu pantalonii lăsați sub burta mare, mulțumit să vadă că mașina îi e plină mereu. Transporta persoane de două ori pe săptămână și dacă nu-ți programai din vreme cursa, nici vorba de locuri libere.
Ion luase euro împrumut să poată trece precum Ghilgameș apa și odată cu el cârnați, slănină, castraveți murați și horincă. Două perechi de pantaloni și trei tricouri, adidașii din picioare și-un sărut de copilă aurie, atât mai ducea cu el.
Înghesuiți, cu emoția necunoscutului în suflet, emigranții aveau să treacă mai întâi de vămile nedeschise ale marilor puteri vecine: Ungaria și Austria. Și până să ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinții, așa că vama românească îți mai amintea odată de ce trebuie să pleci măcar o vreme.
Câte 20-50 de euro de căciulă, ascunși în foile de pașaport și vameșul ridică mâna-i puternică, pecetluind soarta. Era mulțumit. O nouă cărămidă în vila din bătătură, o alta noapte pierdută-n brațe de femei ușoare. Bogăție.
Microbusul demarează încet, două porți mai trebuiesc deschise. Ion trage geamul să vadă ungurul de-s ei, cei din pașaport.
„- Hat, pălincă este?” întrebă un bendeu de om privind sever și cu ochii sclipicioși.
„- Nem!” sare șoferul cu pașapoartele ticsite din nou de bacnote europene.
“- Țighi?”
“- Nem, nici țighi…”
După vreun sfert de ceas de scărpinat și holbat prin toate cotloanele mașinii, ia sfios banii din pașaport și ridică brațul spre libertate. Cine ar fi crezut că dedicarea însângerată a eroilor de la Revoluție va fi condiționată de niște furăcioși de vameși?
În noapte stelele se lasă văzute și-un fior răcoros de septembrie mișcă sângele. Nimeni nu scotea o vorbă, înaintaseră până la genunchiul broaștei și deja crițarii nu mai erau de-ajuns să poată ieși.
Austriacul i-a coborât pe toți din mașină. I-a luat la interogatoriu și puricat în interiorul barăcii. Aflaseră o interdicție pe pașaportul unuia și-acum toți stau alineați dinaintea uniformei cu epoleți auriți.
Nică, un mniez de om de-un metru jumate, cu un zâmbet inocent și-un pumn de fier, apțiguise niște polițiști prin Belgia și furase un Rolex de la un bogătaș care nu plătise lucrătorii. La proces a rugat autoritățile să-l lase să-și sune mama, vezi Doamne s-o roage să îl trimită. După ce-a ținut femeia la povești vreun ceas de vreme, a izbucnit în râs amintindu-i să-i puie la pachet ceasul de pe biserică, cel mai scump din sat. L-au lăsat în drumu-i, ghicindu-i nebunia.
Nică s-a ales doar cu o restricție de doi ani, dar el nu împărtășea părerea judecătorilor, și vameșul austriac îl găsise în sistem. Nu te puteai supăra pe el. Un trening purtat la pantofi și-o figură infantilă nu convingea pe nimeni de vreo urmă de violență. Nică a scos ultimii bani și-a plătit trecerea. Avea să muncească luni bune până să-i mai vadă înapoi.
Afară din baracă, vameșii răscoleau gențile în căutare de bunătăți. Sărăcia unei țări din Sud-Estul Europei nu încăpea în discurs. E greu de înțeles cum un vameș a cărui remunerație era peste orice cotă de înțelegere economică românească avea un interes major în horincă, pufuleți și cârnați. Ori e vorba mai degrabă de vreun act de superioritate egosită și foarte puțin umană, un soi de satisfacție și excitare departe de vreun raționament logic sau înscris în vreun regulament vamal.
Ion a înșfăcat plasa de la Nana Mura și-a simțit-o mai ușoară. Sub chipiul austriac se citea minciuna. Luase borcanul cu castraveți, o minune de murătură știută de tot satul. S-a-ntors instinctiv, împărțise pumni și pentru motive mai puțin însemnate decât murăturile, când Nică asudat îl prinde după cap, liniștitor. “Nu merită, avem drum lung de făcut, nu merită…”
Austriacul nu mai râdea, a prins patul puștii și-a așteptat primul semn.
