Un microbus de-a lu’ Pintilie, printre primii din zonă ce-au căruțat emigranții sătmăreni, i-a îmbarcat pe toți cei dornici să parcurgă drumul mătăsii. Era un om vesel, cu pantalonii lăsați sub burta mare, mulțumit să vadă că mașina îi e plină mereu. Transporta persoane de două ori pe săptămână și dacă nu-ți programai din vreme cursa, nici vorba de locuri libere.
Ion luase euro împrumut să poată trece precum Ghilgameș apa și odată cu el cârnați, slănină, castraveți murați și horincă. Două perechi de pantaloni și trei tricouri, adidașii din picioare și-un sărut de copilă aurie, atât mai ducea cu el.
Înghesuiți, cu emoția necunoscutului în suflet, emigranții aveau să treacă mai întâi de vămile nedeschise ale marilor puteri vecine: Ungaria și Austria. Și până să ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinții, așa că vama românească îți mai amintea odată de ce trebuie să pleci măcar o vreme.
Câte 20-50 de euro de căciulă, ascunși în foile de pașaport și vameșul ridică mâna-i puternică, pecetluind soarta. Era mulțumit. O nouă cărămidă în vila din bătătură, o alta noapte pierdută-n brațe de femei ușoare. Bogăție.
Microbusul demarează încet, două porți mai trebuiesc deschise. Ion trage geamul să vadă ungurul de-s ei, cei din pașaport.
„- Hat, pălincă este?” întrebă un bendeu de om privind sever și cu ochii sclipicioși.
„- Nem!” sare șoferul cu pașapoartele ticsite din nou de bacnote europene.
“- Țighi?”
“- Nem, nici țighi…”
După vreun sfert de ceas de scărpinat și holbat prin toate cotloanele mașinii, ia sfios banii din pașaport și ridică brațul spre libertate. Cine ar fi crezut că dedicarea însângerată a eroilor de la Revoluție va fi condiționată de niște furăcioși de vameși?
În noapte stelele se lasă văzute și-un fior răcoros de septembrie mișcă sângele. Nimeni nu scotea o vorbă, înaintaseră până la genunchiul broaștei și deja crițarii nu mai erau de-ajuns să poată ieși.
Austriacul i-a coborât pe toți din mașină. I-a luat la interogatoriu și puricat în interiorul barăcii. Aflaseră o interdicție pe pașaportul unuia și-acum toți stau alineați dinaintea uniformei cu epoleți auriți.
Nică, un mniez de om de-un metru jumate, cu un zâmbet inocent și-un pumn de fier, apțiguise niște polițiști prin Belgia și furase un Rolex de la un bogătaș care nu plătise lucrătorii. La proces a rugat autoritățile să-l lase să-și sune mama, vezi Doamne s-o roage să îl trimită. După ce-a ținut femeia la povești vreun ceas de vreme, a izbucnit în râs amintindu-i să-i puie la pachet ceasul de pe biserică, cel mai scump din sat. L-au lăsat în drumu-i, ghicindu-i nebunia.
Nică s-a ales doar cu o restricție de doi ani, dar el nu împărtășea părerea judecătorilor, și vameșul austriac îl găsise în sistem. Nu te puteai supăra pe el. Un trening purtat la pantofi și-o figură infantilă nu convingea pe nimeni de vreo urmă de violență. Nică a scos ultimii bani și-a plătit trecerea. Avea să muncească luni bune până să-i mai vadă înapoi.
Afară din baracă, vameșii răscoleau gențile în căutare de bunătăți. Sărăcia unei țări din Sud-Estul Europei nu încăpea în discurs. E greu de înțeles cum un vameș a cărui remunerație era peste orice cotă de înțelegere economică românească avea un interes major în horincă, pufuleți și cârnați. Ori e vorba mai degrabă de vreun act de superioritate egosită și foarte puțin umană, un soi de satisfacție și excitare departe de vreun raționament logic sau înscris în vreun regulament vamal.
Ion a înșfăcat plasa de la Nana Mura și-a simțit-o mai ușoară. Sub chipiul austriac se citea minciuna. Luase borcanul cu castraveți, o minune de murătură știută de tot satul. S-a-ntors instinctiv, împărțise pumni și pentru motive mai puțin însemnate decât murăturile, când Nică asudat îl prinde după cap, liniștitor. “Nu merită, avem drum lung de făcut, nu merită…”
Austriacul nu mai râdea, a prins patul puștii și-a așteptat primul semn.
(Extras din volumul publicat in 2017-Ultimii Emigranti, primii Europeni)