(Extras din volumul publicat in 2017-Ultimii Emigranti, primii Europeni)
Evident ca exista un sentiment de “fatigue” instalat in noi toti. Nu e lucru usor sa stai inchis in casa, cu copii si adolescenti in depresie, cu bani putini sau defel, in spatii mici, cu drame in familie sau violenta conjugala. Si chiar si fara de drame, orice restrictie care iti opreste viata asa cum ti-ai construit-o, te enerveaza. Iar daca mai o afli si absurda, gata. Atat iti lipseste.
In plus, sunt atat de multe alte suparari acumulate de-a lungul anilor, incat de-acum orice criza e moment propice de-o explozie. De-o schimbare. De noi depinde cum manam agenda schimbarii, inspre ce fel de societate, cat de capabili suntem sa legam lucrurile de miscarile globale, cum ne redefinim in lume si cum dezvoltam Romania durabila. Aceea care impaca generatiile si care se educa pentru noua societate digitala si moderna in respect cu valorile etice si drepturile fundamentale ale omului, intr-un mod democratic.
Politicienii trebuie sa devina niste parinti zilele acestea si sa poata sa transmita emotional si empatic. Prea multele restrictii fara nicio urma de relaxare ca va fi bine si ca facem bine ce facem, ca uniti si solidari vom depasi si aceasta criza, risca sa intoarca popuatia intr-o latura extrema. Se ignora sau nu se masoara suficient impactul psihologic al restrictiilor in mai multe state. Fiindca nu UE le decide, ci fiecare stat in parte.
Proteste de strada se inregistreaza in mai multe tari. In Belgia asteptam chiar o decizie de apel privind o hotarare luata de tribunal ieri care declara ilegale ultimele masuri de restrictii. Macron a consolidat masurile de restrictie, are alegeri intr-un an, iar extremistii bat la usa.
Protestele si nemultumirea oamenilor care nu primesc raspunsul de colaborare si parteneriat cu cetatenii, primesc raspunsul nationalistilor populisti care nu vin cu nicio solutie concreta. E usor sa tipi la microfon, mai greu cu planuri de actiune concrete de iesire din pandemie.
Trebuie sa restabilim increderea oamenilor, sa comunicam si sa fim mereu in parteneriat cu ei. Masurile de combatere a virusului se impun a fi luate tinand cont de-acum inainte si de factorul de oboseala instalat. Altfel, se duce tot efortul pe apa sambetei si ne trezim ca dam apa la moara celor care, repet, nu au niciun plan de redresare, ci doar intorc cutitul in rana. O rana pe care noi ar fi trebuit sa o tratam, sa o vindecam. De aici ni se trage. Sigur ca nu avem solutii imediate la toate problemele. Nimeni nu are. Dar, avem parghiile de a crea parteneriat cu cetatenii, de a consolida statul si rolul sau de a proteja democratic pe toata lumea. Avem posibilitatea sa ne ingrijim de oameni ca niste buni parinti, intelegandu-le ingrijorarea, disperarea si ajutandu-i.
Cred ca ai mei erau mândri de performanțele alea la olimpiada de limba romană. Pe undeva eram și eu, îmi și plăcea foarte mult si sa citesc dar și sa fac exerciții de gramatica, însă fiind leneșă, știam ca nu voi investi suficient in asta. De fapt, nu știu dacă atunci in primii ani eram leneșă. Comoditatea sau lipsa de concentrare s-a instalat pe parcurs in anii de prima tinerețe. Nu știu nici dacă era o chestie de adolescenți fiindcă îmi aduc bine aminte ca aveam colegi tare, tare bine pregătiți și conștiincioși.
In orișice caz, când am plecat de-acasă, aveam un oarecare nivel de cunoaștere a limbii romane. Unul care îmi permitea sa vorbesc atragând atenția și imbucurand pe cei din jur. Unul care îmi arăta imediat când cineva nu știa sa scrie bine, când sarea doi de “i” ori scria fără cratima de rigoare. Limba romană este riguroasa și bogata, așadar bagajul de plecare îmi dădea un start bun in viața. Nu doar pentru un loc de munca decent dar și pentru aprecierea de sine, încrederea pe care ți-o da in propriile forte și chiar îți poate arăta de cine anume ar cam trebui sa te ferești. Îți dezvolta un al nu știu câtelea simt și un instinct protectiv. Iar după cum aveam sa descopăr, cunoașterea limbii romane avea sa deschidă usa altor culturi și limbaje ale lumii, cu care asemănarea va fi izbitoare, iar regăsirea minunata. Similitudinile dintre limbile Pământului te ajuta sa devii un cetățean al lumii, fără sa îți uiți vreodată patria. Un echilibrat al sortii cuvintelor.
Asadar viața mea a reînceput in afara țării. Unde ați putea crede ca ar fi contat mai puțin dacă știam când se scrie “va” împreuna ori despărțit. Ca oricum suntem cetățeni ai lumii. Știți ce-am realizat mai zilele trecute? Ca in clipa in care uiți regula asta, povestea trairilor tale poate sa fie mai puțin echilibrata, mai mult înfricoșătoare, trimițând la deznădejde. Și n-ai cum sa fii bine.
Așa este, nu m-a întrebat nimeni dacă știu dativul, iar in limbile de circulație internațională nu se simte in ce măsura îți cunosti limba maternă. Adică, eventual profesorii dacă pot sa-și dea seama. Și-atunci de ce ma intriga când uit, când îmi scapă ori pur și simplu greșesc regulile gramaticale?
Atât de mult s-a incriptat cuvântul și importanta folosirii corecte a acestuia încât a devenit parte din personalitatea și simțurile mele. Odată pierdut cuvântul originar și forma lui exactă, îmi pierd o alta rădăcina. Amintirea și învățămintele celor care mi le-au rostit prima data sunt cea mai puternica temelie a vieții. Sunt matematica existentei fiecăruia și descifrarea lor e dumnezeiască.
Iată de ce astăzi, când uit și-mi scapă câte o cratima, o virgula aiurea, un genitiv greșit, ma doare atât de tare! M-as pierde, as muri și nici n-am apucat sa scriu cât as fi avut de spus.
N-as vrea sa uit limba română! As vrea sa am iar anii de-nceput când aveam vreme sa ma scufund efectiv in cărți și sa nu mai ies de-acolo o vreme. Chiar așa, sa nu mai ieși de-acolo e mare lucru. Chiar paranormal, cred. Câta concentrare și fantezie trebuie sa ai sa rămâi mereu in cărțile pe care le citești, asimiland povesti, cuvinte și învățăminte noi. Probabil rămânând acolo nu vei putea sa le spui altora ori sa te folosești de ceea de ai citit. Dar e o posibilitate și asta.
Aveam vreo 2O de ani când am cunoscut-o pe Ștefania. O roșcovana pistruiata de care mama îmi zicea sa ma feresc. Cred ca o speria. Stefania nu ieșea din lumea cartilor. Vorbea cu ea însăși despre cele citite, se certa ori se împăca singura. Însă acolo părea fericita.
Se plimba sărind la al treilea pas și borbolosea mereu. In mâna stanga ținea cartea și nu sarea nicio pagina nici măcar când mergea pe jos. Nu părea din lumea noastră, ci mi-a degrabă scandinavă. Vecinii povesteau ca are intr-adevăr o matușă prin Danemarca. Dar eu cred ca era emigranta. Acum cred ca pur și simplu Stefania își luase înfățișarea unui personaj preferat și se ascundea liniștita.
N-am mai văzut-o de-atunci, mama mi-a spus ca s-a îmbolnăvit și nu mai iese.
Poate nu trebuie sa rămânem mereu in lumea scrisă a cuvintelor, poate trebuie sa ieșim și sa trăim cuvântul. Am sa o caut pe Stefania când merg acasă. Poate o sa ma lase sa o scot afara.
De câte ori respir miros de-acasă , adulmec prajituri, curatenie, mami, tati, unchi, mătuși, chiar si pe tanti Florica. Daaa, tanti Florica e vecina cu poșeta plină de dragoste când ma vede. Trebuie s-o știți. Vine mereu jos la scara, adesea îmbrăcată in negru in ultimii ani, cu parul lins tăiat la baza urechii. Cu poșeta pe umăr. Merge undeva. O deschide, își scoate batista sa își șteargă lacrimile revederii. Nu cred ca mai tine altceva in ea decât cheile de la apartamentul cel mai ordonat văzut vreodată.
De sub ochii plânși, o gura larga îți povestește ca încă mai merge la servici. Cred ca eu îmbătrânesc , dar tanti Florica va rămâne mereu harnică, angajata in câmpul muncii. Tânără. Mâinile spun atâtea povesti, oricum. Atâtea adevăruri. Ale ei sunt muncite și tare, tare curate. Se vede iscusință și pricepere. Uita-te la mâinile tale, ce vezi? Ale mele sunt cel puțin bizare. Ca și cum ar fi vrut sa aibă degete alungite, artistice, dar s-au oprit.
Din grupul de vecini pe care o mama îl poate avea, probabil tanti Florica e printre putinele care nu ii judeca fata. O desprindere tradiționala prinsă cu bumbușcă in viața modernă. Știți ce e bumbușca, da? Cei de sub habsburgi, alo, da, sarumana!Da, da, întocmai, e un cuvânt unguresc. Care e folosit mult in partea mea de Ardeal. Bun, nu știu de ce va vorbesc despre ceilalți vecini, când de fapt scriu despre tanti Florica.
Mai deunăzi, m-a cuprins o bucurie imensa. Cum umblam acoperită cu masca din dotare, și tot am simțit stomacul in fluturi. Ah, nu știu de unde venea, nici nu știu ce miros era! Baaaa, știu! Era așa, fiți pregătiți! Un miros de camin, și de cartier in care locuiesc proletari! De ce nu s-au inventat mai multe semne de punctuație pentru astfel de simțiri? Eu cum sa va transmit dacă nu am hieroglifele la mine? Voi, care ați fost mici copii sub comunism, știți ce zic….Doamne, de ce nu m-am oprit? As fi vrut sa țină starea aceea de zâmbet al sufletului o vesnicie! Eram realmente in alt timp! Sărisem și scăpasem de toate! Lalalala lala! Un breton ferea ochi de chinezi. Genunchii juliți, țipete pe drum și alergători pe trotuare. Liberi! Sub comunism? Cred ca mulți cititori ma vor abandona!
Ma intriga puțin cum anume se petrece astfel ca un miros poate sa te facă sa zambesti in interior și sa simți asta. Sunt atâtea feluri de a zâmbi! Hai sa le excludem pe cele false, are deși utile uneori, nu ne pot aduce temporal nicăieri. Atunci când zâmbim natural căpătam și capturam fericire. Dar de câte ori simțit chiar ca interiorul nostru pluteste-n bucurie? Greu, nu? Asta zic…adică e ceva mai încolo de realitatea noastră. Un miros astfel poate sa devină o forța a minții atât de puternic încât ne va muta in timp. Fără inteligenta artificiala. Doar miros de vremuri cu rădăcini.
Și acel miros mi-a adus-o pe tanti Florica in minte, o vedeam cu atâta claritate. Cred ca îmi făcea cornulețele cu dulceața de prune. Sigur cu unsoare de porc. Ca nici untul nu le face mai gustoase. Făcuse careva sute, miii! Cornulețele fragede peste tot! Pachete peste mări și țări! Ei na! De data asta și eu, și mami, și tanti Florica eram in același timp cu cornulețele dulci. Nu mai era nevoie de cutiile de pantofi. Câta istorie și cu cutiile alea! Puteai pricepe ce își mai cumpărase careva de-acasă, câte resurse a investit primăvara asta in pantofi noi și desigur, ce gusturi are. Cutia cu cornulețele de la tanti Florica devine astfel un factor esențial de informare a ceea ce se întâmpla cu oamenii din cartier, starea lor financiară și de spirit. Pantofi colorați, clasici, cu șiret, șic, demodați, ieftini, scumpi.
Gata cu cutiile! De-acum nu ne mai desparte nimic decât un simplu miros. Care nu știi de unde și când vine. Ce îl provoacă. Trebuie sa trăiești pur și simplu și el vine. Și-atuncea te leagă de ai tai și de tanti Florica care îți face ție cornulețele.
Nu știu de ce nu am o poza cu ea. Ii trimit florile astea ca știu cât de mult ii plac!
Într-o declarație unică, Parlamentul European declară Uniunea Europeană o „zonă de libertate LGBTQ”.
Președintele Parlamentului European, David Sassoli, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, Iar prim-ministrul portughez Antonio Costa, în calitate de președinție prin rotație a UE, a semnat declarația comună care va permite în cele din urmă Conferinței privind viitorul Europei să înceapă pe 9 mai. Conferința aceasta va va da posibilitatea sa dezbateti cu europarlamentarii, parlamentarii naționali și partenerii societății civile din UE despre cum anume vedeți voi viitorul european. Ce merge, ce nu merge și care este viziunea voastră. Deci, fiți pe faza.
Astăzi, Parlamentul European, pentru prima dată în această legislatură, a aprobat rapoarte privind strategia anuală de creștere durabilă 2021, atât din partea comisiei economice, cât și din partea celei pentru ocuparea forței de muncă, trimițând un semnal puternic Comisiei și Consiliului cu privire la necesitatea reformei. Despre ce este vorba? Practic, având in vedere și pandemia, e nevoie de o reforma economică și fiscală in UE adaptata la nevoile sociale, de sănătate ale oamenilor și schimbarea climatică.
InvestEU a fost adoptat marți în Parlamentul European. Având în vedere că au garantat peste 26.1 miliarde de euro pentru infrastructuri, cercetare, inovare și digitalizare durabile în UE, întreprinderi mici și mijlocii și competențe, investitorii pot solicita acum împrumuturi în valoare totală de până la 400 miliarde de euro în aceste domenii, în cadrul acestui program ambițios pentru viitorul UE.
O veste buna pentru sănătate, s-a adoptat EU4Health. Acesta consolidează mecanismele comune ce pot reduce inegalitățile în materie de sănătate și promovează un acces mai bun la asistența medicală și contribuie la crearea Uniunii Europene a sănătății. Acesta este un pas important în direcția asigurării faptului că toate persoanele din UE pot beneficia de asistență medicală de înaltă calitate, accesibilă, sigură, egală și accesibilă.
Iată o miscare istorică în stabilirea unor standarde obligatorii privind diligența necesară în cadrul întreprinderilor. Întreprinderile trebuie să verifice impactul acestora asupra mediului, asupra standardelor de muncă și asupra drepturilor omului și să atenueze orice probleme din acest proces. În prezent, întreprinderile responsabile, care fac ceea ce trebuie prin respectarea standardelor voluntare, se află într-un dezavantaj concurențial neloial. Este un semnal fantastic in combaterea aubuzurilor de pe piața muncii.
Zilele acestea de pandemie ne arată încă o data cât este de important ca politicile sociale sa susțină cetățenii și sa ii protejeze pe cei vulnerabili.
In anii precedenți acestui virus nenorocit, cumva dimensiunea socială a devenit una cu viziunea pentru o generație tânăra de politicieni, care sa reprezinte statul de drept și justiția, democrația, in general. Salariile, pensiile și alocațiile erau importante, desigur. Dar odată încasate au devenit o normalitate. Deci nu mai erau un obiectiv, nu-i asa? Chiar dacă erau și sunt esențiale, nu constituiau agenda publica, nici driverul de schimbare.
Ceea ce era zdruncinat din radacini era increderea oamenilor in sistem. Si-au identificat ca e cel de stanga, pecetluit ca fiind fără viziune și abordare de progres durabil. Degeaba am vorbit despre salarii. Lipsa unui răspuns ferm al stângii in general in Europa și in SUA la întrebările despre consecințele globalizării și pastrarea locurilor de munca, prezervarea tradițiilor și frica pierderii statului in fata marilor companii ori tehnologii ori abordarea strict din punct de vedere conservator nu este viabila. Pe de o parte, nivelul de educație și deschiderea la era informației cere ca votanții sa fie incluși, consultați, implicați. Au așteptări care depășesc nivelul cu care partidele tradiționale sunt obișnuite. Unii au înțeles asta și au jucat cartea corespunzător.
Astfel, acum câțiva ani diaspora a identificat drept progresist curentul USR-PLUS. Aceștia au tot mușcat însă din politicile de stânga. Egalitatea de gen, drepturile lucrătorilor in diaspora, au devenit temele lor de campanie. Nu intru in detaliile de implicare și investiții de resurse, mai ales in online, rămân doar la chestiunile de confuzie ideologica. In drumul meu prin diaspora de social media am găsit pagini și persoane care au “împrumutat” stânga și progresul după bunul plac, deși n-au nimic de-a face cu stânga. Poate vor un anume progres, dar nu înspre stânga.
Pentru a evita orice confuzie, ei sunt iată la guvernare. Diaspora însă nu văd sa simtă vreo schimbare. Dimpotrivă, a votat cu AUR, un partid care e împotriva oricărui progres și care este chiar periculos. Pentru ca nu, nu s-a răspuns nevoii de viziune noua. Pe de alta parte, populismul și curentul extremist, de dezbinare din online, care le-a servit și lor in trecutele alegeri europarlamentare spre pilda, s-a concentrat pe acest nou partid “surpriza” care n-are cum fi iubit de elita și tinerii bine educați din afara țării. Refuz sa cred așa ceva.
Și, mai mult de-atât, a venit pandemia. Care a scos la iveală o mizera apreciere a lucrătorilor trimiși de liberali, votați deasemenea de diaspora, fără protecție și contracte in regula. Ne-a văzut o lume întreaga. Durerea celor plecați in astfel de condiții și pata de imagine de țara sunt de neuitat.
Iată cum încet, incet se face ca agenda socială și politicile de stânga devin din nou cheia progresului și echilibrului atât in România, cât și in lume. PSD are șansa si capacitatea sa acționeze in consecința acestor dezamăgiri și lecții, dar și prin sprijinul european pe care îl primește. Provocările tranziției spre o societate durabilă, mai verde, digitalizarea, taxele și asigurarea ca cetățenii vor fi incluși in planul de guvernare, provocările interculturale ale celor plecați, celor rămași și diferența intergenerationala, toate acestea presupun acțiune la nivel național dar și european, internațional. Iar implicarea cetățenilor este cheia. Vor sa fie ei schimbarea in lume. PSD are capacitatea sa se reformeze, o dovedește deja. Are și capacitatea sa vadă din timp schimbările din societate și sa acționeze. Nu, nu sa reacționeze, ca atunci iar suntem cu un timp prea târziu. E nevoie sa construim cu oameni proiecte și idei concrete, pentru un nou contract social cu lumea asta. Am câștigat alegerile, da. Acum trebuie sa ne angajam cu oamenii in discuții și activități prin care nimeni nu este lăsat in urma și încercam sa răspundem împreuna cu ei la marile întrebări globale. Da, globale. Fiindcă orice se întâmpla, nu se întâmpla numai in Romania.
Da, de cand cu măștile, imi pun ruj in casa. Dar nu asta vroiam sa va zic. Am primit o carte noua. In orișice caz, promit sa scriu mai des ce carti citesc, daca imi spuneti si voi. Așa, am vrut cartea asta dupa interviul lui Barack Obama de duminica trecuta de la emisiunea Che tempo che fa de pe Rai3. Si dorinta mi porunca-:) In sfarsit, ce vreau sa zic este ca o voi trai precum apa stinge setea-n arșiță. Fostul presedinte american spune ca a vazut posibilitatea ca practicand valorile invatate de la mama lui sa construiesti puterea nu punand oamenii jos, ci ridicandu-i. V-am stimulat? Da, e putin scumpa cartea, dar merita. E ca o investitie in tine insuti. Deci nimic nu-i prea mult.
